ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 931/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 931/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din data de 20 martie 2012

a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 954/2/2012

(376/2012),

printre

altele, în baza art. 300

2

alin. (l) raportată la art. l60

b

C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive

a inculpatului D.A.C.

În baza art. l60

b

alin. (3)

C. proc. pen., s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului D.A.C., arestat

în baza M.A.P. nr. 78 din 11 decembrie 2011 emis de Curtea de Apel București, secția

I penală.

În baza art. 160

8

C. proc.

pen., a fost admisă în principiu cererea de liberare provizorie.

În baza art. l60

8a

alin.

(6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.A.C.

Pentru a dispune astfel, curtea de

apel a reținut că prin rechizitoriul nr. 2498D/P/2011 din data de 02 februarie 2012

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. -

Serviciul Teritorial București, s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului D.A.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de favorizare a

infractorului, prevăzute de art. 264 C. pen., aderare și sprijinire a unui grup

constituit în scopul săvârșiri infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art.

8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. și complicitate la

evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin.

(l) lit. c) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea, art. 33 lit. a) și b) C.

pen., constând în aceea că, în cursul lunii septembrie 2010, inculpatul i-a

ajutat pe numiții B.L.C., T.E., D.I.A. și M.D. prin furnizarea de informații

legate de ancheta penală desfășurată în dosarul 1643/D/P/2010 instrumentat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Serviciul

Teritorial București, în care aceștia erau urmăriți penal, în perioada

sfârșitului lunii septembrie 2010 - ianuarie 2011, a aderat și sprijinit grupul

constituit de T.E. și D.I.A., grup la care au aderat și inculpații B.L.C. și M.D.,

oferind în timp real informații din ancheta penală desfășurată de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. în dosarul penal nr.

1643/D/P/2010.

S-a constatat că inculpatul a fost

arestat preventiv prin încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția I penală, reținându-se că există probe certe

cu privire la săvârșirea de către acesta a faptelor pentru care a fost cercetat

și că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., lăsarea inculpatului în libertate prezentând pericol pentru ordinea

publică în raport de natura infracțiunilor pentru care este cercetat, ce

prezintă un grad de pericol social ridicat, care rezultă nu numai din limitele

mari de pedeapsă stabilite de legiuitor, dar și din modalitățile și

împrejurările concrete în care s-a reținut că au fost comise faptele, precum și

împrejurarea că inculpatul avea calitatea de comisar în cadrul D.G.P.M.B. – S.I.F.,

aspect ce implică o periculozitate sporită, în condițiile în care legea penală

este încălcată tocmai de o persoană angajată să garanteze respectarea ei, care

beneficiază de încrederea societății în acest sens.

S-a constatat, de asemenea, că măsura

a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei după primirea

dosarului la termenul din 06 februarie 2011, în temeiul art. 300

1

C.

proc. pen.

S-a apreciat că din materialul de

urmărire penală și din probele administrate în cursul cercetării judecătorești

(audierea inculpatului și înscrisurile depuse de acesta) rezultă indicii

temeinice de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca

inculpatul să fi săvârșit faptele pentru care este trimis în judecată, astfel

cum rezultă din: declarațiile martorilor denunțători, transcrierea

convorbirilor interceptate, procese verbale de recunoaștere după planșe foto,

listing apeluri telefonice, procese verbale de investigație.

S-a reținut că inculpatul nu a

recunoscut săvârșirea faptelor, arătând că nu a furnizat informații legate de

dosarul nr. 1643/D/P/2010 martorilor denunțători, ci încercând să afle de unde

știau aceștia de existența acestui dosar la cererea martorului C.C. și că a

menținut legătura cu martora B. pentru că dorea să închirieze o locuință în

același complex rezidențial cu ea, aspecte care, însă, nu au fost confirmate de

niciun mijloc de probă (până la acest moment instanța a procedat doar la

audierea inculpatului), astfel încât nu au fost avute în vedere de instanța de

judecată, urmând a fi lămurite pe parcursul cercetării judecătorești.

