ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2984/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 11 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 9031/62/2011, printre altele, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul C.A., deținut în Penitenciarul Codlea, având ca obiect liberarea provizorie sub control judiciar. În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul C.A., având ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea în care acesta locuiește.

În baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a fost menținută măsura arestării preventive luată față de inculpatul C.A. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că inculpatul C.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, susținând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen., aducând la cunoștința instanței faptul că a mai fost liberat provizoriu în prezenta cauză, iar revocarea liberării provizorii ar fi avut la bază unele acuzații care s-au dovedit a fi neîntemeiate, câtă vreme s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive ce fusese luată față de acesta într-o altă cauză penală. S-a reținut că cererea formulată de inculpatul C.A.

îndeplinește toate condițiile de formă prevăzute de art. 160 7 C. proc. pen. și sunt îndeplinite și condițiile liberării prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen.: infracțiunile pentru care este cercetat inculpatul sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mici de 18 ani, precum și condițiile prevăzute la alin. (2) din același text de lege. Analizând pe fond cererea de liberare provizorie a inculpatului, Curtea de apel a reținut că, deși formal nu există interdicția de acordare a liberării, la acest moment procesual, lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere scopului procesului penal, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen. A fost avută în vedere împrejurarea că prin încheierea de ședință din data de 05 decembrie 2011 a Tribunalului Brașov pronunțată în prezenta cauză, s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.A., iar ulterior, prin adresa din 28 martie 2012 a D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial Brașov, a fost sesizat Tribunalul Brașov în sensul revocării liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului C.A. conform art. 160 10 lit. b) teza finală C. proc. pen. Ca urmare a acestei sesizări, Tribunalul Brașov, prin încheierea de ședință din data de 30 martie 2012, a dispus, în baza art. 160 10 lit. b) teza finală C. proc. pen., revocarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului C.A. și, pe cale de consecință, în baza art. 160 10 alin. (3) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 30 de zile, respectiv de la 30 martie 2012 la 28 aprilie 2012, inclusiv. Totodată, în baza art. 160 10 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a inculpatului C.A.

Curtea de Apel Brașov a reținut că inculpatul C.A. a susținut în cererea de liberare provizorie că revocarea anterioară a liberării provizorii ar fi avut la bază unele acuzații care s-au dovedit a fi neîntemeiate, câtă vreme s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive ce fusese luată față de acesta într-o altă cauză penală.

Procedându-se la analiza deciziei penale nr. 239/R din 15 iunie 2012 a Tribunalului Brașov prin care a fost respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva încheierii de ședință a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. 9104/197/2012, prin care această din urmă instanță a dispus revocarea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul C.A., s-a constatat că revocarea măsurii arestării preventive în Dosarul nr. 9104/197/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Brașov, a avut la baza faptul că în Dosarul nr. 9031/62/2011 (cauza ce face obiectul verificării în apel) - ce se afla la data respectivă pe rolul Tribunalului Brașov - a fost revocată liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu motivele indicate de inculpat în cuprinsul cererii de liberare provizorie.

Adoptând soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.A., Curtea de apel s-a raportat la circumstanțele persoane ale inculpatului, care nu este la primul conflict cu legea penală, fiind cunoscut cu antecedente penale ce au atras starea de recidivă postexecutorie, faptul că acesta, pe parcursul procesului penal, a beneficiat de o liberare provizorie sub control judiciar, perioadă în care a comis din nou nu mai puțin de 14 fapte de natură penală cu violență, fapte ce au primit calificările juridice menționate în cuprinsul rechizitoriului cu care a fost sesizată Judecătoria Brașov în cauza nr. 9104/197/2012, pericolul social al faptelor pentru care este judecat inculpatul și care este exprimat prin modalitatea concretă de săvârșire a acestora.

Cu privire la argumentele prezentate de inculpat cu ocazia luării declarației în această procedură, în sensul că dorește să se angajeze și să-și susțină copilul minor, instanța a reținut că aceste aspecte de fapt au fost avute în vedere și la liberarea provizorie ce i-a fost acordată inculpatului în prezenta cauză prin încheierea de ședință din data de 05 decembrie 2011, inculpatul nerespectând obligațiile impuse de această modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive. Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpat, aceasta a fost respinsă ca nefondată, reținându-se că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea față de inculpatul C.A.

a măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar elementele de fapt desprinse din probațiunea administrată în cauză, nu conduc la o modificare a celor care au făcut obiectul de analiză din momentele luării și menținerii acestei măsuri, mai ales că în cauză a intervenit și o soluție de condamnare față de inculpat. În privința termenului rezonabil invocat de inculpat, s-a reținut că acesta trebuie apreciat în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte, stabilirea limitelor rezonabile ale arestării preventive raportându-se atât la complexitatea cauzei și atitudinea inculpatului, cât, mai ales, la modul în care este instrumentat de către autoritățile judiciare, apreciindu-se în acest sens că durata arestării preventive nu a depășit un termen rezonabil.

Ca atare, s-a reținut ca fiind incident în cauză, în continuare, cazul reglementat de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., având în vedere că pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracțiunii imputate inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, astfel că, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a fost menținută măsura arestării preventive luată față de inculpat. Împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 9031/62/2011, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.A., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, va examina recursul declarat de inculpat numai sub aspectul dispoziției de respingere a cererii formulate de inculpatul C.A., având ca obiect liberarea provizorie sub control judiciar și al dispoziției de menținere a măsurii arestării preventive, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de inculpat, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc.

pen., din care rezultă că încheierea prin care instanța de apel a respins cererea de înlocuire a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al art. anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă: Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”. Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie. Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație. Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen. să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanței, expresia „date” conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională. Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis în acest sens, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței deduse judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și Curtea de apel - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului C.A., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive. Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale recurentului-inculpat au fost avute în vedere de către Curtea de apel, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

În cauză, Curtea de Apel Brașov a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare menținerea stării de arest. Astfel, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag.

3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva încheierii din 11 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 9031/62/2011. Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 septembrie 2012.