ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 962/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin încheierea din 13 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4495/120/2011, în baza art. 160 8a C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.I.C. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că deși art. 136 alin. (2) C. proc. pen. stabilește că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie a inculpatului sub control judiciar ori pe cauțiune, cu toate acestea, în raport de natura faptelor deduse judecății, de modul și împrejurările concrete de comitere și de stadiul procesual în care se află judecata, în speță nu sunt suficiente garanții în vederea realizării eficiente a acestui scop în modalitățile susmenționate.

Este adevărat că inculpatul îndeplinește una dintre condițiile de bază ale admisibilității cererii de liberare provizorie sub control judiciar, anume aceea prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este dedus judecății nu depășește limita maximă de 18 ani închisoare, stipulată de acest text de lege. Însă, potrivit art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau prin alte asemenea fapte.

În mod constant jurisprudența C.E.D.O. a dezvoltat patru motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea în cursul procedurii judiciare aflată în curs: riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces, riscul ca în cazul eliberării să încerce să împiedice desfășurarea procesului penal sau să comită alte infracțiuni, ori riscul ca acesta să tulbure ordinea publică. Or, apelantul inculpat C.I.C. este dedus judecății pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, fapte prev. și ped. de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la 254 alin. (1) C. pen.

Curtea a avut în vedere faptul că, în repetatele sale decizii, Curtea Europeană a evidențiat că gravitatea sancțiunii aplicabile este un factor relevant în aprecierea existenței pericolului de sustragere sau de obstrucționare a cursului procesului, fiind în egală măsură recunoscut că gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aștepta în caz de condamnare, poate să fie considerată în mod legitim ca fiind de natură a-l incita să fugă, apreciere care este pe deplin valabilă și în cazul apelantului - inculpat, date fiind limitele pedepselor pentru care acesta este dedus judecății. Astfel, deși pericolul social concret al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului, cu toate acestea, gravitatea sancțiunii și deci a faptei imputate nu poate fi exclusă din examinarea temeiniciei unei cereri de punere în libertate provizorie.

În același sens, Curtea a apreciat că, deși actualmente judecata în primă instanță s-a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, cauza aflându-se în curs de judecată în apel, cu toate acestea nu este oportună punerea în libertate sub control judiciar a inculpatului, întrucât riscurile influențării bunei desfășurări a procesului penal, nu sunt în totalitate eliminate sau serios diminuate. Astfel, Curtea a constatat că, în ceea ce privește acest aspect, ce vizează riscul influențării bunei desfășurări a procesului penal, sunt relevante atât natura și modul de comitere a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, astfel cum acestea au fost evidențiate mai sus, cât și o serie de acțiuni derulate de către acesta ulterior momentului consumativ al presupusei infracțiuni, din care se desprind o serie de elemente importante ce pot fi, în mod rezonabil, catalogate drept încercări de influențare cel puțin a unui martor din prezenta cauză P.C.

Deși inculpatul susține că probele au fost deja administrate în fața instanței de fond, nemaiputându-le influența, Curtea a apreciat că o atare posibilitate nu este exclusă, din moment ce apelul este o cale devolutivă de atac, ce permite readministrarea probelor. Or, în atare situație, conduita inculpatului de abordare a martorului, poate în mod rezonabil să formeze convingerea instanței de apel în sensul existenței unor riscuri de influențare a desfășurării cursului firesc al procesului penal.

În al doilea rând, în ceea ce privește impactul punerii în libertate a inculpatului, chiar sub control judiciar, Curtea a apreciat că acesta ar fi, actualmente, unul negativ atât în comunitatea locală din care provine acesta, cât și asupra prestigiului instituției publice afectate, deoarece nu se poate aprecia în mod solid argumentat că, până la acest moment procesual, ecourile publice ale faptei deduse judecății ar fi, în mod substanțial, diminuate, iar pe cale de consecință punerea în libertate a inculpatului ar putea constitui o încurajare, în rândul opiniei publice, pe linia comiterii unor fapte de același gen. În fine, prin decizia nr. 17 în Dosarul nr. 23/2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pe calea recursului în interesul legii, s-a statuat că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) teza a II -a și alin. (6) teza a II -a C. proc.

pen., instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului ” . Din examinarea considerentelor care au stat la baza pronunțării acestei decizii de către instanța supremă, rezultă că s-a avut în vedere că, în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanța trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât și la datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

Astfel cum a reținut instanța supremă în această decizie, pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie reținute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanțele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Aceasta deoarece, deși inclusiv prin jurisprudența C.E.D.O.

se admite că prin gravitatea deosebită a acuzațiilor și prin reacția publicului la acestea se justifică o detenție provizorie cel puțin o perioadă de timp, la menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfășurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menținerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivității, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfășurări a procesului penal.

