ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 962/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 962/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin încheierea din 13 martie 2012 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 4495/120/2011, în baza art. 160

8a

C. proc.

pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul C.I.C.

În considerentele

acestei hotărâri s-a reținut că deși art. 136 alin. (2) C. proc. pen.

stabilește că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea

provizorie a inculpatului sub control judiciar ori pe cauțiune, cu toate

acestea, în raport de natura faptelor deduse judecății, de modul și

împrejurările concrete de comitere și de stadiul procesual în care se află

judecata, în speță nu sunt suficiente garanții în vederea realizării eficiente

a acestui scop în modalitățile susmenționate.

Este adevărat că

inculpatul îndeplinește una dintre condițiile de bază ale admisibilității

cererii de liberare provizorie sub control judiciar, anume aceea prevăzută de

art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracțiunile pentru care este dedus judecății nu depășește

limita maximă de 18 ani închisoare, stipulată de acest text de lege.

Însă, potrivit art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau

prin alte asemenea fapte.

În mod constant

jurisprudența C.E.D.O. a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza

eliberarea în cursul procedurii judiciare aflată în curs: riscul ca acuzatul să

nu se prezinte la proces, riscul ca în cazul eliberării să încerce să împiedice

desfășurarea procesului penal sau să comită alte infracțiuni, ori riscul ca

acesta să tulbure ordinea publică.

Or, apelantul

inculpat C.I.C. este dedus judecății pentru comiterea infracțiunii de luare de

mită, fapte prev. și ped. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la 254 alin. (1)

C. pen.

Curtea a avut în

vedere faptul că, în repetatele sale decizii, Curtea Europeană a evidențiat că

gravitatea sancțiunii aplicabile este un factor relevant în aprecierea existenței

pericolului de sustragere sau de obstrucționare a cursului procesului, fiind în

egală măsură recunoscut că gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate

aștepta în caz de condamnare, poate să fie considerată în mod legitim ca fiind

de natură a-l incita să fugă, apreciere care este pe deplin valabilă și în

cazul apelantului - inculpat, date fiind limitele pedepselor pentru care acesta

este dedus judecății.

Astfel, deși

pericolul social concret al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social pe care

îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului, cu toate acestea, gravitatea

sancțiunii și deci a faptei imputate nu poate fi exclusă din examinarea

temeiniciei unei cereri de punere în libertate provizorie.

În același sens,

Curtea a apreciat că, deși actualmente judecata în primă instanță s-a finalizat

prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, cauza aflându-se în curs de

judecată în apel, cu toate acestea nu este oportună punerea în libertate sub

control judiciar a inculpatului, întrucât riscurile influențării bunei

desfășurări a procesului penal, nu sunt în totalitate eliminate sau serios

diminuate.

Astfel, Curtea a

constatat că, în ceea ce privește acest aspect, ce vizează riscul influențării

bunei desfășurări a procesului penal, sunt relevante atât natura și modul de

comitere a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, astfel cum

acestea au fost evidențiate mai sus, cât și o serie de acțiuni derulate de

către acesta ulterior momentului consumativ al presupusei infracțiuni, din care

se desprind o serie de elemente importante ce pot fi, în mod rezonabil,

catalogate drept încercări de influențare cel puțin a unui martor din prezenta

cauză P.C.

Deși inculpatul

susține că probele au fost deja administrate în fața instanței de fond, nemaiputându-le

influența, Curtea a apreciat că o atare posibilitate nu este exclusă, din

moment ce apelul este o cale devolutivă de atac, ce permite readministrarea

probelor.

Or, în atare

situație, conduita inculpatului de abordare a martorului, poate în mod rezonabil

să formeze convingerea instanței de apel în sensul existenței unor riscuri de

influențare a desfășurării cursului firesc al procesului penal.

În al doilea rând, în

ceea ce privește impactul punerii în libertate a inculpatului, chiar sub

control judiciar, Curtea a apreciat că acesta ar fi, actualmente, unul negativ

atât în comunitatea locală din care provine acesta, cât și asupra prestigiului

instituției publice afectate, deoarece nu se poate aprecia în mod solid

argumentat că, până la acest moment procesual, ecourile publice ale faptei

deduse judecății ar fi, în mod substanțial, diminuate, iar pe cale de

consecință punerea în libertate a inculpatului ar putea constitui o încurajare,

în rândul opiniei publice, pe linia comiterii unor fapte de același gen.

