ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 437/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 5 noiembrie 2007, reclamantul N.I. a chemat în judecată pe pârâtul P.T.B., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, acesta să fie obligat la plata sumei de 2.291.159 dolar S.U.A., reprezentând prețul a 73.609.658 acțiuni A. (1.971.159 dolar S.U.A.) și contravaloarea dividendelor aferente celor 73.609.658 acțiuni corespunzătoare exercițiului financiar al anului 2003 (320.000 dolar S.U.A.), la cursul oficial de schimb leu/dolar S.U.A. al BNR, în vigoare la data plății, să fie obligat la plata dobânzii comerciale aferentă sumelor solicitate, cu începere de la data de 1 septembrie 2004, până la data achitării integrale a sumei datorate, respectiv echivalentul în lei al sumei de 368.826 dolar S.U.A., calculată până la data de 30 iulie 2007, dată la care pârâtul a fost convocat la conciliere.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamantul a indicat dispozițiile art. 1066 - 1069 C. civ., art. 1084, 1086, 1087, 1088 C. civ. În apărare, pârâtul a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de reclamant și obligarea acestuia la plata sumei de 2.291.159 dolar S.U.A. (5.498.781 RON) reprezentând plata daunelor interese, ca urmare a neexecutării contractului nr. 021604 din 16 aprilie 2002. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința comercială nr. 5184 din 26 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 38340/3/2007 au fost respinse atât cererea principală, cât și cererea reconvențională.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, prin promisiunea de vânzare-cumpărare, astfel cum a fost modificată prin actele adiționale, pârâtul, în calitate de promitent vânzător, s-a obligat irevocabil să vândă reclamantului, în calitate de promitent cumpărător, sau persoanei indicate de acesta, toate acțiunile A. deținute la data vânzării. Vânzarea urma a fi perfectată cel mai târziu la data de 31 decembrie 2004, dar se putea perfecta și înaintea acestei date, la cererea promitentului cumpărător, fără ca promitentul vânzător să se poată opune, cu condiția plății prețului convenit.

Prețul a fost stabilit la suma de 1.971.159 dolar S.U.A., la care se adaugă și suma de 320.000 dolar S.U.A., dividendele aferente exercițiului financiar 2003, precum și contravaloarea dividendelor aferente anului financiar 2004, estimată la momentul perfectării vânzării-cumpărării, în cazul în care dividendele nu ar fi fost repartizate până la acel moment. Promitentul vânzător s-a obligat să nu înstrăineze către altă persoană acțiunile deținute, care făceau obiectul convenției. Prin cererea principală, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2.291.159 dolar S.U.A., din care suma de 1.971.159 dolar S.U.A. reprezintă prețul a 73.609.658 acțiuni A., iar suma de 320.000 dolar S.U.A.

reprezintă contravaloarea dividendelor aferente exercițiului financiar al anului 2003. Reclamantul a mai solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata dobânzii comerciale aferentă sumelor solicitate, cu începere de la data de 1 septembrie 2004 până la data achitării integrale a sumei datorate. Reclamantul a susținut prin cererea de chemare în judecată și prin întâmpinarea la cererea reconvențională, că pârâtul s-a sustras, fără temei, îndeplinirii obligațiilor asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare. El a constatat nerespectarea de către pârât a obligațiilor privind neînstrăinarea "către altă persoană a acțiunilor deținute și care fac obiectul prezentului act" (art. 5, promisiune vânzare-cumpărare).

Pus în fața faptului împlinit, prin vânzarea incorectă a acțiunilor, reclamantul a fost nevoit să recurgă la executarea obligațiilor contractuale prin echivalent, din cauza faptei ilicite a debitorului contractual, care a determinat imposibilitatea executării convenției, definitiv și irevocabil, începând de la 1 septembrie 2004. Prin ordinul emis la 1 septembrie 2004 privind vânzarea acțiunilor, a devenit imposibilă realizarea vânzării acțiunilor printr-o tranzacție specială în accepțiunea Regulamentului nr. 2/2002 al CNVM. De la data încălcării obligațiilor care îi reveneau (1 septembrie 2004), când neexecutarea a devenit definitivă și irevocabilă, s-a născut dreptul de a aplica sancțiunea contractuală prevăzută în clauza penală, pentru că a intervenit neîndeplinirea obligației contractuale de menținere a ofertei și a confidențialității ei.

Prima instanță a apreciat că, prin ordinul de vânzare din 1 septembrie 2004, valabil până la data de 31 decembrie 2004, pârâtul nu a înstrăinat acțiunile deținute la A., astfel că la data de 31 decembrie 2004 el deținea în societatea emitentă aceeași participație ca și la 1 septembrie 2004 și la data încheierii ultimului act adițional -73.609.658 acțiuni, reprezentând 11,54% din capitalul social. Obligația pe care pârâtul și-a asumat-o prin art. 5 al convenției a fost aceea de a nu înstrăina, iar nu aceea de a nu încerca să înstrăineze. Asupra cererii reconvenționale, prima instanță a reținut că procedura în cadrul căreia promitentul cumpărător ar fi urmat să plătească prețul este descrisă confuz și contradictoriu de pârâtul-reclamant.

Astfel, pe de o parte, acesta a afirmat că a lansat un ordin de vânzare în piață, în timp ce promitentul-cumpărător a rămas pasiv, nemanifestându-și dorința de a cumpăra acțiunile în discuție prin lansarea ordinului de cumpărare corespunzător, cu toate că oferta, fiind făcută pe o piață reglementată, era cunoscută de către participanții de pe piață. Pe de altă parte însă, pârâtul-reclamant a arătat că ordinul de vânzare nu a fost introdus în piață, ci doar a fost completat cu valoarea prețului din convenție și lăsat în custodie la agentul de bursă, urmând ca promitentul cumpărător să facă un ordin de cumpărare la același preț din convenție. Acțiunea promitentului vânzător de a lansa în piață (sau de a lansa în custodia agentului de bursă) ordinul de piață la data de 1 septembrie 2004, fără ca acest lucru să îi fi fost cerut de cumpărător, este situată în afara înțelegerii părților.

