ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2325/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la data de 18.07.2017 sub nr. x/2017, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., S.C. B. S.A. și C. să dispună:obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON penalități contractuale conform prevederilor art. 9.4 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății S.C. B. S.A. nr. CT 18/9.05.2003, cu dobândă legală calculată de la data notificării până la data încasării sumei de către reclamantă, cu mențiunea ca dobânzile datorate de la data notificării plății și până la data introducerii acțiunii sunt în cuantum de 888,27 RON să se calculeze în continuare până la încasarea sumei;obligarea pârâtei A. S.R.L. și B. S.A. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni ale societății B. S.A. Constanța nr. 18/9.05.2003, în baza contractului, respectiv în baza dispozițiilor art. 8 și art. 9 din O.G. nr. 25/2002, sub sancțiunea plății daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acțiunii până la îndeplinirea obligației; constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune a acțiunilor intervenite între pârâtă și copârâtă înregistrate în registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța sub nr. x din 17.07.2014, cu repunerea părților în situația anterioară cesiunii.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 969, 970 C. civ., art. 8 din O.G. nr. 25/2002modificată și completată, Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002 și O.G. nr. 13/2011.

Prin încheierea interlocutorie din data de 27.11.2017 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.A., invocate de această pârâtă.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de cesiune, prima instanță a constatat că indiferent de legea aplicabilă, acest capăt de cerere este imprescriptibil, atât în în conformitate cu Decretul nr. 167/1958 cât și potrivit C. civ.

Privitor la cererea de obligare a pârâtelor la plata penalităților convenționale, conform art. 9.4 din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni ale societății B. S.A., tribunalul a constatat că momentul nașterii dreptului la acțiune este cel la care reclamanta a aflat despre perfectarea contractului de cesiune respectiv 17.07.2014, nereținându-se apărarea pârâtelor în sensul că data la care reclamanta a cunoscut nașterea dreptului la acțiune a fost data de 15.12.2013, ca urmare a înscrierii contractului în registrul comerțului, nefăcându-se o astfel de dovadă.

Prima instanță a constatat că termenul de prescripție aplicabil în cauză, este cel general, de drept comun prevăzut de art. 2517 din noul C. civ., și nu termenul special prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 invocat de către pârâte, fiind incidente dispozițiile tezei a doua a textului legal, care se referă la excepția de la termenul de prescripție special, excepție ce determină aplicarea termenului general întrucât obiectul cererii se circumscrie noțiunii de executare a contractului.

Dat fiind că momentul de început al termenul de prescripție a fost stabilit la data de 17.07.2014, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 12.07.2017, conform mențiunii privind recipisa de pe plicul adresat instanței, s-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în cadrul termenului legal de prescripție a dreptului material la acțiune.

Aceleași considerente au fost reținute ca fiind valabile și pentru capătul de cerere privind obligarea la transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinirea a unor obligații contractuale, fiind tot o acțiune de natura celor care se încadrează în situația de excepție a textului legal invocat și despre care reclamanta a luat cunoștință de nașterea dreptului la acțiune tot la data de 17.07.2014, indiferent de scadența stabilită prin contract pentru obligațiile a căror neîndeplinire se invocă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. B. S.A., prima instanță a constatat că, în raport de art. 36 C. proc. civ., aceasta este întemeiată, dat fiind că această pârâtă nu este parte contractantă nici în contractul de privatizare și nici în cel de cesiune de acțiuni.

Tribunalul a invocat din oficiu excepția inadmisibilității tezei a II-a a capătului de cerere al doilea prin care s-a solicitat aplicarea unei sancțiuni privind plata de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acțiunii și până la îndeplinirea obligației.

Prin încheierea din data de 20.02.2018, a fost unită cu fondul excepția lipsei de obiect invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. și admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii, reținând în esență că acțiunii îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., care tratează instituția penalităților aplicabile de instanța de executare, în caz de neîndeplinire a obligațiilor de a face sau a nu face, intuitu personae, în cuprinsul art. 906 C. proc. civ. A reținut prima instanță că aceste dispoziții se aplică doar după existența unui titlu executoriu, titlu pe care reclamanta tinde să îl obțină prin prezenta acțiune și că nu sunt aplicabile motivele invocate referitoare la caracterul executoriu al contractului de privatizare, care prezintă această trăsătură doar în ceea ce privește plata prețului.

