ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2981/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2981/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și

pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr.

904/36/2012, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a fost

respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul P.I.A.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea

de apel a avut în vedere atât persistența pericolului pentru ordinea publică pe

care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, aspect ce se impune a

fi avut în vedere din perspectiva deciziei nr. 17/2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, cât și insuficiența garanțiilor oferite de

inculpat în sensul că procesul se poate desfășura în condiții corespunzătoare,

ținându-se seama, totodată, de elementele ce privesc faptele pentru care este

cercetat inculpatul, cât și datele care circumstanțiază persoana acestuia.

Pe de altă parte, a fost avută în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care

gravitatea deosebită a acuzațiilor justifică o detenție provizorie cel puțin o

perioadă de timp, în condițiile în care necesitatea bunei desfășurări a

procesului penal o impune.

În consecință, s-a reținut că

oportunitatea cererii de liberare provizorie sub control judiciar se impune a

fi apreciată și prin prisma subzistenței temeiurilor inițiale ale arestării,

gravitatea faptei, durata arestului și persoana inculpatului, toate raportate

la finalitatea desfășurării în condiții corespunzătoare a procesului penal.

Raportat la circumstanțele reale în

care s-a reținut că s-ar fi comis faptele, cu relevanță în ceea ce privește

temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a avut în

vedere că inculpatul, prevalându-se de calitatea sa de ofițer de poliție la un

departament important din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție, respectiv

investigarea fraudelor, pe o perioadă îndelungată de timp, a pretins fie pentru

sine, fie pentru colegi, și ei ofițeri de poliție, diverse sume de bani, pentru

a interveni pe lângă aceștia pentru neluarea în considerare a unor nereguli ce

s-ar constata cu ocazia controalelor efectuate, pentru neangajarea răspunderii

penale a acestora, promițând chiar servicii viitoare în sensul celor

menționate.

În baza indiciilor temeinice existente

la dosarul cauzei, s-a apreciat că există presupunerea rezonabilă că inculpatul

a atras în activitatea infracțională un coleg de-al său, în baza relațiilor de

prietenie și colegialitate, a obținut informații de la colegii săi pe care le-a

comunicat denunțătorilor referitor la controalele ce se vor efectua, dar și la

stadiul dosarelor, profitând de aceleași relații de colegialitate, care fiind

atât de evidente, impun presupunerea că, și în continuare, inculpatul va uza de

aceleași relații pentru a-și atenua eventuala răspundere penală, scop evident

din declarația dată de inculpat, care, deși a susținut că dorește să i se

aplice procedura simplificată prin recunoașterea în integralitate și

necondiționată a faptelor comise, nu a procedat conform dispozițiilor legale.

Aceeași suspiciune s-a reținut că se desprinde și din relațiile de afinitate și

prietenie care există între inculpat și persoane din conducerea Inspectoratului

Județean de Poliție Constanța, soția inculpatului fiind colegă de serviciu cu

foștii colegi ai acestuia.

Având în vedere aceste aspecte, dar și

faptul respingerii, în parte, însă sub aspecte esențiale, de către inculpat, a

susținerilor celor doi denunțători, unul dintre ei fiind cercetat într-un dosar

penal aflat la Inspectoratul Județean de Poliție, s-a apreciat că s-ar putea

ajunge la denaturarea declarațiilor acestora, fiind necesară privarea de

libertate a inculpatului, pentru administrarea în condiții corespunzătoare a

probatoriului.

S-a reținut, de asemenea, că atât

gravitatea deosebită a faptelor ce se rețin a fi comise, persistența în rândul

opiniei publice a sentimentului că persoane cu funcții importante pot negocia

aplicarea legii, pentru sume importante de bani, atingerea gravă a autorității

instituțiilor publice, durata arestului, suspiciunea că faptele ar fi fost

comise pe fondul imposibilității susținerii din venituri licite a datoriilor pe

care le avea inculpatul, dar și necesitatea desfășurării în condiții

corespunzătoare a procesului penal, impun concluzia că scopul măsurii arestării

preventive nu se poate realiza prin liberarea provizorie sub control judiciar.

În ceea ce privește circumstanțele

personale favorabile inculpatului, referitoare la vârstă, lipsa antecedentelor

penale și integrare familială și atitudinea parțial sinceră, s-a apreciat că

acestea nu pot conduce la o concluzie contrară.

Împotriva încheierii din 17 septembrie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 904/36/2012, în termen legal, a declarat

recurs inculpatul P.I.A.,

solicitând

admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate și admiterea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile formulate de

reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al art. anterior

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Din analiza prevederilor art. 136

alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă:

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa

în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una

obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar

o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra

oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei

cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefîind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere, prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen., să verifice și să examineze

existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia „date”

conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor

probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete

rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare,

la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să

fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a

asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri

pe inculpat de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele concrete ale cauzei, la

urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul.

Instanța poate refuza liberarea dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau

deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are

dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să

asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Astfel, s-a apreciat că este esențial

ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară

urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs

înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele

rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea

fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis în

acest sens, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii

la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a

devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie

chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței deduse

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile

art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte

apreciază - astfel cum a dispus și Curtea de apel - că, în acest moment,

controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului P.I.A., fiind insuficient

pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin.

(1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Se reține, de asemenea, că

circumstanțele personale ale recurentului-inculpat au fost avute în vedere de

către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente

pentru a justifica punerea în libertate.

Astfel, este adevărat că recurentul-inculpatul

beneficiază de circumstanțe personale favorabile - vârsta, lipsa antecedentelor

penale, integrare familială și atitudinea parțial sinceră - însă aceste aspecte

nu pot fi valorificate în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte

criterii - natura infracțiunilor săvârșite, gradul de pericol social concret al

acestora, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările

comiterii, frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de

infracțiuni și urmările negative pe care le produc.

Totodată, se reține că până în prezent

nu a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii, având în

vedere circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire

la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de

nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în

stare de libertate.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.I.A.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în care se va include și onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.I.A. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a

Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 904/36/2012.

Obligă recurentul-inculpat la plata

sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

25 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 24 septembrie

2012

.