ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 225/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 16 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a II-a penală a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.G., ca nefondată. A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această încheiere instanța de fond a reținut că în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului cerea inculpatului este admisibilă în principiu, fiind îndeplinite cerințele prev. de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen.

Pe fond, s-a apreciat că cererea nu este întemeiată întrucât se constată, pe baza actelor din dosar că, anterior, inculpatul a mai promovat o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, având același obiect, motivare și temei legal, cerere ce a fost respinsă nefondată prin încheierea din data de 30 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția penală în Dosarul nr. 11022/2/2011, definitivă prin Decizia nr. 7 din 03 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a mai reținut că în susținerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul nu a indicat și motivat care sunt actele de urmărire penală, care, în perioada de 8 zile de la data ultimei cereri au determinat schimbarea sau încetarea efectelor hotărârii judecătorești definitive prin care s-a soluționat o cerere similară.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, în termen legal, susținând că în mod greșit i-a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, reținându-se în hotărârea atacată că admiterea propunerii arestării preventive și prelungirea acesteia sunt motive de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, precum și faptul că a mai fost introdusă o astfel de cerere și mai sunt de efectuat acte de urmărire penală. A mai solicitat să se constate că în referatul cu propunere de arestare preventivă nu se face referire la inculpatul R.G., probele ce urmează a fi administrate nu îl privesc pe acesta iar niciuna dintre persoanele audiate până în prezent și nici din transcrierile convorbirilor telefonice nu rezultă implicarea sa în activitatea infracțională.

A mai relevat împrejurarea că instanța de judecată nu a analizat criteriile prevăzute de legiuitor referitoare la cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și din oficiu, conform art. 385 b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că aceasta este nelegală și netemeinică, recursul inculpatului fiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse. Inculpatul R.G. a fost arestat preventiv pe o perioadă de 29 de zile, prin încheierea din data de 22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, reținându-se în fapt că din probele administrate a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, respectiv trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, prin intermediul inculpatului M.A., a pretins suma de 100.000 euro de denunțătorul P.F., lăsând să se creadă că are influență asupra directorului Oficiului de Cadastru și Publicitatea Imobiliară Ilfov - G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar (tarlaua 25, parcela 86) întocmit de Comisia Locală de Fond Funciar a comunei Jilava, județul Ilfov, în care erau incluse toate terenurilor denunțătorului și a emite, cât mai urgent posibil, documentele cadastrale pentru aceste terenuri, reținându-se îndeplinite condițiile prev. de art. 143 și art. 148 lit. f) din C. proc.

pen., soluția rămânând definitivă prin Decizia nr. 7 din data de 03 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 11022/2/2011. Analizând recursul inculpatului, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 160 1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare sub control judiciar, Înalta Curte constată că sub acest aspect, prima instanță a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat nu depășesc limita maximă de 18 ani închisoare. Potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (2) C. proc.

pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martor sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Îndeplinirea condițiilor prevăzute de textul de lege nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, însă, instanța nu poate uza discreționar de această facultate, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 5 alin. (5) C. proc. pen., art. 23 alin. (10) din Constituția României și art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, cu ocazia verificării temeinicie unei cereri de liberare sub control judiciar trebuie analizate una dintre premisele esențiale ale liberării provizorii, respectiv temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Prin urmare, instanța pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie trebuie să constate existența unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, chiar provizorie și restrânsă sub control judiciar, nu este oportună. Or, prima instanță nu a constatat existența unor temeiuri mai puternice care să justifice respingerea cererii inculpatului.