Vânzarea urma să se producă, conform acestei înțelegeri, cel târziu la data de 31 decembrie 2004. Vânzarea se putea produce și înaintea acestei date, dar numai la solicitarea cumpărătorului, iar nu din inițiativa vânzătorului. Prin urmare, promitentul vânzător nu avea nici un temei contractual de a lansa un ordin de vânzare în data de 1 septembrie 2004, fără ca acest lucru să îi fi fost cerut în mod expres de cumpărător. în aceste condiții, a imputa cumpărătorului că nu a răspuns unui ordin de vânzare pe care nu îl solicitase, cu un ordin de cumpărare, este lipsit de temei contractual. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ambele părți, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

La apelul declarat de către reclamantul N.I., intimatul P.T.B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat (și menținerea sentinței atacate, sub aspectul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii principale), reluând considerentele din cuprinsul cererii sale de apel. Prin Decizia civilă nr. 503 din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Între părți s-a încheiat, în data de 16 aprilie 2002, o convenție constatată prin înscrisul intitulat Promisiune de vânzare-cumpărare, înregistrată, în ceea ce privește identitatea părților și conținutul, sub nr. 021604 din 16 aprilie 2002, la Cabinetul de avocat A.S.

Convenția a fost modificată și completată prin 3 acte adiționale, ultimul fiind datat 10 iunie 2004. Conform convenției, P.T.B. s-a obligat, irevocabil, să vândă, reclamantului sau persoanei fizice sau juridice indicate de acesta, toate acțiunile deținute la A., respectiv 11,54% (la data încheierii actului adițional nr. 1) sau orice alt procent provenit din reevaluare, la un preț total, reprezentat de suma de 1.971.159 dolar S.U.A., la care se adaugă dividende aferente anului 2003, respectiv 320.000 dolar S.U.A., și dividende estimate pentru anul 2004, la momentul cumpărării. La data încheierii actului adițional nr. 3, dividendele pentru care s-a stabilit valoarea inclusă în preț sunt aferente unui nr. de 73.609.658 acțiuni A.. S-a convenit că vânzarea să fie perfectată până cel târziu la 31 decembrie 2004. Comisioanele corespunzătoare tranzacțiilor cu acțiuni și înregistrarea dreptului asupra lor s-au stabilit în sarcina reclamantului.

De asemenea, s-a mai solicitat primei instanțe, că pârâtul să fie obligat să achite reclamantului dobânda comercială aferentă sumelor solicitate, cu începere de la data de 1 septembrie 2004 până la data achitării integrale a sumei datorate, respectiv echivalentul în lei a sumei de 368.826 dolar S.U.A. (calculată până la data de 30 iulie 2007, dată la care pârâtul a fost convocat la conciliere), la cursul oficial de schimb leu/dolar S.U.A. al BNR, în vigoare la data plății, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit dispozițiilor contractuale, promitentul cumpărător s-a obligat să cumpere acțiunile la termenul și în condițiile stabilite de părți, iar promitentul vânzător să nu înstrăineze către altă persoană acțiunile sau să le greveze de sarcini, până la termenul convenit.

Convenția a fost modificată prin actul adițional nr. 1, prin care promitentul vânzător a declarat că deține o cota de 11,540% din capital al A., acesta fiind obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată cu promitentul cumpărător.

Pentru că la data stabilită nu s-a putut încheia convenția, părțile au convenit încheierea actului adițional nr. 2 la contract, prin care s-a modificat termenul de vânzare al acțiunilor, de la data de 30 aprilie 2004, la 31 decembrie 2004. Conform art. 1 din acest act adițional "Vânzarea se va perfecta până cel mai târziu 31 decembrie 2004". În data de 16 aprilie 2004 a fost încheiat și actul adițional nr. 3, prin care s-a convenit că dacă nu se vor acorda, de societate, dividende pe anul 2004, promitentul cumpărător, N.I., va plăti un dividend estimat la nivelul anului 2004. Reclamantul nu a produs nicio dovadă concludentă, pertinentă, prin care să demonstreze că pârâtul ar fi încălcat vreuna dintre obligațiile asumate (cu toate că, în temeiul art. 1169 C. civ.

- în forma în vigoare la data înregistrării cererii, sarcina probei îi revenea). Din contră, prin înscrisurile anexate, pârâtul a dovedit respectarea acestor obligații. Astfel, prin cererea cu nr. 3427078 din 29 decembrie 2004, a solicitat de la O.R.C.M.B un certificat de informare, din care sa rezulte nr. de acțiuni deținute de acționarul P.T.B. Conform acestui certificat pârâtul deținea un nr. de 73.609.658 acțiuni, ceea ce reprezintă o cota de participare la beneficii/pierderi de 11,540%. Din înscrisul Extras de cont, obținut din Registrul Român al Acționarilor, rezultă că la sfârșitul anului 2004, era înscris cu un nr. de 73.609.658, acțiuni, în procent de 11,540%. Din înscrisul depus de apelantul -reclamant, expertiza efectuată în Dosarul nr. 8720/3/2007 (obligația de a da acțiunile), rezultă că P.T.B.

deținea la data de 31 decembrie 2004 un procent de 11,540% al acțiunilor A. SA, și că acestea au fost tranzacționate abia în perioada 9 noiembrie - 28 noiembrie 2005. Deci acțiunile s-au aflat, în totalitatea lor, în proprietatea pârâtului până la expirarea termenului contractual - 31 decembrie 2004, acesta înstrăinându-le abia la sfârșitul lunii noiembrie 2005, când au fost vândute prin intermediul bursei. Or, la data vânzării, efectele convenției încetaseră, pârâtul deținea o sentință favorabilă, prin care acțiunea reclamantului era respinsă (nr. 2707 din 7 iunie 2005), sentință comercială care, potrivit art. 720 8 C. proc. civ., este executorie, iar CNVM aprobase vânzarea. (Apelantul-reclamant a inițiat și o acțiune ce avea ca obiect anularea tranzacționării acțiunilor, dosar nr. 17624, în care a renunțat la judecată).

