ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1733/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 13 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta R.A. EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT CONSTANȚA a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 330.796,28 RON, cu titlu de penalități de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, calculate conform clauzei penale inserate la art. 8 din contractul de asociere nr. x/19.12.2002, modificat și completat prin acte adiționale, pentru care au fost emise și comunicate către pârâtă facturile fiscale menționate în cuprinsul acțiunii, fiecare dintre facturi având în anexă modul de calcul al penalităților facturate. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21,91 RON, reprezentând diferențe de curs valutar, între valoarea sumei minime garantate în RON la cursul BNR din data plății sumei minime garantate și valoarea aceleiași sume minime garantate în RON la cursul BNR din data facturării sumei minime garantate, în temeiul art. 6-7 din contractul de asociere nr. x/19.12.2002, modificat și completat prin acte adiționale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 768 din 15 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis acțiunea promovată de reclamanta REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC și PRIVAT CONSTANȚA, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 330.796,28 RON, cu titlu de penalități de întârziere, și la plata sumei de 21,91 RON, reprezentând diferențe de curs valutar, către reclamantă; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de 6.913 RON constând în taxa judiciară de timbru.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 567 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 768/15.05.2018 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT CONSTANȚA, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 567 din 31 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 896 din 28 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, decizia recurată fiind casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Instanța supremă a reținut că recurenta-pârâtă a invocat nulitatea deciziei atacate pentru lipsa considerentelor, susținând că i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv în absența considerentelor hotărârii judecătorești; împrejurarea că unul dintre membrii completului s-a pensionat, iar dosarul a fost repartizat celuilalt judecător, care a decedat, nu este de natură să acopere nulitatea deciziei pronunțate, în cuprinsul căreia nu se regăsesc considerentele.

Înalta Curte, verificând conținutul deciziei din apel, a observat că aceasta nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Pornind de la faptul că dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei au fost aplicate dispozițiile legale, s-a constatat că exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii.

În aceste condiții, Înalta Curte a reținut că părții i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și că i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, aceasta urmând să procedeze la soluționarea pricinii, cu respectarea regulilor în materia motivării hotărârilor, în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.

Prin decizia civilă nr. 291/2020 din 28 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 768 din 15 mai 2018 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT CONSTANȚA.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018*, la data de 25 noiembrie 2020.

Recurenta-pârâtă a susținut faptul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material relative la aplicarea legii în timp și a regulilor de interpretare a contractului, precum și cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează efectele contractului.

Astfel, s-a arătat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 6 alin. (2) și (6) din C. civ., art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 și art. 102 din Legea nr. 71/2011.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a menționat că între reclamanta R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța și pârâta S.C. A. S.R.L. s-a încheiat contractul de asociere nr. x/19.12.2002 având ca obiect "asocierea pentru construirea, amenajarea, exploatarea și întreținerea imobilului descris la art. 1 din contract".

Potrivit clauzei 8 din contract, "pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale A. S.R.L. va plăti penalități de 0,4% din valoarea obligațiilor contractuale pentru fiecare zi de întârziere, precum și daune-interese în completarea prejudiciului înregistrat de R.A.E.D.P.P.".

Prin actul adițional nr. x/6.11.2013 s-a stabilit că:

"pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale A. S.R.L. va plăti penalități de 0,5% din valoarea obligațiilor contractuale pentru fiecare zi de întârziere, precum și daune-interese în completarea prejudiciului înregistrat de R.A.E.D.P.P.".

Prin actul adițional la contractul de asociere s-a modificat exclusiv nivelul penalității (de la 0,4% pe zi de întârziere la 0,5% pe zi de întârziere), iar voința părților a fost aceea de a menține conținutul și substanța clauzei penale prin care se limitează nivelul penalităților la cel al debitului, reclamanta având deschisă calea formulării unei acțiuni în daune pentru completarea prejudiciului.

La data încheierii contractului de asociere era în vigoare Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale care, la art. 4 alin. (3), prevede că:

"(3) Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul".

În contractul încheiat de părți "nu s-a stipulat contrariul", în sensul că penalitățile pot depăși debitul, astfel încât reclamanta din prezenta cauză era îndreptățită să solicite plata de penalități la nivelul debitului în valoare de 175.462,63 RON.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că trebuia să existe o convenție expresă în care să se prevadă că penalitățile nu pot depăși debitul.

Așadar, clauza penală produce efectele convenite de părți la data încheierii contractului de asociere, penalitățile neputând depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate, câtă vreme nu s-a stipulat contrariul.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de apel a reținut că este aplicabilă legea în vigoare de la data executării fiecărei prestații în parte, fiind astfel încălcate prevederile art. 6 alin. (2) și (6) din C. civ., art. 102 din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 102 din Capitolul VII - Secțiunea 1 a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "contractul este supus legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".

În cuprinsul contractului de asociere părțile nu au introdus prevederi de excepție de la regula impusă de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, respectiv nu au consimțit ca totalul penalităților să poată depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate și, pe cale de consecință, clauza penală produce efectele convenite de părți la data încheierii contractului de asociere.

Conform dispozițiilor art. 6 din C. civ. actele și faptele juridice nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul apariției lor, fie că este vorba de efecte produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, fie că este vorba de efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi.

Prin art. 6 alin. (6) C. civ. se reglementează efectele viitoare ale unor situații juridice trecute (facta futura):

"dispozițiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".

Recurenta a mai susținut că legiuitorul, acordând atenție menținerii principiului neretroactivității, a limitat câmpul de aplicare al textului de lege anterior evocat la anumite stări de drept născute anterior legii noi.

Aceasta fiind o prevedere de excepție, per a contrario și prin coroborare cu dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ., rezultă că regula privind efectele viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi este aplicarea legii vechi sau efectele viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi se vor supune legii vechi, adică legii care a reglementat situațiile juridice care le-au dat naștere.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să spună că efectele viitoare ale situațiilor juridice trecute vor fi guvernate, ca regulă generală, de legea nouă, ar fi formulat acest lucru în mod explicit.

În schimb, legiuitorul a stabilit, pe de o parte, că situațiile juridice vechi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea veche sau, reformulând, efectele situațiilor juridice vechi vor fi reglementate doar de legea veche.

Un alt argument ține de coerență în formularea textelor de lege: dacă art. 6 alin. (5) ar stabili regula conform căreia legea nouă se aplică și efectelor viitoare ale faptelor juridice trecute, atunci precizarea art. 6 alin. (6) nu ar mai avea niciun sens, având în vedere faptul că acesta nu ar face decât să reia regula stabilită de alineatul anterior, cu privire la anumite aspecte.

În schimb, dacă art. 6 alin. (5) ar stabili principiul conform căruia legea nouă se aplică doar situațiilor juridice pendinte și viitoare, lăsând situațiile juridice vechi, cât și efectele viitoare ale acestora, sub imperiul legii vechi, art. 6 alin. (6) ar veni în completare, coerent, să stabilească excepțiile punctuale de la acest principiu: anumite situații juridice legale, extracontractuale, în care necesitatea protejării posibilității de previziune a părților este mai atenuată, situații juridice ale căror efecte viitoare sunt puse, prin excepție, sub imperiul legii noi.

Concluzia care se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) și alin. (6) și din prevederea de principiu a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu privire la soluționarea conflictului de legi, este aceea că faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele produse de acea situație juridică vor fi reglementate de legea veche, dacă nu se prevede altfel în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.

În fine, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266 și art. 1269 din C. civ. (2009).

Sub acest aspect, s-a arătat că obligațiile contractuale și, mai ales, excepțiile de la o anumită regulă trebuie să fie prevăzute în mod clar și neechivoc, deoarece potrivit art. 983 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de asociere, "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă".

În prezenta cauză, voința părților exprimată în clauza 8 din contractul de asociere a fost aceea ca penalitățile să nu depășească debitul, A. S.R.L. obligându-se la plata de daune-interese în completarea prejudiciului.

Pentru toate aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și schimbării în parte a hotărârii primei instanțe, pârâta urmând să fie obligată la plata sumei de 175.462,63 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La data de 6 ianuarie 2021 intimata-reclamantă REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT CONSTANȚA a transmis, prin e-mail, întâmpinare și înscrisuri, solicitând să se constate nulitatea recursului, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-pârâtă nu a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

La data de 10 februarie 2021 intimata-reclamantă REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT CONSTANȚA a transmis, prin e-mail, înscrisuri în completarea probatoriului, din care rezultă că recurenta-pârâtă a recunoscut, prin cererea de plată eșalonată, suma datorată intimatei-reclamante, cu titlu de penalități de întârziere, la plata căreia a fost obligată prin hotărârea judecătorească pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018. Intimata-reclamantă a menționat că recurenta-pârâtă nu a achitat integral suma de 330.796,28 RON și că mai are de plătit următoarele sume: 165.398,14 RON (penalități de întârziere), 21,91 RON (diferențe de curs valutar) și 6.913 RON (taxă judiciară de timbru).

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 17 iunie 2021 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimata-reclamantă REGIA AUTONOMĂ EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT CONSTANȚA și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a acestuia, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și schimbării în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 175.462,63 RON, cu titlu de penalități de întârziere, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică decizia civilă nr. 291/2020 din 28 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Deși invocă nesocotirea de către instanța de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la penalitățile de întârziere datorate de pârâtă, potrivit art. 8 din contractul de asociere nr. x/19.12.2002, al căror cuantum a fost modificat prin actul adițional nr. x/06.11.2013 (de la 0,4% pe zi de întârziere la 0,5% pe zi de întârziere), autoarea căii de atac aduce în fapt, o singură critică de esență care vizează faptul că a fost obligată la plata unor penalități de întârziere ce depășesc valoarea debitului principal, recurenta susținând că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului de asociere.

Din analiza dispozițiilor Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, dar și a prevederilor art. 1538-1541 C. civ. (2009), rezultă că penalitățile de întârziere nu pot depăși cuantumul debitului principal cât timp erau incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002, însă după abrogarea acesteia, prin Legea nr. 246/2009, penalitățile de întârziere se calculează potrivit clauzei penale inserate în contract, de vreme ce părțile nu au convenit, în mod expres, că respectivul cuantum nu poate depăși valoarea debitului principal.

Atâta timp cât respectiva clauză penală a fost stabilită prin înțelegerea valabilă a părților contractante, chiar dacă este mult superioară prejudiciului, instanțele de judecată nu sunt, în principiu, competente să o modifice.

Cu alte cuvinte, clauza penală are forță obligatorie între părțile contractante și se impune a fi respectată întocmai și de instanțele de judecată.

Clauza penală se cumulează cu executarea parțială în natură dacă ea a fost stabilită pentru neexecutare, precum și atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate a daunelor-interese moratorii.

Este adevărat că la data încheierii, contractului îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 469/2002, dar este de necontestat că prevederile acestei legi guvernează condițiile de executare a prestațiilor reciproce pe durata cât această lege a fost în vigoare.

Fiecare dintre prestațiile executate și fiecare dintre obligațiile asumate în cadrul contractului de asociere sunt guvernate de reglementările în vigoare la momentul executării, dată fiind natura și esența contractului care presupune prestații succesive, obligațiile reciproce executându-se în timp.

Prin urmare, dacă un contract cu executare succesivă este guvernat de o lege, efectele, respectiv executarea prestațiilor succesive pot fi guvernate de o altă lege, în toate cazurile fiind însă vorba despre legea în vigoare la fiecare dintre aceste momente.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 469/2002 în vigoare la data încheierii contractului de asociere nr. x/19.12.2002, "în contractele comerciale dintre părțile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităților contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, se pot include și daune-interese pentru neexecutarea totală sau parțială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii", iar conform alin. (3) din același articol, "totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul".

În speță, se pune problema drepturilor și obligațiilor (dacă totalul penalităților de întârziere pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate) izvorâte după luna iulie 2009, moment la care a intrat în vigoare Legea nr. 246/2009, care a abrogat dispozițiile Legii nr. 469/2002 anterior evocate.