Prin sentința civilă nr. 743 din 08.05.2018 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată excepția lipsei de obiect, invocată de pârâta S.C. A. S.R.L.. A respins ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, acțiunea civilă introdusă de reclamanta Autoritatea pentru valorificarea activelor statului (A.A.A.S) în contradictoriu cu pârâta S.C. B.. A respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acțiunii și până la îndeplinirea obligației de plată, formulat de reclamanta AAAS în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. și C.. A respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta AAAS în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. și C.. A obligat pe reclamanta AAAS să plătească pârâtei S.C. A. S.R.L. suma de 5547,07 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a primelor două capete prima instanțăa constatat că obiectul primului capăt de cerere este reprezentat de penalitățile contractuale, deci pretenții rezultate din nerespectarea obligațiilor contractuale, iar al doilea capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâtelor la o anumită acțiune către reclamantă. Pârâta A. S.R.L. a afirmat că aceste capete de cerere ar fi rămas fără obiect ca urmare a predării unei părți din bunurile S.C. B. S.A. în urma divizării către societățile nou înființate. Coroborând aceste aspecte, prima instanțăa constatat că, de fapt, se tinde la o apărare de fond în sensul că, urmare a divizării, obligațiile a căror respectare se solicită nu mai existau. Pe de altă parte, pretențiile reclamantei nefiind aduse la îndeplinire există în continuare, iar posibilitatea de a fi fost sau nu îndeplinite trebuie analizată pe fond.

Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că reclamanta a invocat faptul că pârâta S.C. A. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația contractuală care corespunde dispozițiilor legale menționate în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și faptul că pârâtele au fost puse în întârziere în ceea ce privește comunicarea situației obținerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării societății. Reclamanta însă, nu a făcut dovada faptului că în afară de cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate din anul 2000, ar mai fi existat și altele obținute după data încheierii contractului de vânzare cumpărare, iar solicitarea formulată către pârâtă de a depune o declarație pe proprie răspundere că nu era îndreptățită să mai obțină certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a reținut ca lipsită de temei legal și contractual.

În ceea ce privește susținerea reclamantei că pârâta nu a îndeplinit obligația de comunicare a documentelor solicitate, așa cum stabilește art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, prima instanță a constatat că spre deosebire de dispoziția legală care prevede obligativitatea comunicării unui raport de către cumpărător, dispoziția convențională prevede obligativitatea asigurării accesului vânzătorului la verificarea îndeplinirii obligațiilor. Prin urmare, părțile au înțeles să deroge de la reglementarea de drept comun, ceea ce echivalează cu faptul că pârâta cumpărător nu era obligată la comunicarea unui raport asupra stadiului îndeplinirii obligațiilor contractuale, fiind deschisă posibilitatea pentru reclamanta vânzătoare de a verifica oricând acest aspect.

Aceste considerente au fost reținute valabile și în ceea ce privește susținerile reclamantei referitoare la necomunicarea documentelor referitoare la modul de îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul colectiv și contractele individuale de muncă, menținerea numărului de salariați, respectarea legislației privind protecția socială.

Reclamanta a motivat obligația pârâtei de transmitere a raportului și a documentelor însoțitoare pe prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, omițând că prin contractul de privatizare, părțile au derogat de la norma generală și au stabilit o altă modalitate de verificare a stadiului îndeplinirii obligațiilor de către cumpărător, procedură în care vânzătorul urma să facă verificările necesare pe baza unei notificări comunicate cu 15 zile anterior verificării. Or, reclamanta nu a manifestat vreodată intenția de a efectua astfel de verificări, emițând adrese în baza unei prevederi legale cu caracter general, care nu se aplică raporturilor dintre părți.

În ceea ce privește aceste obligații, pretins a fi neîndeplinite și indicate de reclamantă ca fiind reglementate de art. 8.5, 8.6, 8.7 și 8.8 din contract, prima instanță le-a analizat conținutul și a constatat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei în probațiune, rezultă că anexele nr. 3 și 5 ale contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, reprezintă contractul colectiv de muncă și avizul de mediu, care fac parte integrantă din contract, prin urmare odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a preluat toate drepturile și obligațiile din contractul colectiv de muncă, inclusiv din legislația muncii.

În ceea ce privește obligația de aprobare a plăților pentru reprezentantul în AGA și CA, în chiar cuprinsul contractului se face mențiune că la cererea cumpărătorului, vânzătorul a furnizat cadrul legal și normele legale referitoare la aceste plăți, iar reclamanta a menționat că nu există alte documente referitor la această obligație.

Referitor la păstrarea numărului de angajați, instanța a constatat că, având în vedere atribuțiile unui acționar în desfășurarea activității societății, cât timp nu s-a făcut dovada conform art. 249 C. proc. civ. a propunerii, susținerii sau votării de către pârâta A. S.R.L. a reducerii numărului de salariați, susținerile reclamantei sunt nefondate și din acest punct de vedere.

Acest raționament logico-juridic a fost reținut ca valabil și în ceea ce privește obligația prevăzută de art. 8.9 cu privire la interdicția pentru pârâtă de a nu propune, susține sau hotărî dizolvarea voluntară, fuziunea sau lichidarea societății în termen de un an de la data semnării contractului, pentru că această obligație este însoțită de un termen de un an de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, termen care a expirat în anul 2004. apoi reclamanta nu a făcut dovada faptului că pârâta ar fi propus, susținut sau hotărât dizolvarea, fuziunea sau divizarea societății B. S.A. în acest termen de un an de la data încheierii contractului.