În fine, prin decizia

nr. 17 în Dosarul nr. 23/2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, pe calea recursului în interesul legii, s-a statuat că „În

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160

8a

alin.

(2) teza a II -a și alin. (6) teza a II -a C. proc. pen., instanța de judecată,

în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna

desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului

”

.

Din

examinarea

considerentelor

care au stat

la baza pronunțării acestei decizii de către instanța supremă, rezultă că s-a

avut în vedere că, în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la

baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare

provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanța trebuie să se

raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât

și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

Astfel cum a

reținut instanța supremă în această decizie, pentru punerea în libertate

provizorie trebuie să fie reținute nu numai aspecte referitoare la gravitatea

faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate

circumstanțele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există

ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de

libertate.

Aceasta

deoarece, deși inclusiv prin jurisprudența C.E.D.O. se admite că prin

gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se

justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, la menținerea

măsurii arestării preventive pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie

avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin

inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea,

menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității,

riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.

Totodată, s-a

mai statuat că judecătorul trebuie să aprecieze în funcție de datele concrete

din dosar dacă temeiurile inițiale justifică sau nu în continuare privarea de

libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei,

pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social

al faptei reținute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata

arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale și sănătatea

acestuia.

În concluzie,

Înalta Curte a statuat că, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie

atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât și a

jurisprudenței instanței europene, judecătorul poate constata că măsura

liberării provizorii este suficientă pentru buna desfășurare a procesului

penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi și libertăți care, prin seria de

obligații ce pot fi stabilite de instanță în sarcina inculpatului și prin

posibilitatea revocării ei, în cazul săvârșirii de noi infracțiuni sau

încălcării obligațiilor fixate, asigură garanțiile respectării acestora și a

realizării finalității avute în vedere de legiuitor.

Or, Curtea a apreciat

că toate aspectele evidențiate mai sus constituie în realitate, date și nu

indicii, pe baza cărora se poate stabili într-adevăr că inculpatul ar putea

influența cursul firesc al procesului penal, astfel că în concret ne aflăm în

câmpul de aplicare al art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. care exclude

liberarea provizorie în situația existenței unor date din care rezultă

necesitatea împiedicării aflării adevărului, cererea inculpatului nefiind deci

întemeiată.

Nici aspectele de

ordin personal și umanitar invocate de către recurent în susținerea cererii

sale, respectiv existența unor copii minori în întreținere, nu reprezintă

argumente suficient de puternice pentru a se aprecia că punerea sa în libertate

sub control judiciar ar corespunde exigențelor unei bunei desfășurări a

procesului penal, subsumându-se deci scopului măsurilor preventive, așa cum

acesta este definit în art. 136 alin. (2) C. proc. pen.

Pe cale de

consecință, prima instanță a respins cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul C.I.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul C.I., solicitând

admiterea acestuia astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii.

Examinând cauza în

raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., combinat cu art. 385

6

din același cod, Înalta Curte

constată că recursul declarat de inculpatul C.I.C. este fondat pentru

considerentele ce se vor prezenta în continuare.

Prin sentința penală

nr. 15 din 13 ianuarie 2012 a Tribunalului Dâmbovița, secția penală, pronunțată

în Dosarul nr. 4495/120/2011, inculpatul C.I.C. a fost condamnat la pedeapsa de

4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, raportat la

art. 254 alin. (1) C. pen.

În baza art. 254

alin. (1) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., a aplicat inculpatului

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani și care s-a dispus

a se executa potrivit dispozițiilor art. 66 C. pen.

În baza art. 71 alin.

(2) C. pen., a aplicat aceluiași inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

S-a reținut în esență

că în cursul lunilor aprilie - mai 2011, inculpatul C.I.C., cu ajutorul și prin

intermediul inculpatului A.G.R., a pretins și primit de la D.M.D., administrator

la SC B.L.C. SRL, suma de 100.000 RON pentru a considera ca executată lucrarea de

extindere și modernizare iluminat public, ce a făcut obiectul unui contract încheiat

în anul 2009 între societatea susmenționată și Consiliul Local al comunei Tărtășești,

contract pentru care a fost plătită în avans suma de 300.000 RON, lucrările nefiind

începute nici până în prezent.