Totodată, s-a mai statuat că judecătorul trebuie să aprecieze în funcție de datele concrete din dosar dacă temeiurile inițiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reținute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale și sănătatea acestuia.

În concluzie, Înalta Curte a statuat că, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât și a jurisprudenței instanței europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi și libertăți care, prin seria de obligații ce pot fi stabilite de instanță în sarcina inculpatului și prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârșirii de noi infracțiuni sau încălcării obligațiilor fixate, asigură garanțiile respectării acestora și a realizării finalității avute în vedere de legiuitor. Or, Curtea a apreciat că toate aspectele evidențiate mai sus constituie în realitate, date și nu indicii, pe baza cărora se poate stabili într-adevăr că inculpatul ar putea influența cursul firesc al procesului penal, astfel că în concret ne aflăm în câmpul de aplicare al art. 160 2 alin. (2) C. proc.

pen. care exclude liberarea provizorie în situația existenței unor date din care rezultă necesitatea împiedicării aflării adevărului, cererea inculpatului nefiind deci întemeiată. Nici aspectele de ordin personal și umanitar invocate de către recurent în susținerea cererii sale, respectiv existența unor copii minori în întreținere, nu reprezintă argumente suficient de puternice pentru a se aprecia că punerea sa în libertate sub control judiciar ar corespunde exigențelor unei bunei desfășurări a procesului penal, subsumându-se deci scopului măsurilor preventive, așa cum acesta este definit în art. 136 alin. (2) C. proc. pen. Pe cale de consecință, prima instanță a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.I.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul C.I., solicitând admiterea acestuia astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii. Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul C.I.C. este fondat pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare. Prin sentința penală nr. 15 din 13 ianuarie 2012 a Tribunalului Dâmbovița, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 4495/120/2011, inculpatul C.I.C. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani și care s-a dispus a se executa potrivit dispozițiilor art. 66 C. pen. În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a aplicat aceluiași inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. S-a reținut în esență că în cursul lunilor aprilie - mai 2011, inculpatul C.I.C., cu ajutorul și prin intermediul inculpatului A.G.R., a pretins și primit de la D.M.D., administrator la SC B.L.C.

SRL, suma de 100.000 RON pentru a considera ca executată lucrarea de extindere și modernizare iluminat public, ce a făcut obiectul unui contract încheiat în anul 2009 între societatea susmenționată și Consiliul Local al comunei Tărtășești, contract pentru care a fost plătită în avans suma de 300.000 RON, lucrările nefiind începute nici până în prezent. Inculpatul C.I. a declarat apel împotriva sentinței penale sus-menționate, acesta formând obiectul Dosarului nr. 4495/120/2011, înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. La termenul din 13 martie 2012, pe rol fiind judecarea apelului declarat de inculpatul C.I.C. împotriva sentinței penale din 13 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, inculpatul apelant a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea pronunțată.

Examinând hotărârea atacată prin prisma dispozițiilor legale care reglementează liberarea provizorie sub control judiciar și a criticilor formulate în recursul inculpatului, Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie sub control judiciar dedusă judecății întrunește toate cerințele legale pentru a fi admisă, soluția primei instanțe fiind netemeinică și nelegală. În acest sens, se reține că dispozițiile art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. statuează că „orice persoană arestată sau deținută „(…) ” are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.” În dreptul național, dispozițiile art. 160 1 C. proc.

pen. stabilesc că „în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune”. De asemenea, dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. statuează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Liberarea provizorie poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal, în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului în faza de urmărire penală și instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea, față de inculpat, a măsurii arestării preventive.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. - cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968)- s-a stabilit că cea de-a doua latură a art. 5 parag. 3 nu oferă autorităților judiciare o opțiune între trimiterea în judecată într-un termen rezonabil și o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esență, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menținerea în arest încetează a mai fi rezonabilă. Așadar, continuarea detenției nu se mai justifică într-o speță dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale stabilite la art. 5 din Convenție (McKay împotriva Regatului Unit, nr. 543/03, parag.