Afirmațiile reclamantei au fost înlăturate cu motivarea că nu s-a făcut dovada implicării pârâtei S.C. A. S.R.L. în sarcina căreia era prevăzută obligația de la art. 8.9, în operațiunea de divizare și în al doilea rând pentru că interdicția era stabilită pe o perioadă de un an de la data încheierii contractului, adică până în anul 2004, în timp ce divizarea parțială a avut loc în anul 2013.

În raport de toate aceste considerente, prima instanțăa constatat că, în ceea ce privește capătul doi de cerere, acțiunea este neîntemeiată, dat fiind că reclamanta nu are obligația de a comunica raportul privind îndeplinirea obligațiilor, din moment ce părțile au stabilit că această verificare se face după o altă procedură personal de către reprezentanții vânzătorului și pentru că, pe de altă parte, toate obligațiile au fost îndeplinite așa cum stabilesc dispozițiile contractului, susținerile reclamantei în legătură cu aceste obligații depășind limitele contractuale.

În consecință, raportat la constatarea lipsei de temeinicie a solicitării de comunicare a unor acte care să ateste îndeplinirea obligațiilor din contract, corelativ cu constatarea îndeplinirii acestor obligații, instanța a constatat faptul că și celelalte capete de cerere sunt neîntemeiate.

Astfel, reclamanta a solicitat obligarea la plata de penalități de întârziere și constatarea nulității contractului de cesiune de părți sociale, motivat de faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 9 din contract și art. 91 din O.G. nr. 25/2002 în sensul că a cesionat acțiunile către un terț, fără acordul vânzătorului.

În legătură cu acest aspect, prima instanță a constatat că actul de cesiune către persoanele fizice a fost perfectat ca urmare a menționării acestora în calitate de acționari în Registrul Comerțului, esențial fiind că din pachetul de acțiuni cumpărat de pârâta A. S.R.L. aceasta a vândut în anul 2003, 75% din acțiuni. La data de 1.12.2013 a fost încheiat contractul de cesiune de creanțe prin care pârâta S.C. A. S.R.L. a cesionat către pârâta S.C. C. un număr de 58468 acțiuni nominative deținute la S.C. B. S.A., acțiuni libere de orice sarcini. Ulterior, prin contractul de cesiune din 15.12.2013, S.C. A. S.R.L. a cesionat către pârâta S.C. C. un număr de 58468 acțiuni nominative deținute la S.C. B. S.A., acțiuni libere de orice sarcini.

Deși, reclamanta a precizat că prin aceste contracte de cesiune au fost vândute întregul pachet achiziționat de pârâta S.C. A. S.R.L. în procesul de privatizare, s-a constatat că, în realitate, numărul de acțiuni este 25874, reprezentând 25% din cele cumpărare prin contractul de vânzare cumpărare din 9.05.2003, restul procentului de 75 % fiind înstrăinat încă din anul 2003, cu acordul AVAS, actualmente AAAS.

Reclamanta nu a indicat în care din cele două contracte de cesiune se regăsesc cele achiziționate de pârâta S.C. A. S.R.L. în anul 2003, neputându-se face o distincție clară între acțiunile pentru care dispozițiile contractuale sunt aplicabile și pentru care aceste prevederi nu au efecte.

Ambele texte legale, atât cel general din O.G. nr. 25/2002, cât și cel special din convenția părților respectiv art. 9 prevăd că interdicția de înstrăinare a acțiunilor operează până la îndeplinirea completă a obligațiilor contractuale. Raportând aceste prevederi la concluzia anterioară a instanței că pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale analizate, dar și cu confirmarea plății integrale a prețului și depunerea capitalului de lucru conform art. 8.11, s-a observat că în luna noiembrie 2013, contractul de vânzare cumpărare nu mai era în derulare, iar obligațiile pârâtei fuseseră îndeplinite, motiv pentru care acordul reclamantei nu mai era necesar. A avut în vedere instanța de judecată și faptul că pentru unele obligații, cum ar fi cele de diligență din art. 8.6, 8.8 nu a fost prevăzut un termen de aducere la îndeplinire, dar nici nu se poate considera că astfel de obligații sunt perpetue, iar contractul este încheiat pe o perioadă nedeterminată, aflată la dispoziția vânzătorului, care poate afirma că obligațiile nu sunt îndeplinite.

Având în vedere aceste aspecte legate de îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale, anterior încheierii contractelor de cesiune, ceea ce a făcut ca acordul vânzătorului să nu mai fie necesar, prima instanță nu a mai analizat și posibilitatea cumulării a două sancțiuni pentru aceeași faptă contractuală, adică aplicarea unei penalități în vederea acoperirii prejudiciului produs, concomitent cu constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune și repunerea părților în situația anterioară.