Cu privire la susținerea apelantului-reclamant, în sensul că pârâtul a încălcat obligația de confidențialitate asupra Promisiunii și a inițiat și a declanșat alte mecanisme de vânzare de acțiuni ce implică un concurs de oferte de cumpărare, incompatibil cu respectarea obligației de vânzare exclusiv către promitentul - cumpărător, instanța de apel a înlăturat-o, constatând că în cuprinsul respectivei promisiuni nu exista o clauză de confidențialitate și, implicit, nicio sancțiune a nerespectării acesteia. Cu privire la cererea reconvențională, aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată în data de 16 aprilie 2002, potrivit cărora „în cazul în care părțile nu-și respectă obligațiile asumate, datorează celeilalte părți, de plin drept, o penalitate egală cu valoarea contractului". Clauza este însă ambiguă, câtă vreme majoritatea obligațiilor asumate aparține pârâtului - reclamant, în calitate de promitent - vânzător.

Prima instanță a apreciat, în mod corect, faptul că procedura în cadrul căreia promitentul cumpărător ar fi urmat să plătească prețul este descrisă confuz și contradictoriu de pârâtul-reclamant. Astfel, pe de o parte, acesta a afirmat că a lansat un ordin de vânzare în piață, în timp ce promitentul-cumpărător a rămas pasiv, nemanifestându-și dorința de a cumpăra acțiunile în discuție prin lansarea ordinului de cumpărare corespunzător, cu toate că oferta, fiind făcută pe o piață reglementată, era cunoscută de către participanții de pe piață. Pe de altă parte, însă, pârâtul-reclamant a arătat că ordinul de vânzare nu a fost introdus în piață, ci doar a fost completat cu valoarea prețului din convenție și lăsat în custodie la agentul de bursă, urmând ca promitentul cumpărător să facă un ordin de cumpărare la același preț din convenție.

De altfel, după cum însuși apelantul-pârât a arătat în motivele de apel, la data vânzării, efectele convenției încetaseră, mai ales că obținuse o sentință favorabilă, prin care acțiunea reclamantului din prezenta cauză era respinsă (nr. 2707 din 7 iunie 2005), sentință comercială care, potrivit art. 720 8 C. proc. civ., era executorie, iar CNVM aprobase vânzarea. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. I. În recursul său, reclamantul N.I. a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină pentru înlăturarea apărărilor invocate de către reclamant în cererea de apel. a) Astfel, instanța de apel a reținut, în mod greșit, o așa-zisă autoritate de lucru judecat a Sentinței comerciale nr. 1719 din 29 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Pentru problema în discuție nu erau îndeplinite condițiile cerute de art. 1201 C. civ., deoarece prin sentința invocată s-a soluționat litigiul prin admiterea excepției lipsei de interes, fără să se fi analizat fondul raporturilor dintre părți. b) Recurentul a mai susținut că instanța de apel nu are o motivare proprie asupra apărărilor reclamantului, aceasta preluând considerentele din sentința apelată, în legătură cu împrejurarea că reclamantul ar fi solicitat, într-un litigiu anterior, executarea în natură a promisiunii de vânzare, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la dezdăunarea reclamantului. În legătură cu acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că prezintă relevanță procesuală împrejurarea că pârâtul nu a făcut nicio comunicare reclamantului, cu privire la inițierea vânzării acțiunilor la 1 septembrie 2004, înainte de expirarea termenului prevăzut în contract.

S-a afirmat faptul că despre existența ordinului de vânzare din 1 septembrie 2004, valabil până la 31 decembrie 2009, reclamantul nu a aflat decât în urma efectuării expertizei din Dosarul nr. 8270/3/2007 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Recurentul-reclamant consideră că efectele emiterii ordinului de vânzare din 1 septembrie 2004, constau în imposibilitatea realizării vânzării acțiunilor printr-o tranzacție specială, această stare de fapt fiind recunoscută de către pârât.

c) S-a mai susținut de către recurent că instanța de apel nu a analizat apărarea constantă a reclamantului, potrivit căreia, deoarece nu s-a dovedit că reclamantul ar fi fost informat de pârât cu privire la emiterea ordinului de vânzare din 1 septembrie 2004, dar și inițierea de către pârât a transferului de acțiuni deținute la A., pe piața RASDAQ, precum și dezvăluirea publică a promisiunii de vânzare-cumpărare, pârâtul-reclamant nu a respectat confidențialitatea convenției dintre părți. d) De asemenea, s-a susținut de către recurent că instanța de apel nu a examinat nici cererea de cenzurare a considerentelor sentinței apelate, prin care prima instanță a făcut distincție între obligația de a nu încerca să înstrăineze și obligația de a nu înstrăina, arătându-se că această critică viza nerespectarea de către prima instanță a regulilor legale de interpretare judiciară a convențiilor și ignorarea mecanismului legal al înstrăinării de acțiuni pe piața Rasdaq.

