ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1199/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 122 din 19 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2013, a fost admisă acțiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului B.; s-a dispus rezoluțiunea Acordului cadru din 26 octombrie 2000, a Contractului cadrul din 11 decembrie 2003 și a Actului adițional din 31 ianuarie 2009 încheiate între părți și, în consecință, a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 1.095.000 USD, precum și să plătească aceleiași părți suma de 288.360 USD cu titlu de dobândă legală calculată de la 30 iunie 2010 până la 18 noiembrie 2014 și în continuare până la data executării obligației principale de plată. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă excepția invocată de pârât privind lipsa calității procesuale active a reclamantei pentru dobândirea unui număr de 44.903 acțiuni.

În considerentele hotărârii, tribunalul arbitral a reținut că prin cererea inițială reclamanta a solicitat în principal pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a întregului pachet de acțiuni deținut de pârât la S.C. C. S.A., iar în subsidiar, rezoluțiunea Acordului cadru din 26 octombrie 2000, a Contractului cadrul din 11 decembrie 2003 și a Actului adițional din 31 ianuarie 2009 încheiate între părți pentru neîndeplinirea culpabilă de către pârât a obligațiilor asumate și obligarea pârâtului să restituie suma de 1.095.000 USD, precum și să plătească dobândă legală calculată de la 30 iunie 2010 până la data executării obligației principale de plată.

În ce privește competența și constituirea tribunalului arbitral, s-a reținut că prin art. 6 din contractul cadrul din 11 decembrie 2003 părțile au convenit ca orice aspecte legate de încheierea, executarea și interpretarea contractului să fie guvernate de legea română, iar în cazul în care nu se reușește rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă, litigiul să fie supus soluționării Curții Internaționale de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. S-a apreciat validitatea clauzei compromisorii, tribunalul fiind constituit cu respectarea regulilor de procedură ale Curții, respectiv prin desemnarea de către Autoritatea de nominare a unui număr de trei arbitri. Prin încheierea de ședință din data de 13 noiembrie 2013, tribunalul arbitral a stabili că părțile au convenit asupra soluționării litigiului prin arbitraj instituționalizat, cu aplicarea regulilor de procedură în vigoare la data sesizării instanței. După intrarea în vigoare a noului Regulament privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj, tribunalul arbitral a consemnat, prin încheierea din 22 mai 2014, declarația părților că au luat la cunoștință de cuprinsul noii reglementări, niciuna dintre ele nesolicitând înlocuirea vreunuia dintre membrii completului de arbitrii.

Pe fondul litigiului, tribunalul arbitral a reținut că începând din anul 1998 între reclamantă și pârât au fost încheiate mai multe convenții: s-a încheiat un contract de asociere în participațiune între S.C. D. S.R.L., reprezentată de pârât în calitate de director general și reclamantă, scopul contractului fiind cumpărarea de către reclamantă, prin intermediul asociatului a pachetului de 40 % din acțiunile S.C. C. S.A., după cumpărare pârâtul obligându-se să depună toate diligențele pentru achiziționarea pachetului majoritar de acțiuni până la nivelul minim de 75 % din activele S.C. C. S.A., iar reclamant se obliga să investească suma de 1.000.000 USD în S.C. D. S.R.L.; suma a fost pusă la dispoziția pârâtului, care deținea și controla S.C. D. S.R.L..

La data de 26 octombrie 2000, între pârât, în nume propriu, în calitatea de asociat unic al S.C. D. S.R.L. și asociat majoritar al E. S.A., și reclamantă s-a încheiat acordul cadru prin care pârâtul s-a obligat ca la data de 25 martie 2001 să transfere către reclamantă 80 % din acțiunile deținute la S.C. C., garantând reclamantei că din fondurile puse la dispoziția asociației în participațiune, respectiv suma de 1.000.000 USD, a achiziționat în nume propriu prin cumpărare de la FPS cota de 75 % din capitalul total al S.C. C. S.A.; pârâtul a mai garantat că suma primită în plus, de 25.000 USD va fi folosită tot pentru achiziționare restului de acțiuni al S.C. C. S.A.. Părțile au mai convenit că acordul cadru înlocuiește de la data semnării orice alte acorduri, contracte sau instrumente juridice încheiate anterior.

