ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2441/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2441/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față,
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din
10 iulie 2012, pronunțată în dosarul nr. 904/36/2012, Curtea de Apel Constanta –
secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a luat
în examinare
legalitatea și temeinicia măsurii arestării
preventive luată față de inculpatul P.I.A.
deținut în Arestul
Inspectoratului Județean de Poliție
Constanța,
trimis în judecată : pentru săvârșirea infracțiunilor concurente de
trafic
de influență, fapte prev. de: art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr.
78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen. art.
6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr.
78/2000
în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C.
pen., fiind sesizata de totodată și cu o cerere de liberare provizorie sub
control
judiciar.
Re
ținând că temeiurile
arestării preventive a inculpatului P.I.A., se mențin nemodificate, impunând
protejarea cu prioritate a ordinii publice în
continuare, a constatat legalitatea
și
temeinicia măsurii arestării preventive a acestuia și a menținut măsura
arestării preventive a inculpatului P.I.A.
pe
o perioada de până la 60 zile, începând cu data de 10 iulie 2012.
Prin aceea
și încheiere, constatând
că nu este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului P.I.A.
, întrucât o astfel de măsură preventivă nu
asigură îndeplinirea
scopului prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc.
pen., în temeiul prevederilor art. 160
8a
alin. (6) C. proc. pen. a
respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpatul P.I.A., ca nefondată.
În termen legal,
inculpatul P.I.A. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, susținând
că în ceea ce privește menținerea măsurii arestării preventive deși s-au
analizat toate temeiurile, rezultând subzistenta lor, judecătorul fondului nu a
apreciat asupra atributului de a menține aceasta măsura, pe cale
de consecin
ța deducându-se că
s-a avut în vedere că se impune menținerea măsurii, dar nu a formulat expres
acest lucru.
În ceea ce prive
ște cererea de
liberare provizorie sub control judiciar a considerat, în principal, că este
lipsit de o cale de atac câtă vreme instanța de fond a soluționat, împreună,
cererea formulată și menținerea stării sale de arest. În acest context a
invocat nulitatea relativa a încheierii, iar constatarea acesteia ducând la
lipsa de eficiență a încheierii atacate și, pe cale de consecință, lăsare sa în
libertate.
O a doua critică o reprezintă
faptul că instan
ța
de fond a interpretat greșit decizia nr. 17 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, fără a examina ce anume impune aceasta, lipsind orice referire la o
eventuală altă măsură preventivă care ar avea aceeași eficiență în speță.
A mai arătat că
subzistența temeiurilor avute în vedre la luarea m
ăsurii arestării preventive
trebuiau examinate în lumina disp. art. 136 C. proc. pen., în sensul în care
obligațiile impuse printr-o altă măsură preventivă ar putea asigura scopul procesului
penal.
Nu în ultimul r
ând a făcut referire
la circumstanțele sale personale, instanța de fond reținând date personale
favorabile, care însă nu produc efecte în acest moment.
A mai precizat că nu
a uzat de procedura simplificată prev. de disp. art. 320
1
C. proc.
pen. pentru a nu îngreuna situa
ția coinculpatului și din demnitate față de acesta.
În concluzie, a solicitat
admiterea recursului, arătând că de la data arestării sale preventive din luna
iunie și până în prezent m
ăsura este lipsită de scop, care scop ar putea fi atins și
prin lăsarea sa în libertate, argumentele prezentate de instanța de fond în
sens contrar fiind lipsite de substanță, cu atât mai mult cu cât va respecta
toate obligațiile ce i se vor impune.
Recursul declarat de
inculpat nu este fondat.
Potrivit art. 136 alin.
(1) C. proc. pen.,
în
cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura
buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea
inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile
preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva.
Art. 148 alin. (1) lit.
f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede
c
ă
măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile
prev. de art. 143 și
inculpatul a s
ăvârșit
o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau
pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în
libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Cu referire la
motivele de recurs invocate, se re
ține că instanța de fond, la 10 iulie 2012 a
constatat că în cauza temeiurile de fapt si de drept care au determinat arestarea
preventivă a inculpatului nu s-au schimbat si justifica în
continuare privarea de libertate a acestuia,
subzistând pericolul pentru ordinea publica pe care
l-ar prezenta
lăsarea acestuia în libertate, în raport de care în temeiul art. 300
1
alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii
arestării preventive a acestuia, măsura pe care a menținut-o.