e) Recurentul a mai susținut că instanța de apel nu a verificat nici critica cu privire la contrarietatea considerentelor sentinței apelate. Astfel, reclamantul ar fi criticat în apel faptul că, pe de o parte, prima instanță a reținut, în mod corect, că susținerea constantă a reclamantului a fost aceea că pârâtul nu a respectat obligația de a nu înstrăina către o altă persoană acțiunile deținute și care fac obiectul actului dedus judecății, dar pe de altă parte, s-a reproșat reclamantului că a susținut că încălcarea obligației de a nu înstrăina s-a declanșat odată cu introducerea în piață a ordinului de vânzare din 1 septembrie 2004, or, în realitate, nu există contradicții între susținerile reclamantului, deoarece procedura înstrăinării acțiunilor tranzacționate pe piața de valori, include operațiuni tehnice care, în ansamblu, configurează oferta de vânzare și vânzarea de acțiuni, prin terminologia în discuție.

f) Menținerea, prin hotărârea instanței de apel, a considerentelor sentinței apelate, echivalează cu refuzul efectuării controlului judiciar, care, dacă ar fi fost efectiv, ar fi condus la concluzia că prin înstrăinarea acțiunilor către o altă persoană, promitentul vânzător a încălcat obligația asumată prin contract. 2. Prin decizia recurată, instanța de apel a interpretat în mod greșit convenția intitulată promisiune de vânzare-cumpărare, înregistrată sub nr. 021604 din 16 aprilie 2002 la Cabinetul de avocat A.S. Această convenție a fost interpretată ca un antecontract de vânzare-cumpărare de drept comun, însă, în realitate, această convenție a fost încheiată în baza legislației speciale, aplicabilă vânzării cumpărării de acțiuni emise de o societate supusă tranzacționării la bursă.

Interpretarea corectă a convenției încheiată între părți, trebuia făcută ținându-se cont de Decizia comercială nr. 630 din 7 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a reținut că este necesară calificarea juridică a convenției (care face și obiectul cauzei de față), în raport de împrejurarea că SC A. SA este o societate deținută public, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 28/2002 și ale Legii nr. 297/2004, decizie care se impune cu puterea prezumției lucrului judecat față de pricina de față. Potrivit clauzelor contractuale, atât celor din contractul inițial, cât și celor introduse prin actele adiționale, părțile și-au asumat anumite obligații.

Contrar obligațiilor asumate, pârâtul a preconstituit documente în perioada în care piața de capital nu funcționa, demonstrându-se astfel că acesta a avut un comportament premeditat, de simulare a respectării obligației de transfer a acțiunilor la 31 decembrie 2004. Prin decizia recurată, instanța de apel a redus executarea obligațiilor asumate de pârât la procurarea de înscrisuri, însă probele au demonstrat că o astfel de interpretare a conținutului și a modului de executare a convenției, nu corespunde legii și voinței reale a părților, în realitate pârâtul sustrăgându-se îndeplinirii obligațiilor asumate.

Astfel, din cuprinsul actelor depuse de către pârât la dosar, rezultă că, începând cu data de 11 aprilie 2002, pârâtul a avut un contract de administrare a acțiunilor încheiat cu SC E. SA, din anexa căruia rezultă că serviciile delegate vizau, inclusiv, drepturi de reprezentare până la 30 aprilie 2004, dar și preluarea și executarea ordinelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, în condițiile în care pârâtul deținea un cont special de efectuare a încasărilor aferente operațiunilor cu valori mobiliare, însă acest cont nu a fost comunicat niciodată reclamantului.

Din cuprinsul altor acte aflate la dosarul cauzei, rezultă că la 1 septembrie 2004 și respectiv 10 noiembrie 2005, pârâtul a emis ordine de vânzare care poartă mențiunea expresă „la piață" și care nu au mențiuni relative la dreptul la dividende, aceste ordine referindu-se la acțiunile deținute de SC A. SA, aceste fapte demonstrând că pârâtul nu a avut niciodată în vedere să respecte obligațiile asumate prin contractul încheiat cu reclamantul. S-a mai susținut de către recurentul-reclamant că, prin cererea reconvențională, pârâtul a recunoscut faptul că executarea promisiunii de vânzare-cumpărare nu putea fi făcută decât cu respectarea Regulamentului CNVM nr. 2/2002, prin încheierea unei tranzacții speciale și nu prin lansarea unilaterală a unui ordin de vânzare-cumpărare fără încunoștiințarea promitentului cumpărător.

Obligațiile legale specifice unei tranzacții cu valori mobiliare pe piața de capital, nu au fost îndeplinite de promitentul vânzător, fiind greșită calificarea, de către instanța de apel a termenului din 31 decembrie 2004, ca un termen esențial și extinctiv, deoarece în lipsa unei rezilieri exprese, prin notificare, a antecontractului, obligația irevocabilă și exclusivă de menținerea ofertei de vânzare, asumată de promitentul vânzător era afectată de condiția suspensivă a stabilirii dividendelor cuvenite pentru anul 2004, ce puteau fi estimate, exclusiv, în condițiile legii române, și anume finalizarea și valorificarea legală a exercițiului financiar, or, la 31 decembrie 2004, condiția unu era îndeplinită.

Părțile au convenit ca în cazul în care nu se respectă obligațiile asumate, fiecare parte să plătească celeilalte părți o penalitate egală cu valoarea contractului. Deoarece, contractul încheiat de către părți se supune legislației specifice pieței de valori mobiliare, neputând fi încheiat decât în sistemul electronic de tranzacționare, prin brokeri, promitentul vânzător avea obligația nu numai să nu înstrăineze lucrul promis, dar și să nu se angajeze juridic în acte susceptibile să restrângă sau să înlăture drepturile promitentului cumpărător, dar și să nu micșoreze siguranța dată prin contract creditorului său, prin fapta personală.