Înalta Curte constată că inculpatul R.G. este cercetat pentru fapte de corupție iar din ansamblul probator administrat până la acest moment procesual și cele învederate de organul de urmărire penală că urmează a fi. administrate nu rezultă alte aspecte noi în ceea ce îl privește pe inculpat care că întemeieze convingerea că lăsarea sa în libertate nu este oportună. Înalta Curte reține că alături de vocația legală a inculpatului de a formula oricând în cursul procesului penal o astfel de cerere, în condițiile art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., trebuie examinată și oportunitatea cererii în raport de prevederile art. 138 alin. (2) și (8) C. proc.

pen., aspecte ce nu au fost analizate de către instanța de fond, aceasta limitându-se la a constata că cererea din prezenta cauză are un conținut identic cu cea formulată la data de 03 ianuarie 2012 și nu s-a arătat de către inculpat care sunt actele de urmărire penală care ar determina schimbarea sau încetarea temeiurilor ce au justificat respingerea unor cereri similare prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în urmă cu 8 zile. În ceea ce privește această a doua condiție prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar și oportunitatea admiterii acesteia în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului, gradul de pericol social al faptei pentru care este cercetat și stadiul procesual, Înalta Curte, constată că din actele și lucrările dosarului nu se relevă vreun indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul R.G.

ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența martorii, experții sau alte părți din prezenta cauză. De altfel, legea prevede ca măsură de precauție posibilitatea ca instanța, în situația în care admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar, să impună inculpatului obligația de a nu comunica direct sau indirect cu anumite persoane. Cu privire la temerea că inculpatul, lăsat în libertate, ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin alterarea sau distrugerea unor mijloace de probă, se constată că nici sub acest aspect actele și lucrările dosarului nu relevă nici cel mai mic indiciu, în condițiile în care aceste mijloace de probă se află în custodia organelor judiciare, astfel că, nu există posibilitatea deteriorării sau alterării lor, iar pe de altă parte, nu există date care să releve, în mod obiectiv, că inculpatul ar putea avea asemenea încercări.

Așa fiind, din perspectiva condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. nu există argumente care să susțină o soluție de respingere a cererii inculpatului. Potrivit art. 136 alin. (2) C. proc. pen. „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar". Rezultă din interpretarea acestor dispoziții legale că scopul oricărei măsuri preventive, deci și al arestării, așa cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal și împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei) se poate realiza și prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu impunerea unor restricții pentru acesta, în speță a controlului judiciar care, prin conținutul concret al obligațiilor ce îl compun, constituie o alternativă legală la însăși măsura arestării preventive.

În absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte consideră că aceasta trebuie să se raporteze atât la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanțiază persoana inculpatului. Este de necontestat că infracțiunile pentru care inculpatul a fost arestat - în măsura în care se va dovedi că există și au fost săvârșite cu vinovăție de către acesta - prezintă o anumită gravitate, dar natura și gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să o excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii.

A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la sesizarea instanței și soluționarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii câtă vreme liberarea provizorie este o măsură procesuală de individualizare a arestului preventiv. În opinia Înaltei Curți, pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar trebuie să o aibă și datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpate.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că la menținerea unei persoane în detenție instanțele de judecată trebuie să se raporteze nu numai la gravitatea faptelor ci și la alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia, autoritățile fiind obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea persoanei respective la proces. În speță, cu privire la persoana inculpatului R.G., Înalta Curte reține că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil și se bucură de bune referințe în cadrul persoanelor care l-au cunoscut prin natura relațiilor de serviciu serviciului, fiind cunoscut ca o persoană care atunci când i se solicita ajutorul, îl oferea fără nicio pretenție.

Art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului garantează dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi pus în liberate în cursul judecății sub rezerva unor garanții care să asigure că persoana se va prezenta la audiere. S-a statuat în mai multe decizii (a se vedea Toth contra Austriei) că autoritățile judiciare naționale sunt competente să cerceteze toate circumstanțele de natură să se admită sau să se înlăture existența unei veritabile exigențe de interes public care să justifice o derogare de la regula respectării libertății individuale, însă pericolul că inculpatul s-ar sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza gravității sancțiunilor penale aplicabile acestuia pentru fapta ce face obiectul cauzei.

Jurisdicțiile naționale nu trebuie să examineze de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se să se ia în considerare doar gravitatea infracțiunilor.