Astfel, drepturile și obligații născute după luna iulie 2009 nu pot fi guvernate de legea abrogată, în speță, de prevederile Legii nr. 469/2002 care limitau dreptul la penalizări de întârziere nestipulate expres, fiind lipsit de orice temei juridic a se acredita ideea că efectelor ulterioare ale unui contract cu executare succesivă li se vor aplica prevederile unei legi abrogate.

Contractul de asociere în participațiune s-a încheiat la data de 19 decembrie 2002, modificat și completat în ceea ce privește clauza penală, prin actul adițional din 6 noiembrie 2013, fără a se mai indica, în mod expres, că penalitățile de întârziere pot depăși cuantumul debitului principal asupra căruia au fost calculate, câtă vreme Legea nr. 469/2002 a fost abrogată la data de 2 iulie 2009, iar legea în vigoare în anul 2013 nu interzicea depășirea și nu mai impunea o astfel de prevedere.

Nici în acest moment, legea nu interzice depășirea debitului principal de către penalități, motiv pentru care, se reține că acest lucru este posibil, cu atât mai mult cu cât aceste penalități sunt datorate pentru întârzierea la plată, după nenumărate puneri în întârziere a pârâtei.

Debitul principal în valoare de 27.396.12 RON, achitat cu întârziere, asupra căruia sunt calculate penalitățile de întârziere în sumă de 330.796,28 RON este aferent perioadei iulie 2015 - octombrie 2015.

Clauza penală nu a fost instituită prin actul adițional din anul 2013, adică după intrarea în vigoare a prevederilor C. civ. (2009), așa cum a reținut instanța de prim control judiciar.

De asemenea, Curtea de Apel Constanța a reținut, cu justețe, faptul că prin contractul de asociere părțile au convenit asupra unei clauze penale cu un caracter moratoriu, ceea ce impune aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în oricare moment al executării contractul întocmai ca și în cazul reglementărilor privind dobânda legală, penalitatea de întârziere fiind, practic, o dobândă penalizatoare în sensul prevederilor O.G. nr. 9/2000 sau O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte mai reține că dispozițiile art. 1266 și art. 1269 din C. civ. (2009) instituie reguli de interpretare a contractelor, reguli care au fost aplicate de către instanță, întregul silogism juridic având la bază conținutul contractului de asociere nr. x/19.12.2002, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/06.11.2013.

Motivul de recurs care sancționa hotărârea pronunțată de instanță prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în speță a contractului de asociere, având ca obiect "asocierea pentru construirea, amenajarea, exploatarea și întreținerea imobilului descris la art. 1 din contract", ceea ce presupunea ca judecătorii să treacă peste voința părților exprimată prin contract, nu a mai fost menținut în cadrul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest cod, eliminând și ipoteza lipsei de temei legal.

Instanțelor de fond le incumbă obligația de a interpreta, deopotrivă, legea și actele juridice.

În schimb, dacă interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, interpretarea legii constituie atributul esențial al instanței de recurs.

În speță, instanța de apel a determinat corect înțelesul exact al clauzelor contractuale prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă, cu atât mai mult cu cât termenii întrebuințați de către părți sunt clari și neîndoielnici, încât nu li se putea atribui decât un singur înțeles, acela care rezultă în mod firesc și nesilit din litera lor, respectiv sensul care a fost reținut ca atare de către instanța de prim control judiciar.

Așa fiind, în ceea ce privește sensul clauzei stipulate în convenție la art. 8 și înțelesul, interpretarea pe care a dat-o instanța de apel, chiar dacă ar fi eronată sau ar constitui o judecată greșită, scapă de sub cenzura Înaltei Curți.

Cât privește "nesocotirea" prevederilor legale invocate de recurenta-pârâtă, respectiv interpretarea sau aplicarea greșită a acestora de către instanța de apel, Înalta Curte reține că aceasta constituie premisa falsă a unei soluții eronate.

În speță însă, instanța de apel nu a dat vreo interpretare neconformă sensului real al textelor de lege și nici nu a calificat greșit situația de fapt, comparativ cu exigențele normelor de drept.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 291/2020 din 28 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.