Inculpatul C.I. a declarat

apel împotriva sentinței penale sus-menționate, acesta formând obiectul Dosarului

nr. 4495/120/2011, înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul din 13 martie

2012, pe rol fiind judecarea apelului declarat de inculpatul C.I.C. împotriva sentinței

penale din 13 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, inculpatul apelant

a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, care a fost respinsă,

ca neîntemeiată, prin încheierea pronunțată.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie sub control

judiciar și a criticilor formulate în recursul inculpatului, Înalta Curte constată

că cererea de liberare provizorie sub control judiciar dedusă judecății întrunește

toate cerințele legale pentru a fi admisă, soluția primei instanțe fiind netemeinică

și nelegală.

În acest sens, se reține

că dispozițiile art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. statuează că „orice persoană arestată

sau deținută „(…)

”

are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil

sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

În dreptul național, dispozițiile

art. 160

1

C. proc. pen. stabilesc că „în tot cursul procesului penal,

învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie,

sub control judiciar sau pe cauțiune”.

De asemenea, dispozițiile

art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor preventive poate

fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Liberarea provizorie poate

fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării

preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă,

fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal, în ansamblul său.

Individualizarea măsurii

preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în faza de urmărire

penală și instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar

este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a

măsurii arestării preventive.

În acest sens, în jurisprudența

C.E.D.O. - cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968)- s-a

stabilit că cea de-a doua latură a art. 5 parag. 3 nu oferă autorităților judiciare

o opțiune între trimiterea în judecată într-un termen rezonabil și o punere în libertate

provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată,

iar prevederea analizată are, în esență, ca obiect să impună punerea în libertate

provizorie imediat ce menținerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.

Așadar, continuarea detenției

nu se mai justifică într-o speță dată decât dacă anumite indicii concrete relevă

o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție,

asupra regulii de respectare a libertății individuale stabilite la art. 5 din Convenție

(McKay împotriva Regatului Unit, nr. 543/03, parag. 41-42, C.E.D.O. 2006).

Din această perspectivă

se constată că, în mod constant, jurisprudența C.E.D.O. a statuat că la individualizarea

măsurilor preventive, (liberarea provizorie fiind considerată o modalitate de individualizare

a măsurii arestării preventive), se va respecta principiul proporționalității măsurii

preventive cu gravitatea acuzației aduse unei persoane, respectiv cu cel al necesității

unei astfel de măsuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea

sa.

Examinând actele dosarului,

Înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului

C.I.C. este de natură să atingă scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136

alin. (1) C. proc. pen., circumstanțele personale ale inculpatului constituind garanții

ale adoptării de către acesta a unei conduite adecvate față de procedura judiciară

desfășurată față de acesta, aptă să asigure normala desfășurare a procesului penal.

Din această perspectivă,

Înalta Curte, în acord cu jurisprudența C.E.D.O. care a statuat că, la luarea unei

măsuri preventive, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea

faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei

în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile

cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968), consideră

că în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar

se au în vedere și datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului în

raport de care se face evaluarea îndeplinirii condiției negative prevăzute de

art. 160

2

C. proc. pen., în sensul că nu există date din care să rezulte

că inculpatul ar încerca să zădărnicească adevărul prin influențarea unor părți,

a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale

de probă.

În acest sens, în acord

cu jurisprudența C.E.D.O., dar și cu practica instanțelor naționale, Înalta Curte

consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepție și că aceasta

trebuie luată și menținută doar în situația în care niciuna dintre celelalte măsuri

preventive cuprinse în dispozițiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor

speței (cauza Wemhoff contra Germaniei).

În jurisprudența sa, C.E.D.O.

a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a

unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9,

parag. 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea

justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A

nr. 7, parag. 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea

din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, parag. 9) sau să tulbure ordinea publică

(Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, parag.51

și Hendriks împotriva Olandei nr. 43.701/04, 5 iulie 2007).

Pe de altă parte, astfel

cum s-a statuat constant în practica instanțelor, gradul de pericol social al faptei

investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta

din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc

în dosarul cauzei.

