ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2441/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 10 iulie 2012, pronunțată în dosarul nr. 904/36/2012, Curtea de Apel Constanta – secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a luat în examinare legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul P.I.A. deținut în Arestul Inspectoratului Județean de Poliție Constanța, trimis în judecată : pentru săvârșirea infracțiunilor concurente de trafic de influență, fapte prev. de: art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen. art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic.

art. 33 lit. a) C. pen., fiind sesizata de totodată și cu o cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Re ținând că temeiurile arestării preventive a inculpatului P.I.A., se mențin nemodificate, impunând protejarea cu prioritate a ordinii publice în continuare, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a acestuia și a menținut măsura arestării preventive a inculpatului P.I.A. pe o perioada de până la 60 zile, începând cu data de 10 iulie 2012. Prin aceea și încheiere, constatând că nu este oportună liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului P.I.A. , întrucât o astfel de măsură preventivă nu asigură îndeplinirea scopului prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în temeiul prevederilor art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen. a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.A., ca nefondată. În termen legal, inculpatul P.I.A. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, susținând că în ceea ce privește menținerea măsurii arestării preventive deși s-au analizat toate temeiurile, rezultând subzistenta lor, judecătorul fondului nu a apreciat asupra atributului de a menține aceasta măsura, pe cale de consecin ța deducându-se că s-a avut în vedere că se impune menținerea măsurii, dar nu a formulat expres acest lucru. În ceea ce prive ște cererea de liberare provizorie sub control judiciar a considerat, în principal, că este lipsit de o cale de atac câtă vreme instanța de fond a soluționat, împreună, cererea formulată și menținerea stării sale de arest.

În acest context a invocat nulitatea relativa a încheierii, iar constatarea acesteia ducând la lipsa de eficiență a încheierii atacate și, pe cale de consecință, lăsare sa în libertate. O a doua critică o reprezintă faptul că instan ța de fond a interpretat greșit decizia nr. 17 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a examina ce anume impune aceasta, lipsind orice referire la o eventuală altă măsură preventivă care ar avea aceeași eficiență în speță. A mai arătat că subzistența temeiurilor avute în vedre la luarea m ăsurii arestării preventive trebuiau examinate în lumina disp. art. 136 C. proc. pen., în sensul în care obligațiile impuse printr-o altă măsură preventivă ar putea asigura scopul procesului penal.

Nu în ultimul r ând a făcut referire la circumstanțele sale personale, instanța de fond reținând date personale favorabile, care însă nu produc efecte în acest moment. A mai precizat că nu a uzat de procedura simplificată prev. de disp. art. 320 1 C. proc. pen. pentru a nu îngreuna situa ția coinculpatului și din demnitate față de acesta. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, arătând că de la data arestării sale preventive din luna iunie și până în prezent m ăsura este lipsită de scop, care scop ar putea fi atins și prin lăsarea sa în libertate, argumentele prezentate de instanța de fond în sens contrar fiind lipsite de substanță, cu atât mai mult cu cât va respecta toate obligațiile ce i se vor impune.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede c ă măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a s ăvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se re ține că instanța de fond, la 10 iulie 2012 a constatat că în cauza temeiurile de fapt si de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat si justifica în continuare privarea de libertate a acestuia, subzistând pericolul pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lăsarea acestuia în libertate, în raport de care în temeiul art. 300 1 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a acestuia, măsura pe care a menținut-o. Totodat ă, a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.A., ca nefondată, constatând că la acest moment nu este oportună și nici în interesul bunei desfășurări a procesului penal, punerea în libertate chiar sub control judiciar a inculpatului.

În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că la data de 09 iulie 2012 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța rechizitoriul emis de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța în dosarul nr. 96/P/2012 prin care se dispunea trimiterea în judecată a inculpatului P.I.A. , pentru săvârșirea a două infracțiuni concurente de trafic de influență, prevăzute și pedepsite de art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 257 alin. (1) C. pen. și art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 257 alin. (1) C. pen. , formându-se astfel dosarul nr. 904/36/2012 cu termen de soluționare la data de 11 septembrie 2012. În esen ță s-a reținut că, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că inculpatul P.I.A., prevalându-se de calitatea de ofițer de poliție judiciară în cadrul I.P.J.

Constanța - Serviciul de Investigare a Fraudelor, în intervalul 3-14 mai 2012 a pretins de la denunțătorul P. C.F., prin intermediul denunțătorului D.F. dar și nemijlocit remiterea unei sume importante în valută, în scopul de a interveni pe lângă șefii săi ierarhici, nominalizați, în vederea clasării unei lucrări ce avea ca obiect verificarea activității SC P.G.D.E. SRL Năvodari iar în perioada 14 mai 2012 - 15 iunie 2012 acționând similar, însă în baza unei rezoluții distincte, a pretins de la aceiași denunțători remiterea sumei de 4.000 euro pentru a-și trafica influența față de colega sa de serviciu A. M., în scopul clasării lucrării privind verificarea activității SC P.G.D.E. SRL Năvodari.

A șa fiind, se constată că deși nu există în cauză o hotărâre de condamnare a inculpatului, în prezent dosarul fiind la judecata în fond, există temeiuri de fapt si de drept justificate de natură să determine continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din C.E.D.O., temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate. Totodat ă, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut și incidența temeiului prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. raportat la limitele legale de pedeapsă pentru faptele săvârșite de inculpat care sunt mai mari de 4 ani închisoare, la natura și gravitatea faptelor cercetate, la împrejurările și modul concret de comitere, în sensul asumării unor intervenții pentru soluționarea favorabilă a unor cauze aflate spre soluționare la organele de poliție, toate acestea susținând presupunerea că lăsat în libertate inculpatul ar putea să perturbe buna desfășurare a urmăririi penale și zădărnici aflarea adevărului. Așa fiind, constatând prioritatea apărării ordinii publice și a desfășurării în bune condiții a procesului penal dar și specificul probatoriului ce urmează a fi administrat, s-a apreciat că, o măsură preventivă mai puțin gravă nu ar fi suficientă scopului urmărit prin aplicarea măsurilor preventive.

În ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, care sunt într-adevăr favorabile, cât și cele referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Fa ță de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind c ă lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

A șa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, raportat la faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre în cauză. În raport de argumentele anterior prezentate Înalta Curte constată că nu se justifica nici admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Ca atare, încheierea pronunțată la 10 iulie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul P.I.A. nefiind fondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins. În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.A. împotriva Incheierii de ședință din data de 10 iulie 2012 a Curții de Apel Constanta – secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 904/36/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 20 iulie 2012.