Totodat
ă, a respins cererea
de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.A., ca
nefondată, constatând că la acest moment nu este oportună și nici în interesul
bunei
desfășurări a procesului penal,
punerea în libertate chiar sub control judiciar a
inculpatului.
În raport de actele
dosarului, Înalta Curte constată că la data de 09 iulie 2012 s-a înregistrat pe
rolul Curții de Apel Constanța rechizitoriul emis de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție
Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial
Constanța în dosarul nr. 96/P/2012 prin care se
dispunea trimiterea în judecată a inculpatului P.I.A.
, pentru săvârșirea
a două infracțiuni concurente de trafic de influență, prevăzute și pedepsite de
art. 6
și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000
în referire la art. 257 alin. (1) C. pen. și
art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 257
alin. (1) C. pen.
, formându-se astfel dosarul nr. 904/36/2012 cu termen
de soluționare la data de 11 septembrie 2012.
În esen
ță s-a reținut că,
din probatoriul administrat în cauză a rezultat
că inculpatul P.I.A., prevalându-se de calitatea de ofițer de poliție
judiciară în cadrul I.P.J. Constanța - Serviciul de Investigare a
Fraudelor,
în intervalul 3-14 mai 2012 a pretins de la denunțătorul P.
C.F., prin intermediul denunțătorului D.F. dar și
nemijlocit
remiterea unei sume importante în valută, în scopul de a
interveni pe lângă șefii săi ierarhici, nominalizați, în vederea clasării unei
lucrări ce avea ca obiect verificarea activității SC P.G.D.E. SRL Năvodari
iar în perioada 14 mai 2012 - 15 iunie 2012
acționând similar, însă în baza unei
rezoluții distincte, a pretins de
la aceiași denunțători remiterea sumei de 4.000 euro pentru a-și trafica
influența față de colega sa de serviciu A.
M.,
în scopul clasării lucrării privind verificarea
activității SC P.G.D.E. SRL Năvodari.
A
șa fiind, se constată
că deși nu există în cauză o hotărâre de condamnare a inculpatului, în prezent
dosarul fiind la judecata în fond, există temeiuri de fapt si de drept
justificate de natură să determine continuarea privării de libertate a
acestuia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din C.E.D.O., temeiurile de fapt
și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului
nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține
depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor
legale anterior citate.
Totodat
ă, s-au mai avut în
vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările
sociale produse prin însăși natura faptelor.
În această ordine de
idei, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut și
incidența temeiului prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
raportat la limitele legale de pedeapsă pentru faptele săvârșite de inculpat
care sunt mai mari de 4 ani închisoare,
la
natura și gravitatea faptelor cercetate, la împrejurările și modul concret de
comitere,
în sensul asumării unor intervenții pentru soluționarea
favorabilă a unor cauze aflate spre soluționare la organele de poliție,
toate acestea susținând presupunerea că lăsat în libertate inculpatul ar putea
să
perturbe buna desfășurare a
urmăririi penale și zădărnici aflarea adevărului.
Așa fiind, constatând
prioritatea apărării ordinii publice și a desfășurării în bune condiții a
procesului penal dar și specificul probatoriului ce urmează a fi administrat,
s-a apreciat că, o măsură preventivă mai puțin gravă nu ar fi suficientă
scopului urmărit prin aplicarea măsurilor preventive.
În ceea ce privește
pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât
datele personale ale inculpatului, care sunt într-adevăr favorabile, cât și
cele referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, respectiv
pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar
putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția
nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de
pericol accentuat.
Fa
ță de cele arătate, se constată că temeiurile
avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au
schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia,
apreciind c
ă lăsarea în
libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă
atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea
infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale
în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de
pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.
A
șa fiind, măsura arestării preventive se
justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se
bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul
comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a
pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil,
raportat la faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre în cauză.
În raport de argumentele anterior
prezentate Înalta Curte constată că nu se justifica nici admiterea cererii de
liberare provizorie sub control judiciar.
Ca atare,
încheierea pronunțată
la 10 iulie 2012 este legală.
Pentru considerentele expuse, recursul
declarat de inculpatul
P.I.A.
nefiind fondat, în
baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
În baza art. 192 C. proc. pen.,
inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A. împotriva Incheierii de
ședință din data de 10 iulie 2012 a Curții de Apel Constanta – secția penală și
pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 904/36/2012.
Obligă recurentul
inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care
suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se
va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi 20 iulie 2012.