ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 ianuarie 2012 pronunțată

în Camera de Consiliu în Dosarul nr. 56/2/2012 (22/2012), Curtea de Apel București,

secția I penală, a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București.

A prelungit măsura arestării

preventive a inculpatului D.A.C. - arestat în baza mandatului de arestare

preventivă nr. 78/UP emis în Dosarul nr. 10527/2/2011 de Curtea de Apel București,

secția I penală, la data de 11 decembrie 2011, pe o perioadă de 30 de zile, de la

data de 09 ianuarie 2012 până la data de 07 februarie 2012, inclusiv.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că prin rezoluția nr. 2498/D/P/2011 din data de 10 decembrie

2011, ora 10:00, s-a dispus începerea urmăririi penale față de inculpatul D.A.C.

pentru săvârșirea infracțiunilor de favorizarea infractorului, aderare și sprijinire

a unui grup constituit în scopul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală și

spălare de bani, complicitate la infracțiunile de evaziune fiscală și spălare de

bani în formă continuată.

Curtea a constatat că

în cauză există probe și indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul

D.A.C. este autorul infracțiunilor reținute în sarcina sa, fiind astfel întrunite

cerințele art. 143 C. proc. pen.

Curtea a constatat că

solicitarea Parchetului de a se prelungi măsura arestării preventive este justificată

prin prisma art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Astfel, pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracțiunile comise este închisoare mai mare de 4 ani și există

probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru

ordinea publică.

În fine, instanța a apreciat

că nu este oportună luarea la acest moment procesual a altei măsuri preventive,

mai puțin restrictivă de libertate, în mod alternativ cele prevăzute de art. 145

și art. 145

1

C. proc. pen., întrucât în cauză urmează a fi efectuate

investigații complexe pentru verificarea condițiilor în care au fost săvârșite pretinsele

infracțiuni, fiind posibilă și descoperirea unor fapte noi.

Curtea a considerat că,

în baza art. 136 C. proc. pen., pentru desfășurarea în condiții corespunzătoare

a procesului penal și pentru buna administrare a justiției, este oportună în acest

moment măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror și

reținute ca atare de instanță.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs inculpatul D.A.C.

În susținerea recursului

inculpatul, prin avocat, a susținut că nu

există indicii temeinice de săvârșire a infracțiunilor

reținute în sarcina sa.

Totodată, nu este îndeplinită

nici condiția prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că nu există

probe din care să rezulte că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru

ordinea publică.

În concluzie, inculpatul

a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, în rejudecare,

respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Din dispozițiile C. proc.

pen. rezultă că pentru luarea măsurii arestării preventive, subsumat scopului măsurilor

preventive, astfel cum acesta este determinat prin art. 136 C. proc. pen., respectiv

privind buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții generale și anume:

-să existe probe sau indicii

temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală,

potrivit art. 143 C. proc. pen.;

-să existe unul din cazurile

prevăzute de art. 148 lit. a) - f) C. proc. pen.

Cu referire la termenul

indicii temeinice legiuitorul a făcut o interpretare autentică prin art. 68

1

C. proc. pen.

Din conținutul textelor

menționate rezultă totodată că legiuitorul a avut în vedere două acte de dispoziție,

distincte, respectiv unul privind luarea măsurii și altul privind alegerea acesteia.

Din examinarea încheierii

atacate, rezultă că prima instanță a examinat sesizarea Parchetului și a constatat

în mod întemeiat că sunt îndeplinite condițiile prelungirii măsurii arestării preventive

și, totodată, că nu este oportună în cauză luarea altei măsuri restrictive de libertate.

Astfel, recurentul este

parte în procesul penal, față de acesta fiind pusă în mișcare acțiunea penală.

Cu privire la acesta există

indicii temeinice că a comis fapte prevăzute de legea penală, judecătorul statuând

corect sub acest aspect prin încheierea atacată.

În acest sens, potrivit

art. 68

1

C. proc. pen. „sunt indicii temeinice atunci când din datele

existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează

acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta".

Noțiunea de „probe sau

indicii temeinice" C. proc. pen. este echivalentă celei de „motive verosimile"

prevăzută de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, care impune că o condiție prealabilă oricărei detenții

preventive, reținerea unor motive verosimile de a bănui ca persoana care urmează

a fi privată de libertate a săvârșit o infracțiune.

În ceea ce privește sensul

sintagmei „motive verosimile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că aceasta presupune existența unor fapte sau informații de natură a convinge un

observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune, ceea ce trece drept

verosimil, plauzibil depinzând de ansamblul circumstanțelor existente în cauza concretă,

și cunoscute la momentul arestării.

Totodată, prin încheierea

atacată, în mod judicios instanța a apreciat asupra îndeplinirii condiției pericolului

concret pentru ordinea publică.

Desigur, în mod firesc,

instanța a avut în vedere gravitatea infracțiunilor, rezonanța socială a unor fapte

grave în contextul afectării imaginii instituțiilor statului prin acuzații frecvente

de corupție, potrivit și jurisprudenței Curții Europene, exemplificând în acest

sens, că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor deosebită și reacția publicului

la săvârșirea acestora, justifică detenția înainte de judecată, cel puțin pentru

un timp.

De altfel, chiar și într-o

cauză privind România, cu referire la hotărârea nr. 42250/01 din 1 iulie 2008 în

cauza Calmanovici contra României, Curtea Europeană, între altele, a indicat ca

motiv fundamental care ar permite arestarea provizorie a unei persoane bănuite de

săvârșirea unei infracțiuni, pericolul de tulburare a liniștii publice, apreciindu-se

în sensul susmenționat, reținut de prima instanță.

Instanța, examinând în

concret această condiție, a motivat convingător, nu numai cu privire la potențarea

stării de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele judiciare

aplică legea și protejează respectarea valorilor sociale ci și cu privire la efectul

previzibil, în raport de relațiile cultivate în timp de inculpat, prin lăsarea acestuia

în libertate.

Totodată, în mod judicios

prima instanța a apreciat că, cel puțin la acest moment procesual, pentru motivele

expuse, oportună este prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului.

În concluzie, prin încheierea

atacată instanța a făcut o corectă aplicare a legii, corespunzător condițiilor concrete

și particularităților cauzei, criticile formulate de inculpat constatându-se a fi

neîntemeiate.

Pentru aceste considerente,

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. ă, Curtea va respinge

ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.A.C. care, în baza art. 192 alin.

(2) din același Cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul D.A.C. împotriva încheierii din 5 ianuarie 2012

a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 56/2/2012

(22/2012).

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 ianuarie

2012.