La data de 11 decembrie 2003 părțile au încheiat contractul cadru prin care au convenit să completeze și să modifice acordul cadru inițial și contractele de cesiune și de gaj încheiate anterior în sensul că părțile se obligă să își execute toate obligațiile asumate prin acordul cadru și contractele de cesiune anterioare în noile condiții.

La 31 ianuarie 2009, prin actul adițional la contractul cadru, s-a consemnat că reclamanta a mai remis suplimentar către pârât suma de 70.000 USD în scopul îndeplinirii obligațiilor asumate, și că pârâtul a recunoscut că a primit de la reclamantă suma totală de 1.095.000 USD pentru îndeplinirea obligațiilor asumate și că are obligația de a transfera către reclamantă toate acțiunile S.C. C. S.A. pe care le va deține la data de 30 iunie 2010.

S-a reținut că până la data înregistrării cererii de arbitrare, pârâtul nu a restituit suma primită de la reclamantă și nu a transferat acțiunile S.C. C. S.A., din actele dosarului rezultând că la acel moment pârâtul deținea 91,3653 5 din capitalul social al S.C. C. S.A..

Plecând de la situație de fapt expusă, tribunalul arbitral a apreciat că reclamanta și-a executat cu bună credință obligațiile asumate prin actele succesive încheiate, în timp ce pârâtul nu și-a îndeplinit principala obligație asumată de a transfera reclamantei pachetul de acțiuni deținute la S.C. C. S.A..

Tribunalul a apreciat că primul capăt din cererea reclamantei nu are temei legal, motivat de faptul că S.C. C. S.A. este o societate cotată pe piața secundară de capital - RASDAQ, astfel încât orice tranzacție cu privire la acțiunile sale este reglementată prin Lege nr. 297/2004. Întrucât societatea nu a fost delistată, fiind cotată la Bursa de Valori București, orice transfer de proprietate asupra acțiunilor, în alte condiții decât cele prevăzute de Legea nr. 297/2004 este prohibit.

A fost apreciată ca întemeiată solicitarea reclamantei privind rezoluțiunea actelor juridice încheiate între părți, raportat la faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația asumată. Urmare a rezoluțiunii, pârâtul a fost obligat și la restituirea sumei de 1.095.000 USD; s-a apreciat că deși pârâtul a contestat pe parcursul litigiului primirea sumei menționate, trebuie să se dea valoare juridică recunoașterii acestuia inserată în cadrul actului adițional din 31 ianuarie 2009.

Sentința arbitrală a fost atacată de pârâtul B. cu acțiune în anulare, criticile sale fiind încadrate în prevederile art. 608 alin. (1) lit. b), c), și) h C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 59/2015 din data de 08 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a dispus admiterea acțiunii în anulare formulată de pârât, a fost anulată sentința arbitrală nr. 122/19.11.2014 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de la lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a fost fixat termen pentru rejudecarea cererii de arbitrare, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 608 lit. c) C. proc. civ., cu referire la art. 601, art. 613 alin. (3) lit. d) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 189/2015 din 05 octombrie 2015 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, rejudecând acțiunea arbitrală a dispus: respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei ca nefondată; respingerea excepției lipsei de interes ca neîntemeiată; admiterea cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. și în consecință, rezoluțiunea acordului cadru din 26.10.2000, a contractului cadru din 11.12.2003 și a actului adițional din 31.01.2009, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.095.000 USD (prețul plătit de reclamantă, în avans, pentru acțiunile S.C. C. S.A., pe care pârâtul și-a asumat să le cesioneze) și la plata sumei de 196.740 USD reprezentând dobândă legală calculată de la data de 30.06.2010 până la data de 27.06.2013, precum și în continuare până la data plății efective.

Sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2015 la data de 05 octombrie 2015 a fost recurată de pârâtul B., cauza fiind înregistrată sub nr. x/2016.

Pârâtul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici față de sentința recurată:

- încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii. Subsumat acestui aspect, pârâtul a arătat că sentința a fost pronunțată de o instanță necompetentă, cu încălcarea art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. A arătat că prin acțiunea în anulare a solicitat, o dată cu anularea sentinței arbitrale și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral. Or, instanța, admițând acțiunea în anulare, prin reținerea incidenței prevederilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. trebuia să dispună și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. Pârâtul a mai precizat că instanța a denumit în mod impropriu "sentință" acea hotărâre prin care a dispus anularea hotărârii arbitrale, ea având un caracter interlocutoriu, putând fi atacată cu calea de atac doar o dată cu sentința nr. 189/2015. A mai susținut că încheierea premergătoare, indiferent dacă are caracter preparatoriu sau interlocutoriu poate fi atacată doar o dată cu fondul, făcând corp comun cu aceasta.

Sub imperiul aceluiași temei legal, pârâtul a susținut încălcarea art. 14, 16 și 22 C. proc. civ. în sensul că instanța soluționat cauza fără a avea la bază toate documentele componente ale dosarului, încălcând principiul rolului activ, al aflării adevărului și al caracterului echitabil al procesului. A arătat că sentința recurată a fost pronunțată și motivată în lipsa dosarului tribunalului arbitral, care era înaintat la instanța supremă pentru judecarea recursului formulat de reclamantă împotriva sentinței nr. 59/2015. La momentul soluționării cauzei, dosarul Curții de Apel conținea doar o parte din înscrisurile selectate de instanță, după criterii subiective. Susține, așadar, că la nivelul instanței a avut loc o judecată fără o analiză a întregului material probator, fără a putea oferi garanțiile unui proces echitabil, hotărârea neavând la bază toate motivele/împrejurările de fapt și de drept invocate de părți.

A mai susținut că sentința a fost pronunțată fără a avea la bază o rejudecare efectivă a cauzei în condițiile în care au fost respinse orice probe care erau de natură a conduce la aflarea adevărului, fiind încălcat, astfel, principiul rolului activ al judecătorului.

Pârâtul a susținut că instanța a constatat în mod eronat, cu încălcarea art. 204 C. proc. civ., că petitul referitor la pronunțarea hotărârii care să țină loc de contract de vânzare cumpărare ar fi rămas fără obiect, această solicitare subzistând pentru cele 44.903 acțiuni C. care și la acest moment sunt gajate în favoarea reprezentanților reclamantei. Mai arată că reclamanta a solicitat constatarea vânzării cumpărării pentru întregul pachet de acțiuni, fără a preciza întinderea acestuia, la acest moment pachetul conținând chiar 44.903 acțiuni, apreciază că acest capăt de cerere trebuia respins ca inadmisibil, raportat la faptul că S.C. C. S.A. este cotată pe piața secundară de capital, orice tranzacție cu privire la acțiuni fiind prohibită.

- subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A invocat imposibilitatea rezoluțiunii unor acte ale căror efecte au intrat în circuitul civil, raportat la faptul că în conformitate cu prevederile Acordului cadru din 26.10.2000, a cesionat către reprezentanții reclamantei acțiunile deținute la S.C. C. S.A., părțile convenind că cesiunea este fermă și irevocabilă, orice modificare urmând a se realiza numai în scris, prin act adițional.

A invocat îndeplinirea obligației înscrisă în contractul cadru din 11.12.2003 în sensul desemnării reprezentantului reclamantei în funcția de administrator și membru al Consiliului de administrație al S.C. C. S.A..