Datorită faptului că operațiune de vânzare a acțiunilor nu se putea perfecta decât sub forma unei tranzacții speciale, care exclude o ofertă publică, până la realizarea tranzacției, datorită caracterului exclusiv și personal al ofertei cuprinse în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, actul încheiat între părți este confidențial. Ca atare, emiterea ordinului de vânzare la data de 1 septembrie 2004, fără informarea promitentului cumpărător semnifică încălcarea obligației de abținere de la a efectua un act contrar convenției, aceasta reprezentând o încălcare a convenției încheiată între părți, deoarece ordinul de vânzare este o ofertă de a contracta, adresată publicului, vizând încheierea unei operațiuni de vânzare-cumpărare, iar reglementarea specială impune brokerului obligația de a transmite imediat, spre executare în piață, mandatul încredințat de emitentul ordinului.

Ca o dovadă a comportamentului culpabil al pârâtului, recurentul-reclamant a invocat faptul că părțile au mai fost implicate în litigii în legătură cu convenția ce face obiectul pricinii de față, însă, deși pe rolul instanțelor se aflau litigii privind acțiunile promise spre vânzare, pârâtul, cu concursul autorităților implicate în supravegherea circulației valorilor emise de societățile supuse tranzacționării, a vândut acțiunile respective, astfel că, prin Sentința comercială nr. 1719 din 29 ianuarie 2009, cererea de executare directă a obligațiilor rezultate din promisiunea de vânzare-cumpărare, a fost respinsă, ca lipsită de interes.

Recurentul-reclamant a mai susținut că a fost denaturat interpretată și clauza penală prevăzută de art. 8 din convenție, care prevede că în cazul în care părțile nu-și respectă obligațiile asumate, datorează celeilalte părți o penalitate egală cu valoarea contractului, or, în speța de față, cum pârâtul nu și-a respectat obligațiile contractuale, acesta trebuia obligat să repare prejudiciul pe care l-a produs conform obligațiilor contractuale. 3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea greșită a convenției încheiate. Astfel, operațiunea de vânzare-cumpărare convenită în viitor de către părți, este o tranzacție bursieră ce implică acte și operațiuni încheiate și executate într-un cadru juridic special și în perimetrul bursei de valori, acest contract neputând fi încheiat decât în sistemul electronic de tranzacționare.

În cauză sunt aplicabile prevederile art. 969 și 970 C. civ. Prin emiterea ordinului din 1 septembrie 2004, pârâtul și-a încălcat obligația asumată prin convenția încheiată cu reclamantul, deoarece ordinul de vânzare este o ofertă de a contracta, adresată publicului. Contrar susținerilor pârâtului plata prețului acțiunilor nu se poate face decât în contul deschis pe numele brokerului, în sistem electronic supravegheat, prin operațiuni de confirmare și operațiuni inter bancare, fiind cert faptul că operațiunea de vânzare a acțiunilor nu se putea perfecta decât sub forma unei tranzacții speciale, care exclude o ofertă publică, precum și aprobarea tranzacției conform regulamentului.

Până la realizarea tranzacției, datorită caracterului exclusiv și personal al ofertei cuprinse în promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare, actul încheiat între părți este confidențial, or, prin emiterea ordinului de vânzare din 1 septembrie 2009, fără informarea reclamantului, titular al dreptului exclusiv de cumpărare a acțiunilor menționate în ordin, pârâtul a încălcat convenția încheiată cu reclamantul, printr-o conduită inadecvată, contrar angajamentului asumat. În aceste condiții, pârâtul era obligat să repare prejudiciul pe care I-a produs, conform prevederilor contractuale. De la data încălcării obligațiilor ce-i reveneau, respectiv 1 septembrie 2004, când neexecutarea a devenit definitivă și irevocabilă, pârâtul datorează și dobânda la suma ce reprezintă penalitatea contractuală convenită, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant.

II. În recursul său recurentul-pârât P.T.B. a adus următoarele critici deciziei recurate: 1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că instanța de apel are o motivare proprie cu privire la pricina dedusă judecății, aceasta reluând considerentele primei instanțe. Potrivit dispozițiilor contractuale, stabilite în antecontractul de vânzare-cumpărare, termenul perfectării vânzării a fost stabilit pentru data de 31 decembrie 2004, însă, reclamantul-pârât nu și-a respectat obligațiile asumate, în termenul stabilit. Deși instanța de apel a reținut că reclamantul, prin probele administrate, nu a demonstrat că pârâtul ar fi încălcat vreuna dintre obligațiile asumate, ci, din contra, prin înscrisurile anexate pârâtul a dovedit respectarea acestor obligații, cu toate acestea, în mod greșit a respins apelul său, în condițiile în care a respectat toate obligațiile contractuale.

2. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, deoarece din modul de redactare al acesteia nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Totodată, pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, cât timp aceasta nu a reținut, în mod corect, situația de fapt, așa după cum rezulta aceasta din probele aflate la dosarul cauzei. Astfel, recurentul-pârât susține că s-a făcut dovada faptului că el și-a respectat obligațiile asumate prin semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare, acest aspect rezultând din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și pe care le enumera în cuprinsul cererii de recurs.

Potrivit dispozițiilor contractuale, termenul stabilit pentru perfectarea convenției a fost de 31 decembrie 2004, dată până la care reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, or, dată fiind această situație, în baza clauzei penale în cadrul convenției, reclamantul-pârât trebuia obligat la plata unor daune interese. În acest sens, pârâtul-recurent susține că este greșită susținerea instanței de apel potrivit căreia procedura prin care promitentul cumpărător ar fi urmat să plătească prețul este descrisă confuz și contradictoriu. Este greșită și susținerea instanței de apel potrivit căreia introducerea ordinului de vânzare și de punerea acestuia, spre păstrare, la agentul de brokeraj, a echivalat cu introducerea acestuia în piață, din inițiativa vânzătorului, deoarece procedura se impunea a fi parcursă, câtă vreme SC A. SA, era o societate listată pe piața RASDAQ, vânzarea acțiunilor neputând fi efectuată decât pe această cale.