În acest sens, Înalta

Curte apreciază că deși infracțiunea pentru care este cercetat inculpatul C.I.C.,

în măsura în care se va dovedi că există și că a fost săvârșită cu vinovăție de

acesta, este gravă, natura și gravitatea faptei nu pot constitui criterii care să

îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării

provizorii.

În plus, temerea că inculpatul

urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată

în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă,

o stabilitate familială, dacă are cazier etc.

Or, în speță, prin documentele

depuse în probațiune, este dovedit că recurentul inculpat nu are antecedente penale,

este cunoscut în societate ca o persoană integră, cu o conduită ireproșabilă, este

tată a doi copii, are o stare de sănătate delicată.

În incidența acestor circumstanțe

personale ale inculpatului trebuie evaluate și inconvenientele detenției preventive,

care, în opinia C.E.D.O., reprezintă o atingere adusă prezumției de nevinovăție,

producând o ruptură în mediul familial și profesional, putând constitui, uneori,

un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească,

în raport de avantajele pe care le prezintă aceeași măsură preventivă, respectiv,

împiedică persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică

săvârșirea unor noi infracțiuni.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că în cauza pendinte nu sunt prezentate date concrete din care să rezulte

riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, gravitatea faptei

neputând constitui temei pentru menținerea în continuare a stării de arest a inculpatului.

În concluzie, Înalta Curte

constată nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea

cererii de liberare provizorie, dar apreciază că, raportat la datele concrete ale

cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este și întemeiată, scopul măsurii arestării

preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii

de la cercetarea judecătorească sau executarea pedepsei), putând fi realizat și

prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți,

prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției

că, în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.

Pe cale de consecință,

constatând că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, Înalta Curte va admite

recursul declarat de inculpatul C.I.C. împotriva încheierii penale din 13 martie

2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 4495/120/2011, va casa încheierea atacată și,

rejudecând, va admite cererea formulată de inculpat și va dispune liberarea provizorie

sub control judiciar a inculpatului C.I.C.

În baza art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, va

stabili ca inculpatul să se supună următoarelor obligații:

a) să nu depășească limita

teritorială a țării fără încuviințarea instanței;

b) să se prezinte la organul

de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori este

chemat;

c) să se prezinte la secția

de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, conform programului

de supraveghere întocmit de organul de poliție;

d) să nu își schimbe locuința

fără încuviințarea instanței;

e) să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 160

2

alin. (3

1

) lit. c) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control

judiciar, va stabili ca inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu martorii

și părțile din dosar.

Conform art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen., va atrage atenția inculpatului că în caz de

încălcare cu rea-credință a obligațiilor care-i revin, se va lua față de acesta

măsura arestării preventive.

Va dispune punerea de

îndată în libertate a inculpatului C.I.C. de sub puterea mandatului de arestare

preventivă nr. 141/UP din 24 mai 2011 emis în baza încheierii din Camera de Consiliu

de la data de 24 mai 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată

în Dosarul nr. 41760/3/2011, dacă nu este arestat în altă cauză.

Cheltuielile judiciare

vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de C.I.C. împotriva încheierii penale din 13 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul

nr. 4495/120/2011.

Casează încheierea atacată

și rejudecând:

Admite cererea formulată

de inculpat și dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului

C.I.C.

În baza art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, stabilește

ca inculpatul să se supună următoarelor obligații:

a) să nu depășească limita

teritorială a țării fără încuviințarea instanței;

b) să se prezinte la organul

de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori este

chemată;

c) să se prezinte la secția

de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, conform programului

de supraveghere întocmit de organul de poliție;

d) să nu își schimbe locuința

fără încuviințarea instanței;

e) să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 160

2

alin. (3

1

) lit. c) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control

judiciar, stabilește ca inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu martorii

și părțile din dosar.

Conform art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen. atrage atenția inculpatului că în caz de încălcare

cu rea - credință a obligațiilor care-i revin, se va lua față de acesta măsura arestării

preventive.

Dispune punerea de îndată

în libertate a inculpatului C.I.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă

nr. 141/UP din 24 mai 2011 emis în baza încheierii din Camera de Consiliu de la

data de 24 mai 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în

Dosarul nr. 41760/3/2011, dacă nu este arestat în altă cauză.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial pentru

apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de

25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2012.