A invocat îndeplinirea obligațiilor din contractul de asociere în participațiune nr. x/01.07.1997, în realizarea scopului acestui contract fiind efectuată o investiție de 500.000 USD, care provenea din finanțarea reclamantei, astfel încât nu mai poate fi solicitată prin acțiunea de față. A susținut, în consecință, că orice repunere în situația anterioară ar trebui să prevadă strict valoarea de cumpărare a acțiunilor care nu mai pot fi înstrăinate, nu și suma inițială care a fost folosită pentru achiziționarea de utilaje, și nici prețul acțiunilor care au fost cesionate.

Pârâtul a arătat că nelegalitatea rezoluțiunii rezultă și din faptul că și-a îndeplinit obligațiile asumate și care depindeau de el, menționând că delistarea nu era o obligație asumată ci o condiție contractuală suspensivă, viitoare și nesigură. A mai arătat că neîndeplinirea condiției delistării nu i se poate imputa în condițiile în care AVAS nu a mai scos la vânzare pachetul său de acțiuni; de asemenea, a arătat că urmare a numirii reprezentantul reclamantei în calitate de administrator al S.C. C. S.A., aceasta putea oricând în mod direct să declanșeze procedura de delistare.

Rezoluțiunea putea fi solicitată de reclamantă doar dacă își îndeplinea în prealabil propriile obligații. A invocat sub acest aspect că reclamanta și-a asumat prin actul adițional din 31.01.2009 și prin contractul cadru din 11.12.2003 preluarea prin cesiune a 17,443 % din capitalul S.C. C. S.A. pentru suma de 192.000 USD, sumă ce urma a fi plătită la data cesiunii în totalitate a pachetului de acțiuni printr-un cont escrow, nefiind dovedită alimentarea contului cu suma menționată.

Instanța de fond a nesocotit normele civile în materia cesiunii de creanță care conduceau la concluzia că reclamanta nu avea calitate procesuală activă de a cere îndeplinirea obligațiilor contractuale, în raport de dispozițiile art. 1396 C. civ. din 1864. Instanța a interpretat eronat și principiul pacta sum servanda prin aprecierea că cesiunile ar fi putut fi modificate prin contractul cadru din 11.12.2003 de către creditorul cedat și terțul (pârâtul) fără acordul creditorilor cesionari.

Pârâtul invocă și greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru partea de creanță cesionată către persoanele fizice desemnate de reclamantă, respectiv pentru un număr de 44.903 acțiuni, corespunzătoare creanței de 1.025.000 USD, neavând un drept legitim asupra acțiunilor ori echivalentului lor în bani. În același context, pârâtul critică greșita respingere a excepției lipsei de interes pentru același număr de acțiuni.

În ce privește soluționarea excepției prematurității pentru diferența de acțiuni, pârâtul susține că în lipsa delistării nu se putea solicita îndeplinirea obligației pe care și-a asumată referitoare la cesiunea pachetului de acțiuni.

Instanța a respins cu aplicarea greșită a normelor incidente excepția nulității absolute a contractelor ce fac obiectul judecății pentru lipsa de cauză; a arătat că acest motiv poate fi invocat oricând în apărare, pe cale de excepție, cu atât mai mult cu cât el a fost invocat și în fața tribunalului arbitral; a susținut că, practic, cu suma de bani primită de la reclamantă ar fi trebuit să dobândească și să transfere reclamantei o serie de bunuri și să îi restituie banii în schimbul a nimic, adică fără cauză, fără scop.