Prin urmare, doar în aceste condiții se putea realiza o vânzare directă a acțiunilor către promitentul cumpărător. Sub acest aspect, recurentul-pârât a arătat faptul că instanța de apel nu a manifestat un rol activ, neobservând faptul că ordinul de vânzare nu a fost introdus în piață, pentru tranzacționare, ci doar a fost completat, conform procedurilor reglementate de Legea nr. 297/2004. Acest ordin a fost completat doar la rubrica „limită", unde s-a trecut data până la care oferta era valabilă, respectiv 31 decembrie 2004, așa cum fusese convenit cu promitentul cumpărător, și nu a fost completat la rubrica „la piață", rezultând că acesta era destinat doar promitentului cumpărător.

Ca atare, recurentul-pârât susține că și-a respectat obligațiile contractuale, faptul emiterii ordinului de vânzare neechivalând cu o încălcare a clauzelor convenției încheiate cu reclamantul, emiterea acestui ordin însemnând de fapt rezolvarea unei chestiuni tehnice prealabile vânzării, care a fost necesar a fi parcursă, tocmai pentru a nu fi în culpă la data la care promitentul cumpărător ar fi solicitat perfectarea vânzării. Recurentul-pârât a susținut că și-a respectat obligațiile contractuale, care impuneau ca dată limită pentru perfectarea contractului data de 31 decembrie 2004, acesta vânzând acțiunile respective, abia la sfârșitul lunii noiembrie 2005. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: I. În ce privește recursul reclamantului N.I.

1. Prima critică nu poate fi reținută. a) Instanța de apel nu a invocat în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nicio autoritate de lucru judecat, singura referire fiind făcută la Sentința nr. 2707 din 7 iunie 2005 și nu la Sentința nr. 1719 din 29 ianuarie 2009, iar această referire s-a făcut în contextul aprecierii că vânzarea acțiunilor deținute de către promitentul vânzător la SC A. SA, s-a făcut după expirarea termenului contractual, respectiv 31 decembrie 2004, anume în noiembrie 2005, dată la care sentința invocată de către instanța de apel era pronunțată, aceasta fiind executorie, potrivit art. 720 8 C. proc. civ. b) Nu se poate reține nici critica cu privire la faptul că instanța de apel nu ar avea o motivare proprie asupra apărărilor reclamantului formulate în cererea de apel, cât timp apelul are un caracter devolutiv, potrivit art. 295 C. proc.

civ., iar instanța de apel a analizat situația de fapt dar și aplicarea legii de către prima instanță, cu privire la situația de fată. Faptul că a reținut, în mare măsură, aceeași stare de fapt, ca cea reținută de către prima instanță, înseamnă că instanța de apel și-a însușit această stare de fapt, pe care a analizat-o din punctul de vedere al legislației pe care a considerat-o aplicabilă acestei stări de fapt. Referirile la relevanța procesuală a necomunicării de pârât, către reclamant, a inițierii procedurii de vânzare a acțiunilor, prin emiterea ordinului de vânzare, la 1 septembrie 2004, ține de interpretarea probatoriului administrat în cauză, deci de temeinicia deciziei recurate, aspect care nu mai poate fi analizat în calea de atac, extraordinară, a recursului, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc.

civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. c) Nu se poate reține nici critica cu privire la faptul neanalizării de către instanța de apel, a criticilor din cererea de apel, formulate de către reclamant, cu privire la faptul că prin neinformarea reclamantului cu privire la emiterea ordinului de vânzare din 1 septembrie 2004, precum și prin dezvăluirea publică a promisiunii de vânzare-cumpărare, pârâtul nu și-ar fi respectat obligația de confidențialitate a convenției, deoarece la pg. 9 din cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a arătat că în cuprinsul convenției încheiate între părți nu este prevăzută o clauză de confidențialitate, deci nici o sancțiune a nerespectării acesteia. Prin urmare, instanța de apel a răspuns și acestei critici formulate de către reclamant în cererea de apel.

d) Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă faptul că instanța de apel a examinat cererea de cenzurare a considerentelor sentinței apelate, prin care prima instanță a făcut distincția între obligația de a nu încerca să înstrăineze și obligația de a nu înstrăina, reținând că, din analiza dispozițiilor contractuale, (pg. 8 din decizia recurată) rezultă că singura obligația asumată de către promitentul vânzător a fost acea de a nu înstrăina către altă persoană acțiunile sale, sau să nu le greveze cu sarcini, până la termenul convenit, or, până la data de 31 decembrie 2004 (dată stabilită prin actul adițional nr. 2 la contract), pârâtul și-a respectat această obligație contractuală.

e) Nici critica cu privire la contrarietatea motivării sentinței apelate nu poate fi reținută. Cele relevate de către recurentul-reclamant nu reprezintă o motivare contradictorie, ci este rezultatul interpretării diferite, de către recurentul-reclamant și respectiv de către instanța de apel a semnificației emiterii ordinului de vânzare din 1 septembrie 2004. În opinia recurentului-reclamant emiterea acestui ordin are semnificația unei manifestări de voință din partea pârâtului, de a înstrăina acțiunile deținute la SC A. SA, înainte de data expirării termenului până la care s-a angajat să nu vândă acele acțiuni, anume 31 decembrie 2004, aceasta însemnând că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația contractuală, iar pentru instanța de apel emiterea acestui ordin nu are aceeași semnificație, cât timp respectivele acțiuni nu au fost vândute până la data prevăzută în contract, aceasta însemnând că pârâtul și-a îndeplinit obligația contractuală.

f) Faptul că instanța de apel și-a însușit, în cea mai mare parte, considerentele sentinței apelate, nu echivalează cu refuzul efectuării controlului judiciar, iar faptul că instanța de apel a ajuns la altă concluzie decât cea pe care o întrevedea reclamantul, nu înseamnă că instanța de apel nu a făcut propria analiză a stării de fapt, precum și a aplicării legii de către prima instanță la această situație de fapt reținută. 2. Nici critica cu privire la interpretarea greșită a actului dedus judecății nu poate fi reținută. Instanța de apel a reținut, în mod legal, că respectiva convenție reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare, respectiv o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, doar procedura de materializare efectivă a vânzării urmând să se încheie în baza legislației speciale, dat fiind faptul că acțiunile deținute de către pârât la SC A. SA erau supuse tranzacționării pe piața RASDAQ.