Prin încheierea din data de 23.10.2018 a Tribunalului Constanța a fost îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele sentinței civile nr. 743 din data de 8.05.2018 și a încheierii interlocutorii din data de 27.11.2017, pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017, cu privire la momentul de început al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, în sensul că se va consemna în tot cuprinsul considerentelor sentinței și a încheierii ca fiind 17.07.2014, cum este corect, în loc de 17.07.2013, cum apare menționat.

Împotriva sentinței civile nr. 743 din data de 8.05.2018 și a încheierii interlocutorii din data de 27.11.2017 a formulat apel reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

La data de 21.11.2018 pârâta A. S.R.L a promovat apel incident împotriva încheierii de ședință din 27.11.2017 prin care a fost respinsa excepția prescripției dreptului material la acțiune și împotriva sentinței civile nr. 743/08.05.2018, solicitând schimbarea acestora în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii acțiunii, în parte, ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 149 din 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii de ședință din data de 27.11.2017. A fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.A.A.S) împotriva încheierilor de ședință din datele de 27.11.2017 și 20.02.2018. A fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A.A.A.S. a sumei de 184.740,36 RON - penalități contractuale și la dobânda legală aferentă acesteia, începând cu data de 23.06.2017 și până la data plății. A fost constatată nulitatea absolută parțială a Contractului de cesiune a acțiunilor intervenite între pârâtele A. S.R.L. și C. la data de 01.12.2013 pentru un număr de 25.874 acțiuni, cu repunerea părților în situația anterioară cesiunii. Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere având ca obiect: obligarea pârâtei A. S.R.L. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni ale societății B. S.A. Constanța nr. 18/9.05.2003; constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune a acțiunilor intervenite între pârâtele A. S.R.L. și C. la data de 15.12.2013. Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate privind: respingerea ca nefondată a excepției lipsei de obiect, invocată de pârâta S.C.A. S.R.L., respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă; respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acțiunii și până la îndeplinirea obligației de plată, formulat de reclamanta A.A.A.S. în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. și C.. A fost obligată reclamanta AAAS să plătească pârâtei S.C. A. S.R.L. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Cu privire la capătul de cerere de constatare a nulității absolute a contractelor de cesiune a acțiunilor intervenite între intimatele-pârâte A. și C. înregistrate în registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța sub nr. x din 17.07.2014, cu repunerea părților în situația anterioară cesiunii, în temeiul art. 91 și art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002., instanța de apel a constatat că, deși intimatele-pârâte A. și B. S.A. au susținut că în anul 2013 obligațiile din Contract erau executate, unele prin ajungere la scadență iar altele prin prescripție, nici una dintre intimatele-pârâte nu a făcut dovada expirării perioadei de derulare a contractului.

Cum contractul nu prevede altfel, intimata-pârâtă A. trebuia să facă dovada realizării investiției în modalitatea prevăzută de lege, prin prezentarea un certificatului emis în acest scop de cenzorii societății sau firma specializată de audit, întocmit după modelul prevăzut în anexa Normelor metodologice. Realizarea investiției nu poate fi prezumată ca urmare a exprimării în anul 2003 de către reclamantă a acordului pentru vânzarea unui anume număr de acțiuni deoarece nu însemna că perioada de derulare a contractului a expirat întrucât, într-o asemenea situație, acordul nici nu ar fi fost necesar.

Instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada că APAPS și-ar fi exprimat acordul cu privire la cesiunea de creanță și nici a întocmirii unui act inițial al Contract, așa cum impunea art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 25/2002 în cazul în care cesiunea ar fi fost aprobată. Astfel, nu poate fi prezumată realizarea investiției urmare a exprimării în anul 2003 de către apelanta-reclamantă a acordului pentru vânzarea unui anume număr de acțiuni. Ca atare, și contractele de cesiune de acțiuni încheiate în anul 2013 sunt încheiate tot în perioada de derulare a Contractului iar pentru încheierea acestora intimata-pârâtă A. S.R.L. avea nevoie de acordul reclamantei, sub sancțiunea prevăzută de art. 91 din O.G. nr. 25/2002, aceea a nulității absolute a contractului de transmitere a acțiunilor.

În ceea ce privește contractul care poate fi afectat de această sancțiune, instanța de apel a observat că prin contractul de cesiune din 2003 au fost înstrăinate un număr de 77.622 acțiuni din cele 103.496 cumpărate prin contractul de privatizare, rămânând așadar un număr de 25.874 acțiuni. Aceste acțiuni nu se pot regăsi în ambele contracte de cesiune din 2003, care însumează 86.800 acțiuni, ci, dată fiind cronologia actelor, numai în Contractul de cesiune acțiuni din 01.02.2013 prin care intimata-pârâtă A. S.R.L. a cesionat către intimata-pârâtă C. un număr de 58.468 acțiuni nominative deținute la B. S.A..

Date fiind cele arătate, s-a reținut că în mod greșit a fost respins, în tot, capătul de cerere având ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de cesiune a acțiunilor intervenite între intimatele-pârâte A. S.R.L. și C..