Pârâtul a atașat înscrisuri în susținerea memoriului de recurs.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtului ca neîntemeiat, cu următoarele apărări: în ceea ce privește critica referitoare la necompetența Curții de apel în rejudecarea cauzei, a arătat că pârâtul în mod constant a precizat că dorește ca fondul cauzei să fie judecat de instanța investită cu acțiunea în anulare, aspect reiterat la solicitarea instanței ulterior anulării sentinței arbitrale, cu privire la mijloacele de probă a învederat că instanța a avu la dispoziție toate probele administrate în fața tribunalului arbitral, iar expertiza contabilă nu putea fi realizată în condițiile în care în cadrul procedurii arbitrale o asemenea probă nu a putut fi administrată din culpa pârâtului care nu a depus înscrisurile necesare întocmirii lucrării de specialitate; de asemenea, au fost depuse direct în instanța de judecată toate înscrisurile aflate în dosarul arbitral; în mod legal a constata instanța de judecată că primul capăt de cerere a rămas fără obiect, cu respectarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., această solicitare fiind formulată de la începutul litigiului; faptul că pârâtul mai deține un procent din acțiunile S.C. C. S.A., ulterior înstrăinării procentului de peste 63 % din acele acțiuni nu determină o posibilitate a admiterii constatării vânzării cumpărării, în condițiile în care înțelegerea părților viza transferul acțiunilor reprezentând peste 90 % din capitalul social.

Cu privire la criticilor subsumate prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că aceste critici nu vizează, în concret nelegalitatea deciziei, ci sunt aspecte de netemeinicie; a mai arătat că susținerea imposibilității rezoluțiunii motivat de faptul că au fost încheiate alte acte juridice care au intrat în circuitul civil este nefondată acest aspect neputând constitui un temei al respingerii unei acțiuni în rezoluțiune; critica privind îndeplinirea de către pârât a propriilor obligații este nefondată, obligația de transferare a pachetului de acțiuni fiind una de rezultat, iar nu de diligență.

Cu privire la lipsa calității procesuale active deduse din încheierea contractelor de cesiune, reclamanta a arătat că prin ultima înțelegere semnată cu pârâtul și-a asumat obligația de a transfera către ea întregul pachet de acțiuni; a arătat, totodată, că în speță este vorba de un raport juridic cu pluralitate de creditori, dreptul său coexistând cu cel al persoanelor fizice, în condițiile în care pârâtul nu a realizat un veritabil transfer al acțiunilor către acele persoane fizice; cu aceleași susțineri a solicitat și înlăturarea criticii vizând soluția dată excepției lipsei de interes.

A apreciat caracterul nefondat al criticii vizând încălcarea normelor de drept din materia nulității, susținerea pârâtului că nu ar fi avut un avantaj din încheierea actelor juridice deduse judecății nereprezentând motiv de nulitate.

În cadrul procedurii prealabile de regularizare a cererii de recurs, pârâtul a formulat cerere de ajutor public judiciar în ceea ce privește obligația de achitare a taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din data de 10 martie 2016, Înalta Curte a admis cererea pârâtului și a dispus eșalonarea taxei judiciare de timbru în 10 tranșe lunare, în cuantum de 2.857 RON, plătibile la data de 10 ale fiecărei luni, începând cu luna aprilie 2016.

La data de 07 iunie 2016 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză, opinia raportorului fiind în sensul admisibilității acestuia, criticile formulate putând fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

La termenul din data de 17 noiembrie 2016 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B., stabilind termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

Pe parcursul soluționării recursului, reclamanta a depus la dosar o completare la întâmpinare, față de care pârâtul a invocat excepția tardivității.

În ședința publică din data de 15 iunie 2017 Înalta Curte a constatat tardivitatea depunerii completării la întâmpinare, cu mențiunea că sancțiunea care intervine este aceea a imposibilității invocării excepțiilor, s-a constatat că cererea de completare a reclamantei nu conține excepții care nu ar putea fi luate în considerare, cu simple apărări față de criticile pârâtului.

Examinând legalitatea deciziei pronunțate de Curtea de Apel, în raport de criticile formulate și de apărările invocate, Înalta Curtea apreciază caracterul nefondat al recursului declarat de pârâtul B. pentru următoarele considerente:

Nu poate fi reținută critica vizând necompetența instanței de apel în soluționarea cauzei ulterior anulării sentinței arbitrale. Prealabil analizării motivului de recurs se impune precizare că în mod legal prima instanța a dispus prin sentință anularea hotărârii arbitrale, fiind reținută incidența dispozițiilor art. 424 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. Se apreciază, astfel, că instanța a procedat la soluționarea cauzei cu care a fost investită, respectiv acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, sentința consemnând modul în care s-a decis asupra fondului cu care a fost investită. Aspectul legat de rejudecarea acțiunii arbitrale este distinct de anularea hotărârii pronunțate de tribunalul arbitral, constituind o nouă investire a instanței. În consecință, nu poate fi reținute apărările pârâtului în sensul că instanța era obligată să pronunțe o încheiere cu caracter interlocutoriu. Chiar dispozițiile C. proc. civ. induc ideea de soluționare a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale prin pronunțarea unei sentințe, aspect ce rezultă din modul de redactare al prevederilor art. 613 C. proc. civ., textul legal nefăcând distincție între diferitele ipoteze ulterioare pronunțării sentinței (trimiterea cauzei la tribunalul arbitral, la instanța competentă, ori păstrarea ei în competența instanței care a soluționat acțiunea în anulare).

În ce motivul de recurs propriu-zis, se reține incidența dispozițiilor art. 463 și art. 464 C. proc. civ., din următoarea perspectivă: ulterior pronunțării sentinței nr. 59/2015, instanța de judecată a solicitat părților să-și exprime poziția procesuală față de măsura de reținere a cauzei pentru evocarea fondului acțiunii arbitrale, pârâtul declarând în mod expres că nu mai insistă în solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral, dorind să fie judecat în continuare de Curtea de Apel București (încheierea de ședință din data de 08 iunie 2015). Aceeași susținere apare și în notele de ședință depuse la dosar la solicitarea expresă a instanței de judecată, pârâtul menționând că nu solicită trimiterea cauzei la tribunalul arbitral, neformulând recurs împotriva sentinței de anulare a hotărârii arbitrale. În consecință, având în vedere neexercitarea căii de atac împotriva sentinței civile nr. 59/2015, declarațiile exprese ale pârâtului, precum și atitudinea procesuală a acestuia ulterior pronunțării sentinței menționate, se apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 463 coroborat cu art. 464 alin. (3) C. proc. civ., fiind în prezența unei achiesări tacite la hotărârea pronunțată de instanța de judecată.

Nu poate fi reținută nici critica vizând soluționarea cauzei fără analizarea completă a ansamblului probator, aspect întemeiat pe împrejurarea că dosarul cauzei era înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 59/5015. Se reține că la termenul de judecată din data de 07 septembrie 2015 instanța a dispus amânarea cauzei având în vedere solicitarea expresă a pârâtului cu privire la necesitatea atașării la dosar a anumitor acte și înscrisuri care se aflau în dosarul înaintat la instanța supremă. În mod expres instanța de judecată a pus în vedere ambelor părți să depună la dosar fotocopii de pe toate înscrisurile din dosarul de fond considerate necesare soluționării cauzei. În îndeplinirea obligației stabilite de către instanța de judecată, pârâtul avea posibilitatea de a depune toate acele înscrisuri considerate necesare și utile soluționării în fond a cauzei ulterior anulării sentinței arbitrale. Din această perspectivă se reține incidența dispozițiilor art. 10 C. proc. civ., conform cărora părțile au obligația să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind finalizarea acestuia. Raportat la prevederea legală menționată, se apreciază că în măsura în care nu a depus la dosar toate actele care să îi susțină apărarea, având în vedere dispoziția expresă a instanței în acest sens, pârâtul își invocă propria culpă, transferând instanței o obligație ce îi revedea potrivit legii, în scopul obținerii desființării sentinței recurate.

Se apreciază legalitatea deciziei de apel și în raport cu modul în care a fost administrată judecata, având în vedere probele administrate, nefiind reținută o încălcare a art. 22 C. proc. civ. Se observă că pârâtul a invocat în mod generic această critică neindicând în mod expres probele respinse de instanță și care, în opinia părții, ar fi avut o înrâurire hotărâtoare asupra problemei de drept.

Nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 204 C. proc. civ. față de constatarea de către prima instanță a rămânerii fără obiect a capătului de cerere vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Se observă că deși pârâtul invocă, în raport de textul legal menționat, o încălcare a legii din perspectiva modificării cererii de chemare în judecată, practic el își exprimă nemulțumirea cu privire la modalitatea de soluționare a capătului din cererea de arbitrare, apreciind că se impunea soluția de respingere ca inadmisibil, nu ca rămas fără obiect. Se reține, în prealabil, că nu a existat o modificare a cererii de arbitrare în condiții nelegale, încă de la începutul litigiului reclamanta solicitând atât pronunțarea hotărârii care să țină loc de vânzare-cumpărare, cât și, în subsidiar, rezoluțiunea actelor dintre părți, cu repunerea în situația anterioară. Se reține, de asemenea, legalitatea sentinței pronunțate în cauză, raportat la considerentele care au determinat această soluție, respectiv vânzarea de către pârât a unui pachet substanțial din acțiunile deținute la S.C. C. S.A.. Se observă că acțiunea reclamantei a vizat pachetul de acțiuni deținute de pârât în integralitatea sa, în niciun moment nearătând că înțelege să își restrângă cererea doar la acele acțiuni pe care le-ar mai avea pârâtul în patrimoniu, în raport de diversele activități de vânzare a acțiunilor în litigiu. În consecință, se apreciază că nu poate pârâtul să indice modalitatea în care să fie soluționată cererea reclamantului, cel din urmă având disponibilitatea de a stabili singur petitele cererii și întinderea acestora, în funcție de interesul urmărit în promovarea litigiului.

Este înlăturată și critica pârâtului vizând încălcarea dispozițiilor legale în materia rezoluțiunii (art. 1020 și art. 1021 C. civ. din 1864), raportat la îndeplinirea altor obligații asumate prin actele juridice încheiate cu reclamanta. Se reține că rezoluțiunea poate fi solicitată de partea care și-a îndeplinit propria obligație în condițiile în care partea adversă nu și-a respectat propria obligație, care este esențială în economia contractului conform voinței părților. Din această perspectivă se observă că pârâtul nu și-a îndeplinit principala obligație asumată, respectiv cea de transferare a acțiunilor deținute la S.C. C. S.A. către reclamantă. În consecință, se apreciază legalitatea sentinței atacate prin care s-a constatat neîndeplinirea de către pârât a principale obligații asumate contractual, aspect care a determinat rezoluțiunea actelor juridice dintre părți. Totodată, se apreciază ca lipsite de relevanță actele evidențiate de pârât ca fiind îndeplinite în respectarea obligațiilor asumate, câtă vreme nu a fost îndeplinită principala obligație asumată.

Restul apărărilor invocate de pârât și subsumate acestei critici (ca de exemplu folosirea unei părți din suma avansată de reclamantă pentru efectuarea unor investiții) nu reprezintă critici de nelegalitate, ci vizează netemeinicia sentinței atacate, neputând face obiect al analizei în calea de atac a recursului în casație.

Nu este reținută nici critica pârâtului vizând inexistența obligației sale de delistare a acțiunilor motivat de faptul că nu deține tot pachetul de acțiuni, o parte fiind încă ale AAAS (fostă AVAS). Existența unui acționariat minoritar nu exclude posibilitatea delistării acțiunilor unei societăți de pe piața bursieră, legislația în domeniu statuând asupra modalității de efectuare a demersurilor necesare în situația în care există un acționariat divers. Nu poate fi reținută nici apărarea pârâtului în sensul că obligația de delistare era una de diligență, câtă vreme scopul actelor juridice încheiate cu reclamanta a fost acela de a transfera acțiunile achiziționate de pârât către reclamantă, operațiune ce putea fi realizată doar ulterior delistării acțiunilor de pe piața bursieră.