Recurentul-reclamant invocă pentru prima dată în recurs o așa-zisă prezumție a lucrului judecat, relativ la Decizia comercială nr. 630 din 7 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, dar nu a depus această decizie, or, invocarea ei apare, în atare situație, ca o critică referitoare la greșita reținere a stării de fapt, deci la netemeinicia deciziei recurate, însă, după cum s-a arătat mai sus, o atare critică nu mai poate fi analizată în calea de atac a recursului.

Oricum, problema a fost analizată de către instanța de apel, sub aspectul că declanșarea operațiunii de vânzare, prin emiterea ordinului din 1 septembrie 2004, nu are semnificația încălcării clauzei din antecontractul de vânzare-cumpărare, cu privire la interdicția de vânzare a acțiunilor deținute de către pârât, tocmai datorită faptului că acțiunile SC A. SA, fiind tranzacționate pe piața RASDAQ, vânzarea-cumpărarea lor nu se putea face decât printr-o procedură specială, prevăzută de Legea nr. 297/2004. Criticile formulate de către recurentul-reclamant cu privire la greșita interpretare a actelor și probelor aflate la dosarul cauzei, care ar fi dus la greșita interpretare a voinței reale a părților, vizează, în mod evident, netemeinicia deciziei recurate, or, așa după cum s-a arătat mai sus, instanța de recurs nu poate analiza decât nelegalitatea deciziei recurate, nu și netemeinicia acesteia.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat critica de la pct. 2 pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, însă criticile se referă, mai degrabă, la interpretarea greșită a clauzelor contractuale, or, această critică poate fi încadrată doar în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 969 C. civ. Până la urmă, cheia problemei este interpretarea clauzelor contractuale cu privire la semnificația emiterii ordinului de vânzare, din data de 1 septembrie 2004, de către promitentul vânzător.

Așa după cum a reținut și instanța de apel, obligația pe care și-a asumat-o promitentul vânzător a fost aceea de a vinde, promitentului cumpărător, toate acțiunile deținute de către acesta la SC A. SA, până la cel târziu 31 decembrie 2004, aceasta însemnând că până la această dată promitentul vânzător avea obligația de a nu înstrăina aceste acțiuni unei alte persoane, or, așa cum a reținut și instanța de apel, din probele administrate nu a rezultat că promitentul vânzător ar fi încălcat această obligație.

Nu se poate reține că termenul de 31 decembrie 2004 nu era termenul limită până la care trebuia încheiat contractul, pe motiv că obligația de menținere a ofertei de vânzare, asumată de promitentul cumpărător ar fi fost afectată de condiția suspensivă a stabilirii dividendelor cuvenite pentru anul 2004, cât timp nu se închisese anul financiar 2004, astfel că aceste dividende nu puteau fi determinate potrivit legislației românești, deoarece, potrivit clauzelor din actul adițional nr. 3, promitentul cumpărător ar fi urmat să plătească un dividend estimat la nivelul anului 2004. Ca atare, obligația nu era afectată de o condiție suspensivă, prin convenția părților dividendul pe anul 2004 fiind determinabil.

Susținerile recurentului-reclamant sunt oarecum contradictorii. Pe de o parte, acesta susține că, dat fiind faptul că SC A. SA este o societate ale cărei acțiuni pot fi vândute numai prin procedura prevăzută de legea specială, fapt ce ar presupune realizarea acestei proceduri speciale, respectiv efectuarea unor operațiuni tehnice, precum emiterea unui ordin de vânzare, dar și efectuarea unor anumitor acțiuni prin intermediul unei persoane specializate, anume a unui broker, dar pe de altă parte susține că demararea procedurii de vânzare, prin emiterea ordinului de vânzare din 1 septembrie 2004, ar reprezenta o încălcare a obligației de a nu vinde altei persoane decât promitentului cumpărător, conform convenției dintre părți.

În acest sens, pârâtul s-a apărat, arătând că emiterea ordinului de vânzare respectiv s-a făcut tocmai pentru respectarea clauzei din contract, care fixa un termen pentru perfectarea vânzării, operațiunea de emitere a ordinului de vânzare fiind doar începutul procedurii de vânzare, care trebuia finalizată până la data de 31 decembrie 2004, or, tocmai reclamantul-recurent este cel care nu a venit în întâmpinarea demersurilor efectuate de către pârât, deși este adevărat că acesta din urmă nu l-a încunoștiințat despre emiterea ordinului de vânzare, însă, reclamantul avea posibilitatea de a lua la cunoștință despre emiterea acestui ordin, dar fiind caracterul public al procedurii prevăzute de legea specială, și de interesul pe care ar fi trebuit să-l manifeste, ținând cont de faptul că se apropia termenul în care trebuia definitivată convenția.

Recurentul a invocat caracterul confidențial al contractului, dar și obligația de confidențialitate care ar incumba pârâtului, însă această obligație nu rezultă din nicio clauză a contractului, ba mai mult, așa după cum afirmă chiar recurentul-reclamant, procedura de vânzare-cumpărare nu putea fi decât una publică, anume cea prevăzută de legislația specială cu privire la societățile ale căror acțiuni pot fi tranzacționate pe piața RASDAQ. Din cele relatate de către recurentul-reclamant cu privire la existența unor litigii pe rolul instanțelor, între cele două părți, în legătură cu acțiunile ce fac obiectul litigiului de față, precum și din referirea la Sentința comercială nr. 1719 din 29 ianuarie 2009, nu rezultă decât faptul că până la data de 31 decembrie 2004, pârâtul nu a vândut acțiunile deținute la SC A. SA, deci și-a respectat obligația contractuală de a nu le vinde până la această dată decât recurentului-reclamant.