Constatându-se încălcarea art. 9.1. din Contract potrivit căruia cumpărătorul nu are dreptul să cesioneze unui afiliat sau la terți, toate sau o parte din acțiunile cumpărate de la vânzător și nici să transfere o parte sau întregul contract vreunui afiliat sau terț, până la îndeplinirea completă a obligațiilor asumate, fără a avea consimțământul prealabil scris al vânzătorului, care nu va fi refuzat în mod nejustificat, în temeiul clauzei contractuale prevăzute la art. 9.4. a fost obligată pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta a sumei de 184.740,36 RON - penalități contractuale și la dobânda legală aferentă acesteia, începând cu data de 23.06.2017 și până la data plății.

În ceea ce privește capătul de cerere de obligare a intimatelor-pârâte A. S.R.L. și B. S.A. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din Contract, sub sancțiunea plății daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acțiunii până la îndeplinirea obligației, instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. a fost corect dezlegată prin încheierea din 27.11.2017. Intimata-pârâtă B. S.A. nu este parte în Contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. x/09.05.2003 astfel că în temeiul clauzelor acestui contract și a dispozițiilor art. 969 C. civ. 1864 nu poate fi obligată la executarea unei obligații de a da, a face sau a nu face prevăzută în contract în sarcina cumpărătorului care este intimata-pârâtă A. S.R.L..

Cu referire la soluția de respingere ca nefondată a cererii formulate în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., s-a observat, prin clauza contractuală prevăzută la art. 12, că părțile nu au înțeles să deroge de la obligația legală de a întocmi raportul prevăzut la art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002.

Prin cererea dedusă judecății apelanta-reclamantă nu a solicitat însă obligarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. la întocmirea și comunicarea raportului prevăzut la art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, ci la comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale. Or, cu privire la punerea la dispoziția autorității a acestor documente, este incidentă convenția părților în sensul că acestea sunt disponibile pentru verificare oricând, în societate, adică la sediul acesteia, dar la notificarea scrisă de către autoritate, cu 15 zile, specificându-se agenda vizitei, incluzând data și durata acesteia, numele reprezentanților, scopul verificării și orice informație necesară. În raport de petitul cererii și clauzele contractuale, soluția de respingere a acestui capăt de cerere a fost reținută ca fiind legală.

În ceea ce privește apelul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 20.02.2018 prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtelor la plata daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acțiunii și până la îndeplinirea obligației de plată, accesorie capătului de cerere având ca obiect obligare a intimatelor-pârâte A. S.R.L. și B. S.A. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din Contract, în s-a menținut soluția primei instanțe. Reglementarea penalităților în C. proc. civ. la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, iar utilizarea penalităților prevăzute de C. proc. civ. nu este posibilă în planul dreptului substanțial, în raporturile dintre creditor și debitor, anterior obținerii titlului executoriu și începerii executării silite.

Instanța de apel a reținut că omisiunea de a se relua în dispozitivul încheierii dispoziția de respingere a excepției necompetenței materiale a tribunalului nu vatămă pe apelanta-reclamantă și chiar dacă dispoziția de respingere a excepției necompetenței materiale nu este reluată în dispozitivul încheierii, această împrejurare nu este de natură a conduce la admiterea apelului și constatarea competenței primei instanțe în soluționarea fondului cauzei, astfel cum solicită apelanta, în contextul în care admiterea apelului ar impune schimbarea sentinței apelate urmare a rejudecării chestiunilor,inclusiv a excepțiilor, invocate în fața instanței de fond.

În ceea ce privește apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii de ședință din data de 27.11.2017 prin care a fost respinsă ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a constatat că motivele de apel dezvoltate privesc doar greșita respingere a excepției cu privire la capetele 1 și 2 de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 184.740,36 RON penalități contractuale conform prevederilor art. 9.4 din Contract, respectiv obligarea la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din Contract. Motivele de apel nu privesc și capătul 3 de cerere - constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune a acțiunilor intervenite între intimatele - pârâte A. S.R.L. și C. înregistrate în registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța sub nr. x din 17.07.2014, cu repunerea părților în situația anterioară cesiunii, în temeiul art. 91 și art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

Instanța de apel, similar primei instanțe, a reținut că termenul de prescripție a început să curgă pentru reclamantă de la data la care a luat cunoștință de nașterea acestui drept, adică de la data la care a putea și trebuia să cunoască încheierea contractului de cesiune. Singura dată certă de realizare a unei publicități cu privire la cel două contracte de cesiune este data de 17 iulie 2014, aplicată pe cele două contracte, cererea de depunere menționare acte nr. 55451 înregistrată la data de 17.07.2014 fiind însă înscrisă la Registrul Comerțului în baza rezoluției nr. 19210 din 08.08.2014.