41-42, C.E.D.O. 2006). Din această perspectivă se constată că, în mod constant, jurisprudența C.E.D.O. a statuat că la individualizarea măsurilor preventive, (liberarea provizorie fiind considerată o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive), se va respecta principiul proporționalității măsurii preventive cu gravitatea acuzației aduse unei persoane, respectiv cu cel al necesității unei astfel de măsuri pentru realizarea scopului legitim urmărit prin dispunerea sa. Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.I.C. este de natură să atingă scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., circumstanțele personale ale inculpatului constituind garanții ale adoptării de către acesta a unei conduite adecvate față de procedura judiciară desfășurată față de acesta, aptă să asigure normala desfășurare a procesului penal.

Din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența C.E.D.O. care a statuat că, la luarea unei măsuri preventive, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968), consideră că în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar se au în vedere și datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului în raport de care se face evaluarea îndeplinirii condiției negative prevăzute de art. 160 2 C. proc.

pen., în sensul că nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească adevărul prin influențarea unor părți, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. În acest sens, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., dar și cu practica instanțelor naționale, Înalta Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepție și că aceasta trebuie luată și menținută doar în situația în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în dispozițiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speței (cauza Wemhoff contra Germaniei). În jurisprudența sa, C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, parag.

15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, parag. 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, parag. 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, parag.51 și Hendriks împotriva Olandei nr. 43.701/04, 5 iulie 2007). Pe de altă parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanțelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că deși infracțiunea pentru care este cercetat inculpatul C.I.C., în măsura în care se va dovedi că există și că a fost săvârșită cu vinovăție de acesta, este gravă, natura și gravitatea faptei nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii. În plus, temerea că inculpatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familială, dacă are cazier etc. Or, în speță, prin documentele depuse în probațiune, este dovedit că recurentul inculpat nu are antecedente penale, este cunoscut în societate ca o persoană integră, cu o conduită ireproșabilă, este tată a doi copii, are o stare de sănătate delicată.

În incidența acestor circumstanțe personale ale inculpatului trebuie evaluate și inconvenientele detenției preventive, care, în opinia C.E.D.O., reprezintă o atingere adusă prezumției de nevinovăție, producând o ruptură în mediul familial și profesional, putând constitui, uneori, un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească, în raport de avantajele pe care le prezintă aceeași măsură preventivă, respectiv, împiedică persoana suspectă să fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârșirea unor noi infracțiuni. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauza pendinte nu sunt prezentate date concrete din care să rezulte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpatului, gravitatea faptei neputând constitui temei pentru menținerea în continuare a stării de arest a inculpatului.

În concluzie, Înalta Curte constată nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar apreciază că, raportat la datele concrete ale cauzei și la persoana inculpatului, aceasta este și întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii de la cercetarea judecătorească sau executarea pedepsei), putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu restrângerea unor drepturi și libertăți, prin instituirea unor obligații stricte în sarcina acestuia și atragerea atenției că, în caz de încălcare cu rea-credință a acestor obligații, va fi din nou arestat.

Pe cale de consecință, constatând că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul C.I.C. împotriva încheierii penale din 13 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4495/120/2011, va casa încheierea atacată și, rejudecând, va admite cererea formulată de inculpat și va dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.I.C. În baza art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen.

pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, va stabili ca inculpatul să se supună următoarelor obligații: a) să nu depășească limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței; b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la secția de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 160 2 alin. (3 1 ) lit. c) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, va stabili ca inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu martorii și părțile din dosar.

Conform art. 160 2 alin. (3 2 ) C. proc. pen., va atrage atenția inculpatului că în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care-i revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive. Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului C.I.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 141/UP din 24 mai 2011 emis în baza încheierii din Camera de Consiliu de la data de 24 mai 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 41760/3/2011, dacă nu este arestat în altă cauză. Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.I.C. împotriva încheierii penale din 13 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4495/120/2011. Casează încheierea atacată și rejudecând: Admite cererea formulată de inculpat și dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.I.C. În baza art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen.

pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, stabilește ca inculpatul să se supună următoarelor obligații: a) să nu depășească limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței; b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată, ori de câte ori este chemată; c) să se prezinte la secția de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme. În baza art. 160 2 alin. (3 1 ) lit. c) C. proc. pen. pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, stabilește ca inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu martorii și părțile din dosar.

Conform art. 160 2 alin. (3 2 ) C. proc. pen. atrage atenția inculpatului că în caz de încălcare cu rea - credință a obligațiilor care-i revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive. Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului C.I.C. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 141/UP din 24 mai 2011 emis în baza încheierii din Camera de Consiliu de la data de 24 mai 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 41760/3/2011, dacă nu este arestat în altă cauză. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 martie 2012.