Referirea la dispozițiile art. 8 din convenție nu poate fi încadrată decât în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la art. 969 C. civ., însă, așa după cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit că pârâtul nu și-ar fi respectat obligațiile contractuale, astfel încât nu se poate acorda penalitatea solicitată. 3. Recurentul-reclamant reiterează criticile formulate la pct. 2, de data aceasta încadrarea fiind făcută, în mod corect, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 969 și 970 C. civ., cu referire la convenția încheiată între părți.

Se susține de către recurentul-reclamant că promitentul vânzător și-ar fi încălcat obligațiile contractuale, deoarece emițând ordinul de vânzare din 9 septembrie 2009, fără informarea reclamantului, ar fi încălcat atât caracterul confidențial al contractului, cât și dreptul exclusiv al promitentului cumpărător, de a cumpăra acțiunile respective, astfel încât pârâtul ar trebui obligat la repararea prejudiciului produs, echivalent cu prețul contractului, conform prevederilor contractuale.

După cum s-a arătat mai sus, în cauză nu s-a dovedit încălcarea obligațiilor contractuale de către pârât, deoarece, pe de o parte, acesta și-a respectat obligația contractuală de a nu vinde acțiunile deținute la SC A. SA unei alte persoane decât recurentul-reclamant, până la data de 31 decembrie 2004, iar pe de altă parte, chiar procedura vânzării acțiunilor respective către recurentul reclamant nu se putea face decât printr-o procedură specială, după cum recunoaște însuși reclamantul-recurent, procedură ce presupunea parcurgerea unor etape, prima fiind chiar acea a emiterii unui ordin de vânzare, ordin care a fost completat doar la rubrica „limită", unde s-a trecut data până la care oferta era valabilă, respectiv 31 decembrie 2004, nefiind completat la rubrica „la piață", însă recurentul-reclamant nu a făcut nici un demers pentru a plăti prețul și a definitiva încheierea contractului.

Ca atare, respectându-și obligațiile contractuale pârâtul nu putea fi obligat la daune interese și, drept consecință, nici la dobânda aferentă sumei datorate. II. În ce privește recursul pârâtului P.T.B. 1. Prima critică nu poate fi reținută. Pe de o parte, faptul că instanța de apel și-a însușit motivarea primei instanțe, cu privire la situația de fapt și la aplicarea legii, nu înseamnă că aceasta nu a analizat susținerile părților și nu a verificat corecta aplicare a legii la situația de fapt reținută.

Pe de altă parte, din analiza deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a analizat criticile recurentului-pârât cu privire la cererea reconvențională, reținând că respectiva clauză, anume art. 8 din convenția încheiată la 16 aprilie 2002, este ambiguă, câtă vreme majoritatea obligațiilor sunt asumate de către pârât, în calitate de promitent vânzător, iar acesta a susținut, pe de o parte, că a lansat un ordin de vânzare în piață pentru acțiunile deținute, dar promitentul cumpărător a rămas pasiv, iar pe de altă parte, că respectivul ordin de vânzare nu ar fi fost introdus în piață, ci doar completat cu valoarea prețului din convenție și lăsat în custodie la agentul de bursă. De altfel, instanța de apel a reținut că, după expirarea termenului până la care convenția trebuia definitivată, 14 decembrie 2004, efectele convenției au încetat, iar pârâtul-recurent a și vândut acțiunile pe care le deținea la SC A. SA.

Nu este adevărată susținerea recurentului-pârât că instanța de apel ar fi reținut că acesta și-ar fi îndeplinit, în totalitate, obligațiile contractuale, aceasta reținând doar că pârâtul și-a îndeplinit obligația de a nu vinde acțiunile respective până la termenul prevăzut în contract, 14 decembrie 2004. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținut. În primul rând nu se poate spune că o hotărâre poate fi dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece nu s-ar fi reținut, în mod corect, situația de fapt. Din interpretarea criticilor formulate se poate deduce că recurentul-pârât susține că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 din convenție, câtă vreme s-ar fi constatat că el și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale iar instanța de apel nu i-a acordat daunele interese cuvenite, potrivit acestei clauze contractuale.

Soluția instanței de apel este legală, deoarece nici promitentul vânzător, adică recurentul-pârât, nu și-a îndeplinit, în totalitate, obligațiile contractuale, de fapt, nu a acționat cu bună credință, în sensul că nu a informat pe promitentul-cumpărător despre începerea procedurii de vânzare a acțiunilor, potrivit procedurii speciale prevăzute pentru acțiunile tranzacționabile pe piața RASDAQ, poziția sa fiind ambiguă, susținând, odată, că nu a introdus ordinul de vânzare pe piață, ci doar l-a completat, însă reclamantul-recurent nu a reacționat, iar altă dată, că a introdus respectivul ordin pe piață, făcându-l public.

De altfel, cu referire la ambii recurenți, aceștia au fost de rea credință cu privire la executarea convenției încheiate între ei în anul 2002, ambii având un comportament duplicitar, căutând să se folosească de prevederile convenției încheiate, astfel încât cealaltă parte să fie obligată la plata de daune interese, potrivit art. 8 din convenție, daune interese echivalente cu prețul contractului, astfel încât hotărârea instanței de apel apare ca justă și echitabilă în ce privește ambele părți. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul N.I. și pârâtul P.T.B. împotriva Deciziei civile nr. 503 din 21 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG