ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 502/2018

Ședința publică din data de 22 februarie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2013 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 204.139,54 euro, reprezentând debit principal și a sumei de 60.489,32 euro reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 13.11.2013, ce curg în continuare până la achitarea efectivă a debitului principal. Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1270, 1350, 1516, 1522, 1535 din Noul C. civ.

În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie societatea C., în folosul pârâtei B..

Prin încheierea pronunțată la data de 29.09.2014 instanța a admis în principiu cererea de intervenție formulată de intervenienta C. în interesul pârâtei, apreciind că apărările intervenientei sunt făcute în favoarea părții pentru care aceasta a intervenit.

Prin sentința civilă nr. 362 din 16.02.2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.. A obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume:

- 166.566,74 euro în echivalent în RON la cursul de schimb oficial al BNR la data efectuării plății, reprezentând debit principal;

- 158.377,51 euro în echivalent în RON la cursul de schimb oficial al BNR la data efectuării plății, reprezentând penalități de întârziere calculate în baza contractului nr. x/06.02.2013 încheiat între părți, calculate până la data de 27.02.2015;

- penalități de întârziere calculate în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de intervenienta C. în favoarea pârâtei B..

A admis cererea formulată de expertul D. de majorare a onorariului de expertiză cu suma de 2120 RON și obligă reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească expertului diferența de onorariu în sumă de 2120 RON.

A obligat pârâta B. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta S.C. A. S.R.L. în cuantum de 63.371,95 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de expert și onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 362 din 16.02.2016, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a formulat apel pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul - litigii cu profesioniștii - promovat de apelanta pârâtă B., având ca obiect pretenții.

A obligat apelanta la plata sumei de 32.663,52 RON cheltuieli de judecată către reclamanta intimată.

Recurenta-pârâtă B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în esență, admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, iar, în conformitate cu art. 484 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat suspendarea executării hotărârii astfel atacate.

În esență, după expunerea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că, atât instanța de fond, cat și instanța de apel nu au luat in considerare că motivul neplății îl constituie faptul că în activitatea macaralelor s-au înregistrat numeroase staționări, urmare a unor defecțiuni tehnice, aspect care a dus la neexecutarea întregului volum de activitate contractat de pârâta-apelanta cu beneficiarul final, respectiv societatea germană C.. Ambele instanțe au ignorat in mod sistematic faptul ca in urma staționarilor înregistrate de către macaralele reclamantei, costurile se ridică la 25.000 euro/zi și că, în acest fel, totalul costurilor înregistrate de societatea C. și care vor fi scăzute din facturile viitoare ale pârâtei se ridică la suma de 450.000 euro.

Pentru a putea dovedi aceste aspecte, s-a arătat că a depus la dosarul cauzei o adresa expediata de societatea C. la data de 12.11.2013 prin care i se notifica cuantumul prejudiciului suferit. Mai mult decât atât, după pronunțarea hotărârii de către instanța de fond, contractul încheiat intre E. si societatea C. a incetat si aceasta din urmă a emis o factură de penalități către E., penalități înregistrate din cauza staționărilor inregistrate de macaralele A., staționari ce au avut un impact semnificativ asupra întregului șantier, aspect asupra căruia expertul desemnat in cauza a omis a se pronunța.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că nu a încheiat contract cu S.C. C., reținând ca acesta a fost încheiat cu societatea F., din simpla lecturare a contractului coroborata cu existenta facturii de penalități emisa de societatea C. rezultând că este vorba despre aceleași șantiere despre care este vorba si in litigiul ce a făcut obiectul acestui dosar.

S-a mai arătat că este de netăgăduit ca i s-au imputat penalități in cuantum de 450.000 Euro ca urmare a nerespectării obligației asumate de recurentă față de societatea C. rezultata din faptul nerespectării obligației asumate de S.C. A. S.R.L. în raport cu recurenta.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, instanța de apel, niciodată in cursul judecații in apel nu a pus in discuție așa zisa inadvertență dintre denumirea "F." din contractul depus la dosar cu denumirea pârâtei, fapt pentru care este evidenta încălcarea dispozițiilor legale, instanța neputând reține o situație pe care nu a pus-o in discuția părților.

S-a mai susținut că dovada prejudiciului creat beneficiarului final, respectiv S.C. C. este certă, societatea C. emițând factura în valoare de 450.000 euro, care i se impută recurentei, deși nu este în culpa. Culpa este in totalitate a reclamantei-intimate S.C. A. S.R.L, ale cărei macarale au avut defecțiuni sau nu au funcționat la parametri agreați de comun acord prin contract, aspecte ce au dus la nerespectarea propriilor obligații din contractul încheiat intre recurentă si societatea C..

Astfel, având in vedere prejudiciul creat, recurenta-pârâtă a susținut că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege în ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului de prestări servicii nr. x/06.02.2013 și că instanța de apel, în mod greșit, și cu aplicarea greșita a normelor de drept material a reținut ca nu poate fi admisă apărarea sa de fond, motivând că "In cauza nu este vorba despre o neexecutare a obligațiilor reclamantei, ci, (...). de o executare necorespunzătoare a obligațiilor." Or, consideră recurenta-pârâtă, o astfel de motivare nu poate fi primită în sensul arătat de instanță, ci, din contră, aceasta motivare o îndreptățește cu atât mai mult sa se prevaleze de excepția de neexecutare a contractului, care trebuie, în mod evident, reținută.

După prezentarea condițiilor cerute de lege pentru a ridica excepția de neexecutare, în raport cu art. 1556 alin. (1) C. civ., recurenta-pârâtă a mai susținut că, interpretând in mod corect dispozițiile legale, instanța de apel trebuia sa retina incidența excepției de neexecutare a contractului întrucât o executare necorespunzătoare - aspect reținut ca atare de Curtea de Apel Constanta - echivalează cu însăși neexecutarea, chiar parțiala, dar suficient de importanta ce o îndrituiește sa ridice aceasta excepție. De asemenea, instanța de apel învederează in considerente, in mod greșit, ca in cazul in care ar fi fost incidența excepția de neexecutare, obligația de plata ar fi fost suspendata integral, iar nu redusa. Deși parțial adevărat, pe fond, însă, suspendarea executării obligației de plata asumate de către pârâtă pana la data la care cealaltă parte își va fi executat obligația echivalează cu o reducere semnificativa a acesteia întrucât este evident ca, in cazul admiterii excepției - singura soluție legala - pârâta nu ar mai putea fi obligata sa plătească penalități pe motiv de întârziere in executarea obligației sale, aspect ce ar fi dus in mod indubitabil la o reducere a obligației de plata.

Mai mult, a mai arătat recurenta-pârâtă, si in ceea ce privește debitul, suspendarea executării obligației de plata ar fi dus la o reducere a acestei obligații, întrucât o parte contractuala nu este obligata sa plătească un serviciu ce nu a fost executat. De asemenea, consideră ca penalitățile de intarziere ce i se imputa de către S.C. A. S.R.L. sunt in mod evident disproporționate, luând in considerare si faptul ca nu se află in culpa. Deși s-a inserat in cuprinsul contractului o clauza penala, stipulandu-se ca pentru sumele neplatite la termen, pârâta va plati penalități pentru fiecare zi de intarziere, aceasta clauza nu a fost convenita in mod liber, fiindu-i impusa de S.C. A. S.R.L.

În continuare, a mai arătat că instanța, daca ar fi audiat martorul propus de pârâtă, ar fi putut aprecia asupra caracterului abuziv al acestei clauze contractuale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând în acest sens, prin hotărârea pronunțată în cauza Oceano Grupo v. Murciano Quintero, C-240/98. Mențiunea din contract referitoare la cuantumul penalităților de întârziere îmbracă forma unei clauze contractuale abuzive intrucat aceasta nu a fost negociata in mod liber de către cele doua parti contractante.

Dispozițiile legale prevăzute la lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000 enumera, printre clauzele abuzive, clauza contractuală prin care se stabilește în sarcina debitorului (consumatorului) plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comerciant. Deși aceste dispoziții se aplica in special in cazul contractelor încheiate intre profesioniști si consumatori, nu este mai puțin adevărat ca si in cazul condițiilor generale de vânzare practicate de comercianți pe piața anumitor produse sau servicii, situație similara contractului ce face obiectul cauzei, aceste clauze abuzive din excepție, au devenit regulă.

S-a arătat, în esență, că în cazul in care martorul G. ar fi fost audiat, instanța ar fi ajuns la concluzia că o asemenea clauză apare ca evident abuzivă.