Totodată, s-a constatat că, în cauză,

există situația prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv

inculpatul a comis fapte pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani

închisoare și există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret

pentru ordinea publică. în ceea ce privește această ultimă condiție, instanța

de fond a avut în vedere periculozitatea faptelor pentru care inculpatul este

cercetat, modalitățile și împrejurările concrete în care s-a reținut că au fost

comise faptele (informațiile din dosarul penal au fost furnizate chiar

persoanelor cercetate care și-au continuat activitatea infracțională), precum

și împrejurarea că inculpatul avea calitatea de comisar în cadrul D.G.P.M.B. –

S.I.F., aspect ce implică o periculozitate sporită, în condițiile în care legea

penală este încălcată tocmai de o persoană angajată să garanteze respectarea

ei, care beneficiază de încrederea societății în acest sens.

În plus, s-a apreciat că se impune o

reacție adecvată și proporțională din partea organelor judiciare față de

fenomenul corupției în rândul persoanelor implicate în chiar activitatea

judiciară, în lipsa căreia s-ar produce o veritabilă tulburare a ordinii

publice. În consecință, s-a reținut că faptele presupus săvârșite justifică aprecierea

că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea

publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate în rândul persoanelor care

respectă valorile sociale ocrotite de lege.

În acest context, s-a apreciat că nu

se impune nici revocarea măsurii (întrucât temeiurile măsurii nu au încetat) și

nici înlocuirea sa cu o măsură alternativă neprivativă de libertate, care nu

apare ca suficientă pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.

În ceea ce privește cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat,

s-a reținut că la termenul din 20

martie 2012, prin apărător ales, inculpatul a depus la dosar o cerere prin care

a solicitat liberarea sub control judiciar, arătând că cererea sa este întemeiată,

ca urmare a faptului că are o carieră de 20 de ani în structurile poliției,

fiind apreciat permanent cu calificativul „foarte bine”, că nu poate influența administrarea

probelor ca urmare a stării de tensiune existentă între el și martorii denunțători,

iar convorbirile interceptate se află deja la dosarul instanței, că prezintă

toate garanțiile de responsabilitate personală, un trecut profesional

impecabil, un grad ridicat de integrare socială și un nivel înalt de înțelegere

a faptelor.

La același termen, instanța de fond a

constatat admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub

control judiciar, față de dispozițiile art. 160

8

C. proc. pen.,

întrucât persoana care a formulat-o este dintre cele cărora legea le conferă

beneficiul acesteia (art. 160

6

C. proc. pen.), iar cererea are

pertinență funcțională întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor

părții care a formulat-o, toate cerințele legale care creează limitele

admisibilității, prevăzute de art. 160

6

, art. 160

7

și art.

160

2

alin. (l) C. proc. pen., fiind, totodată, îndeplinite.

La același termen, inculpatul a fost

audiat, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar.

Analizând conținutul cererii de

liberare provizorie sub control judiciar, declarația inculpatului dată în fața

instanței și materialul de urmărire penală din dosarul nr. 2498/D/P/2011 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.,

instanța de fond a reținut că, potrivit art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care

există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte). De asemenea,

s-a reținut că liberarea provizorie, fiind o măsură preventivă, trebuie să

asigure scopul instituit de legiuitor la luarea acesteia, potrivit art. 136 alin.

(l) C. proc. pen., și anume pentru a se asigura buna desfășurare a procesului

penal ori pentru a se împiedica sustragerea (.) inculpatului de la urmărirea

penală sau de la judecată (.), din analiza dispozițiilor art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen., rezultând că liberarea provizorie este o măsură facultativă,

așa cum reiese din sintagma se poate acorda, beneficiul liberării provizorii

nefiind un drept al inculpatului.

A fost avut în vedere că norma

prevăzută în art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., nu conține o

enumerare limitativă a cazurilor în care nu se poate acorda liberarea

provizorie, ci se instituie în mod imperativ interdicția acordării liberării

provizorii în cele două cazuri menționate, dar fără ca prin aceasta să se

îngrădească posibilitatea acordată instanței prin alin. l, de a respinge

cererea de liberare provizorie pentru motive care nu se circumscriu neapărat cazurilor

din alin. (2) și care, deci, rămân la aprecierea sa, în funcție de datele

concrete ale fiecărei spețe, urmând a se verifica în ce măsură buna desfășurare

a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie

sub control judiciar a inculpatului.

Instanța de fond a constatat că din

coroborarea textelor legale care reglementează măsura arestării preventive și,

respectiv, liberarea provizorie sub control judiciar, rezultă că liberarea

provizorie sub control judiciar presupune, prin ipoteză, menținerea temeiurilor

arestării preventive, această interpretare fiind confirmată și prin decizia nr.

17 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii. în raport de această interpretare,

s-a constatat că se mențin temeiurile arestării preventive, art. 143 și art. 148

lit. f) C. proc. pen.

De asemenea, s-a reținut că liberarea

provizorie presupune menținerea împrejurărilor legale care permit arestarea,

însă instanța poate aprecia că menținerea stării de arest nu mai apare

necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor

condiții. Astfel, s-a reținut că, pentru a se răspunde exigențelor impuse de art.

5 pct. 1 lit. c) din C.E.D.O., instanța trebuie să analizeze, fie la cererea

inculpatului, fie din oficiu, și posibilitatea luării unor măsuri alternative

și, numai dacă acestea nu se justifică în cazul concret, să se procedeze la

luarea sau menținerea măsurii privative de libertate a inculpatului (cauza M. c.

Regatului Unit).

S-a avut în vedere și faptul că

jurisprudența C.E.D.O. în materie, respectiv cauzele L. c. Franței și W. c.

Germaniei, statuează o serie de principii generale referitoarea la privarea de

libertate a inculpatului în timpul procesului penal. Astfel, s-a reținut că în

cauza W. c. Germaniei s-a statuat că detenția preventiva trebuie să aibă un

caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normala și ea nu trebuie

să se prelungească dincolo de limite rezonabile, independent de faptul ca ea se

va imputa sau nu din pedeapsă, iar în cauza L. c. Franței, C.E.D.O. a arătat că

pot fi invocate mai multe motive pentru care se poate refuza punerea în

libertate provizorie a unui inculpat, respectiv: a) existența riscului

influențării martorilor, însă acesta se poate diminua odată cu trecerea

timpului; b) existența riscului de a se sustrage de la desfășurarea procesului

penal, arătând că pericolul sustragerii de la procesul penal nu se poate

aprecia numai pe baza gravității pedepsei pe care o riscă persoana respectivă;

c) necesitatea apărării ordinii publice, arătând că anumite infracțiuni, prin

gravitatea lor și prin reacția publică la săvârșirea lor, pot da naștere unui

pericol pentru ordinea publică ce ar putea să justifice arestarea preventivă

cel puțin pentru o perioadă de timp. De asemenea, a fost avut în vedere că C.E.D.O.

a arătat și faptul că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții

provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale

fiecărei cauze, pentru a vedea în ce măsură există indicii precise cu privire

la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție,

are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de

libertate (L. c. Italiei).

Instanța de fond a mai reținut că, la

soluționarea unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, o mare

pondere în aprecierea temeiniciei unei asemenea cereri trebuie să o aibă datele

care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului, în acest sens fiind și

jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că la menținerea unei persoane în

detenție instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea

faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul

persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele

materiale, legăturile cu familia (cauza N. C. Austriei, hotărârea din 27 iunie

1968).

În acest sens, s-a constatat că

inculpatul prezintă circumstanțe personale favorabile: nu are antecedente

penale, are o familie organizată, a fost bine integrat în societate și este

polițist de carieră.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, în

cauză, există riscul ca, odată pus în libertate, inculpatul să poată influența

declarațiile unor martori care îi sunt colegi (martorul C.C.), că există riscul

ca inculpatul să părăsească țara pentru a se sustrage de la judecată (fratele

inculpatului lucrează în Singapore, unde intenționa să plece împreună cu

familia și a pregătit și o plecare în S.U.A., obținând viza necesară acestei

călătorii de la ambasadă), în același timp fiind necesară și privarea de

libertate în vederea apărării ordinii publice, în raport de periculozitatea

faptelor pentru care inculpatul este cercetat, modalitățile și împrejurările

concrete în care s-a reținut că au fost comise faptele (informațiile din

dosarul penal au fost furnizate chiar persoanelor cercetate care și-au continuat

activitatea infracțională), precum și împrejurarea că inculpatul avea calitatea

de comisar în cadrul D.G.P.M.B. – S.I.F., aspect ce implică o periculozitate

sporită, în condițiile în care legea penală este încălcată tocmai de o persoană

angajată să garanteze respectarea ei, care beneficiază de încrederea societății

în acest sens.

S-a apreciat că împrejurarea potrivit

căreia înregistrările convorbirilor interceptate se află la dosarul cauzei, iar

martorii au dat declarații în cursul urmăririi penale, nu apare ca suficientă

pentru a asigura o bună desfășurare a procesului penal în cursul judecății,

esențială fiind audierea în ședință publică, în condiții de

contradictorialitate.

Prin urmare, s-a reținut că

necesitatea prezervării ordinii publice și a bunei desfășurări a procesului

penal în vederea aflării adevărului în cauză primează față de circumstanțele

personale ale inculpatului, care vor fi reanalizate pe măsură ce instanța va

administra mijloacele de probă în cadrul cercetării judecătorești.

Totodată, s-a reținut că oportunitatea

liberării provizorii sub control judiciar este evaluată și prin raportare la

stadiul actual al procedurii, probațiunea fiind în stadiu incipient (instanța a

audiat inculpatul), iar pe de altă parte, durata arestării preventive a

inculpatului nu este disproporționată în raport de importanța și complexitatea

cauzei, precum și de gravitatea faptelor imputate.

În consecință, apreciindu-se că, în

raport de circumstanțele reale ale cauzei și cele personale ale inculpatului,

scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (l) C. proc. pen., nu

poate fi atins prin liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia, a

fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpat.

Împotriva încheierii anterior

menționate, a declarat recurs inculpatul D.A.C.,

solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea

încheierii atacate și, pe fond, să se constate că nu se mai impune menținerea

arestării preventive, iar pe de altă parte, că solicitarea de liberare

provizorie sub control judiciar este fondată, cu consecința admiterii acesteia.

Concluziile formulate de

reprezentantul Parchetului, de apărătorii recurentului inculpat și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în

continuare.

Potrivit dispozițiilor art. l60

b

alin. (l) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de lege,

când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel București, secția

a Il-a penală, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că

temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive

subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea publică reprezintă climatul

social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și

care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea

liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică

nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii,

aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului

public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii

de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel

de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către

alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai

faptelor respective.

De altfel, în jurisprudența constantă

a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară

a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de

natură să justifice o detenție preventivă.

În speța dedusă judecății, se are în

vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern,

ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii

privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Înalta Curte reține și faptul că, în

pauză, au fost avute în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât

la luarea măsurii arestării preventive, cât și la momentul verificării

legalității și temeiniciei acestei măsuri.

Astfel fiind, la acest moment

procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator

administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo

altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul

preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Se reține, de asemenea, că menținerea

arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate

ocrotit de C.A.D.O.L.F., iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele

reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de

pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu

excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din

Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile C.E.D.O.

Astfel fiind, considerentele anterior

expuse justifică dispoziția instanței de fond de menținere a arestării

preventive a inculpatului.

Pe de altă parte, în ceea ce privește

dispoziția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul D.A.C., Înalta Curte apreciază că și

aceasta este justificată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni

pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna

desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la

executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului anterior

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin.

(2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen., rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa

în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una

obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar

o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra

oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei

cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen., să verifice și să examineze

existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia „date”

conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor

probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete

rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare,

la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să

fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a

asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri

pe inculpat de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptelor, în speță fiind vorba despre mai multe

infracțiuni, respectiv favorizarea infractorului prevăzute de art. 264 C. pen.,

aderare și sprijinire a unui grup constituit în scopul săvârșirii

infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu

raportare la art. 323 C. pen., complicitate la evaziune fiscală în formă

continuată prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu

aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen., la circumstanțele concrete ale cauzei,

la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul.

Instanța poate refuza liberarea dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5

paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi

judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea

în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau

aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă

instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art.

5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus și

instanța de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit

inculpatului D.A.C., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel

cum este reglementat de art. 136 alin. (l) C. proc. pen., impunându-se menținerea

măsurii arestării preventive.

Se reține, de asemenea, că circumstanțele

personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanța

de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a

justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.A.C.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.A.C. împotriva încheierii din 20 martie 2012 a Curții

de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 954/2/2012

(376/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26

martie 2012.