Instanța de apel a mai reținut că, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată, publicitatea cesiunii acțiunilor se realizează prin registrul comerțului și nu prin Registrul acționarilor, prevăzut de art. 177 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În ceea ce privește prescrierea dreptului reclamantei de a cere transmiterea documentelor cu care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, obligația de a pune la dispoziția reclamantei documente prin care să facă dovada executării obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni este distinctă de obligațiile a căror executare trebuie să o dovedească cu documentele respective.

Potrivit art. 4 din O.G. nr. 25/2002 societățile privatizate prin încheiere de contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni sunt supuse controlului postprivatizare pe perioada de derulare a acestora, iar realizarea acestui control presupune accesul autorității la documente, iar obligația cumpărătorului de a furniza/permite accesul la documente este o obligație continuă în perioada de derulare a contractului. Întrucât perioada de derulare a contractului nu a expirat, nu este prescris nici dreptul reclamantei de a cere executarea acelor obligații prin care se realizează nu obiectul contractului ci monitorizarea postprivatizare, prin urmare, excepția prescrierii dreptului la acțiune a fost corect dezlegată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S) și pârâtaS.C. A. S.R.L.

Recursul recurentei-reclamante Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S).

Prin recursul declarat la 27 august 2019 și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei nr. 149/2019, cu consecința admiterii apelul și desființării în parte a sentinței nr. 743/2018, recurenta indicând că recursul este exercitat și împotriva încheierilor din 20.02.2018 și 27.11.2017 pronunțate de Tribunalul Constanța în același dosar.

Recurenta-reclamantă a solicitat trimiterea cauzei la instanța de apel spre rejudecare.

În motivarea recursului s-a precizat că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care s-a învederat că instanța de apel a modificat capătul doi al cererii de chemare în judecată reținând că reclamanta nu ar fi solicitat obligarea intimatei pârâte A. S.R.L. la întocmirea și comunicarea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, ci obligarea la comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, ceea ce nu corespunde realității.

Recurenta-reclamantă a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., numai reclamantul își poate modifica cererea de chemare în judecată, iar nu instanța din oficiu, deoarece s-ar încălca principiul disponibilității statuat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind străină și contrară dispozitivului deciziei recurate.

Cu privire la capătul doi de cerere, recurenta-reclamantă a susținut că argumentul instanței de apel în sensul că ar fi solicitat comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, nu corespunde realității întrucât aaceasta a solicitat transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor, atât în temeiul contractului cât și în baza legii speciale, iar prin dezvoltarea motivelor de apel au fost indicate atât norme legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, cât și fapte de care legea leagă nașterea unei obligații.

În ceea ce privește contrarietatea dintre motivare și dispozitiv, recurenta-reclamantă a precizat că, deși obiectul cererii a fost modificat prin considerente, în dispozitivul hotărârii obiectul cererii este corect indicat, și anume, obligarea la transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire al obligațiilor, aspect care atrage casarea în parte a deciziei recurate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel s-a raportat exclusiv la clauzele contractuale arătate în cerere, ignorând restul susținerilor referitoare la orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații, dar și fapta ilicită ca izvor de obligații, aceste critici fiind pe larg dezvoltate în motivele de apel.

În acest context, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea încalcă dispozițiile art. 1164 și art. 1165 C. civ., dispoziții care statuează că obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului său, iar creditorul are dreptul să obțină prestația datorată. Izvoarele obligațiilor sunt altele decât contractul la care s-a limitat judecata. Deși reclamanta a făcut trimitere și la lege pentru cele două pârâte - cumpărătorul de acțiuni și societatea privatizată - instanța a avut în vedere doar contractul, fără a mai analiza și legea, atât cea specială cât și cea generală, normele legale fiind indicate prin cererea de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1280 teza a II-a C. civ. care reglementează relativitatea efectelor contractului, numai dacă prin lege nu se prevede altfel, arătându-se că instanța de apel a procedat greșit aplicând relativitatea efectelor contractului întrucât, în ceea ce privește societatea privatizată, nu este îndeplinită condiția precizată de textul legal.

Conform art. 10 alin. (1) raportat la art. 4 din O.G. nr. 25/2002, recurenta-reclamantă are, printre altele, și atribuția de monitorizare postprivatizare a societății, iar toate societățile au obligația de a obține certificate de atestare a dreptului deproprietate asupra terenurilor pe care le-au deținut cu drept de administrare anterior anului 1990. S-a mai susținut că societatea privatizată, în calitatea de proprietar de terenuri, avea obligația de a transmite reclamantei documente din care să rezulte situația terenurilor.

În ce privește respingerea ca inadmisibilă a cererii privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii, recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 și art. 10 din C. civ.. De asemenea, s-a mai învederat că, în cauză, au fost încălcate și prevederile art. 970 alin. (2) C. civ., conform cărora convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres în cuprinsul lor dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa.

În ce privește nulitatea parțială a cesiunii acțiunilor care reprezintă capătul trei al cererii, recurenta-reclamantă a susținut că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. coroborate cu art. 9.1. din contractul de privatizare, în sensul că prin contract se prevede cesiunea în tot sau în parte, fără a se distinge în funcție de proveniența acțiunilor cesionate, contractul fiind legea părților.