Nu poate fi reținută nici susținerea că obligația de delistare a acțiunilor ar reprezenta o condiție suspensivă, până la îndeplinirea căreia reclamanta nu are dreptul de a cere executarea obligației de transfer a acțiunilor. Se observă că pârâtul, în calitate de acționar majoritar putea determina adoptarea măsurilor necesare pentru obținerea delistării acțiunilor S.C. C. S.A..

Totodată, este înlăturată și apărarea pârâtului în sensul că nu avea posibilitatea de a decide delistarea acțiunilor, calitatea de administrator fiind deținută de un reprezentant al reclamantei, având în vedere că această obligație a fost asumată de pârât, subsumat obligației principale de transfer a acțiunilor către reclamantă. Totodată, se reține că nu doar administratorul putea efectua demersurile pentru convocarea adunării generale care să stabilească delistarea acțiunilor, în condițiile în care pârâtul era acționar majoritar.

Nu poate fi reținută nici critica pârâtului vizând imposibilitatea pronunțării rezoluțiunii contractuale față de existența contractelor de cesiune de acțiuni. Se observă că aceste contracte nu au transferat efectiv dreptul de proprietate asupra acțiunilor de la pârât către persoanele fizice menționate. O dovadă în acest sens este chiar faptul că acele persoane nu au fost înscrise în calitate de acționari ai S.C. C. S.A., consecința încheierii acestor contracte fiind doar înscrierea dreptului de gaj al acestor persoane asupra acțiunilor cesionate. De altfel, nici nu putea fi realizat un transfer al dreptului de proprietate asupra acțiunilor, în condițiile în care societatea emitentă era listată pe piața secundară de capital, orice transfer urmând a fi realizat doar în condițiile Legii nr. 297/2004. Deci, nu se poate vorbi de o îndeplinire chiar și parțială a obligației principale asumate de pârât pentru a putea fi paralizată acțiunea în rezoluțiune promovată de reclamantă.

Se apreciază legalitatea sentinței atacate din perspectiva soluției date excepției lipsei calității procesuale active. Nu poate fi reținută critica pârâtului în sensul că fiind în prezența unor contracte de cesiune de acțiuni, reclamanta nu mai avea calitatea necesară pentru a solicita desființarea actelor juridice dintre părți, acest atribut revenind cesionarilor. Se observă că prin ultimul act juridic dintre părți, respectiv actul adițional din 31 ianuarie 2009, pârâtul și-a asumat obligația de a transfera întregul pachet de acțiuni către reclamantă, lipsind de efecte înțelegerea anterioară care s-a concretizat în contractele de cesiune. Din același considerente, se apreciază legalitatea sentinței recurate și cu privire la soluția dată excepției lipsei de interes.

Este legală sentința atacată și sub aspectul soluționării excepției de prematuritate pentru diferența de acțiuni, neachiziționate. Se reține că pârâtul înșiși invoca, în fapt, propria culpă în neîndeplinirea obligației de transfer a acțiunilor deținute, în condițiile în care avea posibilitatea de a determina delistarea acțiunilor e pe piața bursieră (fiind acționar majoritar), putând ajunge, astfel, la îndeplinirea obiectului contractului. De altfel, cererea reclamantei nu a vizat pachetul de acțiuni neachiziționat încă, ci neîndeplinirea obligației de către pârât de a transfera acțiunile pe care le deținea (actul adițional din 31 ianuarie 2009.

În ce privește greșita respingere solicitării de constatare a nulității actelor juridice dintre părți, se observă că pârâtul nu indică motivul de nulitate, aspectele evidențiate de acesta neputând fi încadrate în motivele reglementate de lege ca atrăgând nulitatea absolută.

Pentru considerentele reținute, având în vedere dispozițiile art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârât va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul B. împotriva sentinței civile nr. 189/2015 din 05 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2017.