Practica Curții de la Strasbourg a statuat că simpla invocare de către instanțe a motivelor generale pentru ca o persoană poate fi lipsită de libertate (cum sunt: necesitatea conservării probelor, împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor sau denunțătorilor, sau o posibilă înțelegere frauduloasă între inculpați sau complici, sau pentru a proteja ordinea publică în cazul infracțiunilor cu puternic ecou în rândul comunității, necesitatea de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni sau de a împiedica fuga inculpatului), nu are caracterul unor motive pertinente și suficiente (cauza Jablonski contra Poloniei, hotărârea din 21 decembrie 2000). Cu atât mai mult Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală a desfășurării procesului penal, și nici continuarea detenției nu poate să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (cauza Letellier contra Franței).

În concluzie, Înalta Curte constată, nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie dar apreciază contrar celor reținute de prima instanță că raportat la datele concrete ale cauzei (cu trimitere, în mod special, la gradul de implicare a inculpatului în activitatea infracțională astfel cum rezultă din probele administrate, respectiv, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice din data de 5 septembrie 2011 și 7 septembrie 2011 dintre inculpatul R.G. și S.I. zis „M.", dintre S. și inc. M.A. din data de 10 septembrie 2011 și 13 septembrie 2011, înregistrarea în mediu ambiental din data de 28 septembrie 2011 din biroul inc.

R.G. a discuției purtate de inculpat cu denunțătorul P.F., din data de 03 octombrie 2011 purtată de denunțătorul P.F. cu martorul S.O., declarațiile martorilor denunțători, în care se fac doar referiri indirecte la pretinderea vreunei sume de bani de către inc. R.G.) și la persoana inculpatului (care are un loc de muncă, este o persoană integrată în societate, nu este cunoscut cu antecedente penale), cererea de liberarea provizorie sub control judiciar este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive putând fi realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului R.G., cu restrângerea drepturilor și libertăților instituite de textul de lege. Pentru toate considerentele expuse mai sus, luând în considerare și faptul că măsura privării de libertate este o măsură excepțională, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., va admite recursul formulat de recurentul-inculpat împotriva încheierii din 16 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, va casa încheierea atacată și, rejudecând, în baza art. 160 8a alin. (2) C. proc. pen. va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de recurentul-inculpat R.G. și va dispune punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia dacă nu este arestat în altă cauză. Pe timpul liberării provizorii sub control judiciar va institui în sarcina inculpatului obligațiile prev. de art. 160 2 alin. (3) lit. a) - e) C. proc. pen. În baza art. 160 4 alin. (2) raportat la art. 160 2 alin. (3 2 ) C. proc. pen., va atrage atenția inculpatului R.G.

că în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării preventive. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de recurentul-inculpat R.G. împotriva Încheierii din 16 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 197/2/2012. Casează încheierea atacată și, rejudecând, în baza art. 160 8a alin. (2) C. proc. pen., admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de recurentul-inculpat R.G. În baza art. 160 8a alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 160 2 alin. (3) C. proc.

pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar instituie în sarcina inculpatului următoarele obligații: a) să nu depășească limita teritorială a țării decât în condițiile stabilite de instanță; b) să se prezinte la organul de urmărire penală și la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat; d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; f) să nu se apropie și să nu ia legătura cu inculpații, precum și cu martorii din cauză și să nu comunice cu aceștia, direct sau indirect.

În baza art. 160 4 alin. (2) raportat la art. 160 2 alin. (3 2 ) C. proc. pen., atrage atenția inculpatului R.G. că în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării preventive. În baza art. 160 2 alin. (4) C. proc. pen., dispune comunicarea prezentei decizii administrației locului de deținere, inculpatului și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (2) C. proc. pen. Dispune punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului R.G. de sub puterea Mandatului de arestare nr. 82/UP din 22 decembrie 2011 emis de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 10876/2/2011 (4195/2011), dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2012. Procesat de GGC - LM