S-a mai arătat că și legea specială reprezentată de dispozițiile art. 9

1

din O.G. nr. 25/2002 a fostîncălcată, întrucât sancționează în mod expres cu nulitatea absolută transmiterea acțiunilor către un terț fără acordul vânzătorului, pe perioada de monitorizare a contractului, de asemenea fără a distinge de unde provin acțiunile.

În consecință, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se constata nulitatea absolută și a contractului de cesiune de acțiuni din 15 decembrie 2013 intervenit între cumpărătorul cedent A. S.R.L și terțul cesionar C..

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L

Prin recursul declarat la 20 august 2019 și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea căii extraordinare de atac, casareadeciziei atacateși trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel, iar în subsidiar s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate,în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta A.A.A.S.și admiterii apelului declarat de pârâta S.C. A..

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel este greșită în ceea ce privește începerea cursului prescripției, prin luarea în considerare a datei de 17 iulie 2014, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 50 alin. (1)și art. 177 din Legea nr. 31/1990, precum și a art. 5 alin. (1)și (2) din Legea nr. 26/1990.

Față de capătul de cerere având ca obiect transmiterea documentelor, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod greșit s-a raportat la aceeași dată de 17 iulie 2014, deoarece fiecare document în parte solicitat prin acțiune, fie nu are legătură cu contractul de cesiune acțiuni, fie este anterior acestuia. Solicitarea de transmitere a documentelor trebuia analizată raportat la fiecare clauză contractuală invocată de reclamantă pentru a se verifica în ce măsură obligațiile sunt supuse unor termene, însă instanța de apel s-a mărginit să rețină incidența art. 4 din O.G. nr. 25/2002.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, admițând apelul și dispunând obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON, în baza art. 9.4. din contract, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, iar cu privire la aprecierea prevederilor art. 9 din contract, considerentele instanței de apel sunt contradictorii, fiind astfel incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cu relevanțăși asupra contractelor de cesiune acțiuni, recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens s-a solicitat analizarea susținerilor reclamantei numai cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale și nu a altor obligații care excedează acestor clauze contractuale, fiind în analiză o penalitate contractuală care trebuie raportată strict la valoarea obligațiilor reținute ca neîndeplinite. Ca atare, solicitarea de aplicare a penalității de 70 % din valoarea totală a Contractului nr. x/2003, motivat de faptul că cesiunea s-a făcut fără consimțământul reclamantei, deși instanța a reținut acest acord, este nefondată.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze toate motivele invocate de reclamantă, respectiv cele care prin care s-a susținut că pârâta nu a anunțat reclamanta despre divizarea societății, nu a comunicat situația certificatelor de proprietate asupra terenurilor, nu a comunicat situațiile ce țin de dreptul muncii, și abia după această analiză să se pronunțe asupra capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților contractuale.

S-a mai susținut că instanța de apel a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune strict față de capetele de cerere introductive, respectiv acțiuneaîn constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune și obligarea la plata penalităților convenționale, apărările referitoare la prescripția fiecărei obligații contractuale în parte, nefiind analizate de instanța de apel.

În opinia recurentei-pârâte, neîndeplinirea unor obligații contractuale trebuie analizată pentru perioada în care operează termenul de prescripție, adică 9 mai 2003 - 9 mai 2006, pentru că această neîndeplinire să poată atrage răspunderea contractuală. Astfel, măsurile post-privatizare și obligațiile rezultate din contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate cu A.A.A.S. nu sunt imprescriptibile,motiv pentru care s-a solicitat analizarea acestei împrejurări, raportat la termenul de îndeplinire a fiecărei obligații contractuale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că este neîntemeiată solicitarea de constatare a nulității absolute a celor două contracte de cesiune în condițiile în care doar 25.874 acțiuni din totalul de 86.800 acțiuni cesionate în anul 2013 fac parte din categoria celor înstrăinate de A.A.A.S., aferente contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/2003.

De asemenea, s-a susținut că este nelegală soluția instanței de apel cu referire la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune acțiuni încheiat la 1 decembrie 2003, având ca obiect 58.468 acțiuni, strict pe criteriul cronologic, fără temei legal.

S-a subliniat că în anul 2003, după înstrăinarea primului pachet de acțiuni cu acordul A.A.A.S., pârâta A. S.R.L. mai deținea doar 25.874 RON, pentru ca în 2013, anterior celor două înstrăinări, să dețină cel puțin 86.800 acțiuni.

În perioada 2003 - 2013 pârâta A. S.R.L. a mai achiziționat acțiuni - diferența teoretică de la 25.874 acțiuni la 86.800 acțiuni.

