ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 519/2012

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin încheierea din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 342/2/2012, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.C. (fiul lui R. și al J.). Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că inculpatul este cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea infractorului prevăzută și pedepsită de art. 264 C. pen., că urmărirea penală se află în curs, că finalizarea anchetei necesită menținerea în stare de arest a inculpatului și că, astfel, nu se justifică liberarea provizorie sub control judiciar.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul G.C., solicitând admiterea acestuia astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii. Recursul nu este întemeiat. Potrivit art. 23 alin. (10) din Constituție și art. 5 alin. (5) C. proc. pen., liberarea provizorie reprezintă o formă de garantare a libertății persoanei pe tot parcursul desfășurării activității judiciare de natură penală. Potrivit art. 160 1 C. proc. pen., în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. În conformitate cu dispozițiile art. 160 2 C. proc.

pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani și nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea unor mijloace de probă sau prin alte asemenea fapte. Din examinarea actelor dosarului se constată că inculpatul este cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută și pedepsită de art. 264 C. pen., fiind arestat preventiv la data de 1 noiembrie 2011, pentru o perioadă de 29 de zile (M.A.P.

nr. 158/UP/01 noiembrie 2011, emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, Dosar nr. 9370/2/2011). În fapt, s-a reținut că, la sfârșitul lunii mai 2011, la instigarea numitului C.C., zis „S.”, inculpatul a intermediat predarea către lucrătorii de poliție judiciară din subordinea sa a genții cu acte sustrase din autoturismul numitului P.V.M., ascunzând identitatea persoanei de la care o obținuse în baza unei înțelegeri prealabile și zădărnicind, în acest fel, posibilitatea de a identifica autorul furtului. Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost în mod justificat respinsă de prima instanță întrucât, deși este admisibilă în principiu, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen., nu este îndeplinită, însă, condiția prevăzută de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. în sensul că există riscul ca inculpatul să săvârșească și alte infracțiuni, liberarea sa sub control judiciar nefiind justificată. Temeiurile de fapt care susțin motivele verosimile de a bănui că inculpatul a comis infracțiunea de care este învinuit se mențin, iar în raport de probele aflate în dosar măsura arestării preventive apare, în continuare, justificată; în acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 17/2011, care arată, expres că judecătorul investit cu o astfel de cerere trebuie să analizeze dacă, fiind pus în libertate, există riscul ca inculpatul să pună în pericol buna desfășurare a procesului penal.

Pe de altă parte, analizarea pe fond a cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie făcută prin prisma oportunității acesteia și a echilibrului care trebuie să existe între interesul personal al inculpatului (de a fi liber) și interesul general al societății (de a nu se produce o tulburare prin eliberarea inculpatului). Or, în acest context, este adevărat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost arestat, în raport de limitele de pedeapsă, nu este foarte gravă, însă gravitatea rezultă din faptul că inculpatul, ofițer de poliție judiciară, a încercat să favorizeze infractorul intervenind în desfășurarea anchetei penale. Prin urmare, Înalta Curte achiesează la concluziile primei instanțe în sensul că, la acest moment procesual, nu se impune admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că circumstanțele personale invocate de inculpat nu pot avea prioritate și nu se impune lăsarea în libertate a acestuia. De asemenea, liberarea provizorie sub control judiciar este o vocație pentru inculpat, instanța fiind cea care apreciază dacă se impune sau nu cercetarea acestuia în stare de libertate, în raport de temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. În consecință, criticile formulate prin recursul declarat și solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.C., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.C. împotriva încheierii din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 342/2/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 22 februarie 2012.