În continuare, s-a menționat că deși o neexecutare a obligațiilor nu se poate dovedi în mod temeinic decât prin proba testimoniala, Curtea de Apel Constanța a reținut in mod identic considerentele instanței de fond neluând in considerare declarația martorului H., menționând ca declarația acestuia este combătută de concluziile raportului de expertiza tehnică.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât, din probele ce au fost administrate în prezenta cauză, rezultă în mod cert faptul că neexecutarea obligațiilor reclamantei-intimate este una culpabilă.

Curtea de Apel Constanța a reținut că instanța de fond in mod corect nu a determinat impactul pe care 1-a avut nefuncționarea macaralei DEMAG AC 500-1 asupra respectării graficului de execuție si, implicit, a termenului de punere in funcțiune a obiectivului, întrucât acestea depășeau limitele investirii Tribunalului prin cererea de chemare in judecata, aspect pe care recurenta îl consideră neîntemeiat, subliniind că instanța de fond este obligată să se pronunțe atât cu privire la cele invocate în cererea de chemare in judecata, cat și cu privire la cele invocate prin cererile adiționale sau incidentale.

Totodată, recurenta a mai arătat că, prin respingerea de către instanța de fond a completării raportului de expertiza și prin respingerea de către instanța de apel a apărării sale pe considerentul că se depășesc limitele investirii instanței, i se încalcă în mod flagrant dreptul la apărare.

A mai susținut că întregul raport de expertiză pleacă de la o prezumție greșită, astfel încât este nelămuritor, rolul acestuia trebuind să fi fost lămurirea instanței de judecată, precizând că despre acest aspect, nici instanța de fond si nici instanța de apel nu s-au pronunțat.

Din aceste considerente, recurenta a considerat că, în mod cert, ne aflăm într-un caz clasic de invocare a excepției de neexecutare a obligațiilor, astfel încât nu poate fi obligată la îndeplinirea unei obligații care depindea în mod evident de realizarea unei obligații a reclamantei, pe care aceasta nu a îndeplinit-o, cauzându-i grave și iremediabile prejudicii.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat, în esență, admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 16 august 2017, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, în măsura în care recursul va fi admis în principiu, a solicitat a se stabili un termen de judecată pe fond, cu citarea părților, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Trebuie arătat, că în cadrul cererii de recurs recurenta-pârâtă a solicitat și suspendarea executării silite a deciziei atacate, invocând dispozițiile art. 484 alin. (2) Noul C. proc. civ., sens în care s-a format dosarul asociat nr. x/2013, cu termen de judecată la 28 septembrie 2017.

La data de 25 septembrie 2017, petenta a transmis, prin e-mail, cu referire la dosarul nr. x/2013, un script intitulat răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat, în esență, respingerea tuturor apărărilor intimatei formulate prin întâmpinare, cu consecința admiterii recursului, astfel cum a fost formulat; totodată, a precizat că înțelege să renunțe la judecata cererii de suspendare a executării silite.

Pentru considerentele reținute prin încheierea din 28 septembrie 2017, Înalta Curte a constatat că petenta B.. a renunțat la judecata cererii de suspendare a executării deciziei civile nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, față de care părțile nu au depus punct de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale precum dobânzile, penalitățile, fructele etc.

Conform dispozițiilor art. 483 C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Totodată, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Este de menționat că sintagma care impunea un prag valoric, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Se reține că, în paragraful nr. 32 al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, s-a menționat că,,...sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013".

În speță, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 22 noiembrie 2013, decizia recurată a fost pronunțată, în faza procesuală a apelului, la data de 23 noiembrie 2016, iar decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.

Față de cele anterior arătate, se constată că, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la data soluționării definitive a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv soarta litigiului.

Prin urmare, norma legală cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 produce efecte juridice cu privire la procesele care au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă anterior datei publicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, respectiv anterior datei de 20 iulie 2017.

În egală măsură, este de menționat că, în temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Raportând datele speței la dispozițiile legale evocate recursul este inadmisibil, întrucât valoarea pretențiilor solicitate în prezentul litigiu, prin capătul principal din cererea de chemare în judecată, respectiv suma de 204.139,54 EURO, calculată la cursul RON/EUR de 4,4521 RON de la data introducerii acțiunii (22.11.2013) - 908.850 RON, se află sub plafonul prevăzut de lege, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 622/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.