Sub acest aspect s-a arătat că instanța de apel a pronunțată o hotărâre nelegală, deoarece nu a analizat modalitatea de dobândire a acestor acțiuni după 2003 și nu a determinat natura juridică a acțiunilor și diferențierea lor.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța a fost învestită cu cererea reclamantei vizând constatarea nulității absolute integrale a celor două contracte de cesiune, reclamanta nefăcând distincție între acțiunile achiziționate în procesul de privatizare și acțiunile achiziționate de pârâta S.C. A. S.R.L. în afara acestui proces. Astfel, s-a arătat că instanța nu a fost învestită cu analizarea caracterului juridic și diferențierea acțiunilor în funcție de modalitatea de dobândire. În plus, s-a susținut că prevederile art. 9.1. din contractul încheiat între părți se referă în mod clar la acțiunile cumpărate de la vânzător.

S-a mai subliniat că în mod greșit instanța de apel a obligat pârâta A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON reprezentând penalitate contractuală, raportând penalitatea de 70% la prețul întregului contract de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între A.A.A.S.și A. S.R.L., în condițiile în care un număr de 77.622 acțiuni au fost înstrăinate în anul 2003, cu acordul A.A.A.S.

În plus, s-a învederat că, în mod nelegal, instanța a soluționat apelul, fără a reține că acțiunea reclamantei este întemeiată în drept pe răspunderea civilă contractuală. Instanța de apel trebuia să analizeze clauzele contractuale fără a le extinde.

La 26 noiembrie 2019, pârâta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă.

La 19 decembrie 2019, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului depunând punct de vedere prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului propriu.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) și de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., le va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S).

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a menționat că recursul este îndreptat și asupra încheierilor din 20.02.2018 și 27.11.2017 pronunțate de Tribunalul Constanța.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte constată că, în raport de dispozițiile art. 483 C. proc. civ., instanța de recurs soluționează numai hotărâri pronunțate de instanța de apel, prin urmare nu va avea în vedere în soluționarea recursului și încheierile pronunțate de tribunal și care au făcut obiectul examinării la instanța de apel, întrucât ar constitui o încălcare a normelor competență.

Recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. precizând faptul că prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de apel ar fi modificat capătul doi al cererii de chemare în judecată, deoarece în considerentele hotărârii s-ar fi reținut că, prin cererea dedusă judecății reclamanta nu ar fi solicitat obligarea intimatei pârâte A. S.R.L. la întocmirea și comunicarea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, ci obligarea la comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, ceea ce nu corespunde realității, fiind încălcate astfel și dispozițiile art. 204 dar și art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând critica astfel cum a fost formulată în cauză și argumentele invocate în susținerea ei, instanța de recurs constată, sub un prim aspect, că însăși recurenta-reclamantă a arătat în cuprinsul cererii de recurs că prin acțiunea introductivă acest capăt de cerere a fost formulat sub o denumirea generală și cuprinzătoare de documente însă, din această perspectivă, și acest tip de document s-ar fi solicitat.

Această precizare infirmă susținerea recurentei-reclamante că instanța de apel ar fi modificat acest capăt de cerere cu încălcarea art. 204 și a art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității. Dimpotrivă, prin modul în care a soluționat capătul al acțiunii, instanța de apel s-a raportat strict la ceea ce s-a solicitat prin acțiune.

Faptul că instanța de apel a reținut că nu a fost învestită cu o cerere prin care să dispună obligarea pârâtei la transmiterea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 în condițiile în care din cuprinsul acțiunii nu reiese în mod expres această cerere, nu constituie o încălcare a normelor de procedură ci o respectare a acestora, în concordanță cu limitele învestirii primei instanțe, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Tot cu referire la soluționarea acestui capăt de cerere recurenta-reclamantă a invocat și incidența motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta susținând că există contrarietate între considerente și dispozitiv, aceeași soluție fiind dată unor cereri diferite.

În legătură cu acest capăt de cerere, instanța de apel a reținut că părțile nu au derogat de la obligația legală de a întocmi raportul prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, convenția acestora intervenind numai asupra modalității de executare a obligației prevăzute de art. 8 alin. (2) în sensul de a permite personalului reclamantei să verifice scriptic și faptic modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate de cumpărător.

Astfel, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța s-a pronunțat în limitele investirii raportat la dispozițiile aplicabile și la convenția părților, reținând pe de o parte că, reclamanta nu a învestit instanța cu obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la întocmirea și comunicarea raportului care să facă dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, iar, pe de altă parte, prin convenția părților s-a stabilit că documentele solicitate puteau fi verificate la sediul pârâtei, la simpla notificare a reclamantei.

Dincolo de aceste aspecte de fond punctate în mod corect de instanța de apel cu privire la obligațiile asumate de părți, termenii folosiți de instanța de apel, respectiv comunicare și transmitere nu au înțeles contradictoriu, motiv pentru care dezlegarea dată este în acord cu limitele învestirii.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel s-a raportat exclusiv la clauzele contractuale ignorând trimiterile la orice alt