ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2981/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 904/36/2012, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.A.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a avut în vedere atât persistența pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, aspect ce se impune a fi avut în vedere din perspectiva deciziei nr. 17/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și insuficiența garanțiilor oferite de inculpat în sensul că procesul se poate desfășura în condiții corespunzătoare, ținându-se seama, totodată, de elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat inculpatul, cât și datele care circumstanțiază persoana acestuia. Pe de altă parte, a fost avută în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care gravitatea deosebită a acuzațiilor justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, în condițiile în care necesitatea bunei desfășurări a procesului penal o impune.

În consecință, s-a reținut că oportunitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar se impune a fi apreciată și prin prisma subzistenței temeiurilor inițiale ale arestării, gravitatea faptei, durata arestului și persoana inculpatului, toate raportate la finalitatea desfășurării în condiții corespunzătoare a procesului penal.

Raportat la circumstanțele reale în care s-a reținut că s-ar fi comis faptele, cu relevanță în ceea ce privește temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a avut în vedere că inculpatul, prevalându-se de calitatea sa de ofițer de poliție la un departament important din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție, respectiv investigarea fraudelor, pe o perioadă îndelungată de timp, a pretins fie pentru sine, fie pentru colegi, și ei ofițeri de poliție, diverse sume de bani, pentru a interveni pe lângă aceștia pentru neluarea în considerare a unor nereguli ce s-ar constata cu ocazia controalelor efectuate, pentru neangajarea răspunderii penale a acestora, promițând chiar servicii viitoare în sensul celor menționate.

În baza indiciilor temeinice existente la dosarul cauzei, s-a apreciat că există presupunerea rezonabilă că inculpatul a atras în activitatea infracțională un coleg de-al său, în baza relațiilor de prietenie și colegialitate, a obținut informații de la colegii săi pe care le-a comunicat denunțătorilor referitor la controalele ce se vor efectua, dar și la stadiul dosarelor, profitând de aceleași relații de colegialitate, care fiind atât de evidente, impun presupunerea că, și în continuare, inculpatul va uza de aceleași relații pentru a-și atenua eventuala răspundere penală, scop evident din declarația dată de inculpat, care, deși a susținut că dorește să i se aplice procedura simplificată prin recunoașterea în integralitate și necondiționată a faptelor comise, nu a procedat conform dispozițiilor legale.

Aceeași suspiciune s-a reținut că se desprinde și din relațiile de afinitate și prietenie care există între inculpat și persoane din conducerea Inspectoratului Județean de Poliție Constanța, soția inculpatului fiind colegă de serviciu cu foștii colegi ai acestuia. Având în vedere aceste aspecte, dar și faptul respingerii, în parte, însă sub aspecte esențiale, de către inculpat, a susținerilor celor doi denunțători, unul dintre ei fiind cercetat într-un dosar penal aflat la Inspectoratul Județean de Poliție, s-a apreciat că s-ar putea ajunge la denaturarea declarațiilor acestora, fiind necesară privarea de libertate a inculpatului, pentru administrarea în condiții corespunzătoare a probatoriului.

S-a reținut, de asemenea, că atât gravitatea deosebită a faptelor ce se rețin a fi comise, persistența în rândul opiniei publice a sentimentului că persoane cu funcții importante pot negocia aplicarea legii, pentru sume importante de bani, atingerea gravă a autorității instituțiilor publice, durata arestului, suspiciunea că faptele ar fi fost comise pe fondul imposibilității susținerii din venituri licite a datoriilor pe care le avea inculpatul, dar și necesitatea desfășurării în condiții corespunzătoare a procesului penal, impun concluzia că scopul măsurii arestării preventive nu se poate realiza prin liberarea provizorie sub control judiciar. În ceea ce privește circumstanțele personale favorabile inculpatului, referitoare la vârstă, lipsa antecedentelor penale și integrare familială și atitudinea parțial sinceră, s-a apreciat că acestea nu pot conduce la o concluzie contrară.

Împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 904/36/2012, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.I.A., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează: Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În alin. (2) al art. anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă: Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie. Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii. Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefîind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere, prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen., să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanței, expresia „date” conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională. Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis în acest sens, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței deduse judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și Curtea de apel - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului P.I.A., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive. Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale recurentului-inculpat au fost avute în vedere de către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

Astfel, este adevărat că recurentul-inculpatul beneficiază de circumstanțe personale favorabile - vârsta, lipsa antecedentelor penale, integrare familială și atitudinea parțial sinceră - însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracțiunilor săvârșite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii, frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiuni și urmările negative pe care le produc. Totodată, se reține că până în prezent nu a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii, având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 904/36/2012. Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 septembrie 2012 .