ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 225/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 225/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2012 Curtea

de Apel București, secția a II-a penală a respins cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.G., ca nefondată.

A fost obligat

inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această încheiere instanța de fond a reținut că în raport de limitele de

pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului

cerea inculpatului este admisibilă în principiu, fiind îndeplinite cerințele

prev. de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

Pe fond, s-a apreciat

că cererea nu este întemeiată întrucât se constată, pe baza actelor din dosar

că, anterior, inculpatul a mai promovat o cerere de liberare provizorie sub

control judiciar, având același obiect, motivare și temei legal, cerere ce a

fost respinsă nefondată prin încheierea din data de 30 decembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția penală în Dosarul nr.

11022/2/2011, definitivă prin Decizia nr. 7 din 03 ianuarie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

S-a mai reținut că în

susținerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul nu a

indicat și motivat care sunt actele de urmărire penală, care, în perioada de 8

zile de la data ultimei cereri au determinat schimbarea sau încetarea efectelor

hotărârii judecătorești definitive prin care s-a soluționat o cerere similară.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs inculpatul, în termen legal, susținând că în mod

greșit i-a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, reținându-se

în hotărârea atacată că admiterea propunerii arestării preventive și

prelungirea acesteia sunt motive de respingere a cererii de liberare provizorie

sub control judiciar, precum și faptul că a mai fost introdusă o astfel de

cerere și mai sunt de efectuat acte de urmărire penală.

A mai solicitat să se

constate că în referatul cu propunere de arestare preventivă nu se face

referire la inculpatul R.G., probele ce urmează a fi administrate nu îl privesc

pe acesta iar niciuna dintre persoanele audiate până în prezent și nici din

transcrierile convorbirilor telefonice nu rezultă implicarea sa în activitatea

infracțională.

A mai relevat

împrejurarea că instanța de judecată nu a analizat criteriile prevăzute de

legiuitor referitoare la cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Examinând încheierea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și din oficiu, conform

art. 385

b

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că aceasta

este nelegală și netemeinică, recursul inculpatului fiind fondat pentru

considerentele ce vor fi expuse.

Inculpatul R.G. a

fost arestat preventiv pe o perioadă de 29 de zile, prin încheierea din data de

22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

reținându-se în fapt că din probele administrate a rezultat presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, respectiv

trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat

la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, prin

intermediul inculpatului M.A., a pretins suma de 100.000 euro de denunțătorul

P.F., lăsând să se creadă că are influență asupra directorului Oficiului de

Cadastru și Publicitatea Imobiliară Ilfov - G.R.N., pentru a o determina să

avizeze planul parcelar (tarlaua 25, parcela 86) întocmit de Comisia Locală de

Fond Funciar a comunei Jilava, județul Ilfov, în care erau incluse toate

terenurilor denunțătorului și a emite, cât mai urgent posibil, documentele

cadastrale pentru aceste terenuri, reținându-se îndeplinite condițiile prev. de

art. 143 și art. 148 lit. f) din C. proc. pen., soluția rămânând definitivă

prin Decizia nr. 7 din data de 03 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în Dosarul nr. 11022/2/2011.

Analizând recursul

inculpatului, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 160

1

alin.

(1) și (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare sub

control judiciar, Înalta Curte constată că sub acest aspect, prima instanță a

apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în

principiu a cererii inculpatului, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat nu depășesc limita

maximă de 18 ani închisoare.

Potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., liberarea

provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date

din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte

infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martor sau experți, alterarea sau distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Îndeplinirea

condițiilor prevăzute de textul de lege nu conduce automat la admiterea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, însă, instanța nu poate uza

discreționar de această facultate, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 5

alin. (5) C. proc. pen., art. 23 alin. (10) din Constituția României și art. 5

parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, cu ocazia

verificării temeinicie unei cereri de liberare sub control judiciar trebuie

analizate una dintre premisele esențiale ale liberării provizorii, respectiv

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a

inculpatului.

Prin urmare, instanța

pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie trebuie să

constate existența unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la

luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea

inculpatului în libertate, chiar provizorie și restrânsă sub control judiciar,

nu este oportună.

Or, prima instanță nu

a constatat existența unor temeiuri mai puternice care să justifice respingerea

cererii inculpatului. Înalta Curte constată că inculpatul R.G. este cercetat

pentru fapte de corupție iar din ansamblul probator administrat până la acest

moment procesual și cele învederate de organul de urmărire penală că urmează a fi.

administrate nu rezultă alte aspecte noi în ceea ce îl privește pe inculpat

care că întemeieze convingerea că lăsarea sa în libertate nu este oportună.

Înalta Curte reține

că alături de vocația legală a inculpatului de a formula oricând în cursul

procesului penal o astfel de cerere, în condițiile art. 160

2

alin.

(1) și (2) C. proc. pen., trebuie examinată și oportunitatea cererii în raport

de prevederile art. 138 alin. (2) și (8) C. proc. pen., aspecte ce nu au fost

analizate de către instanța de fond, aceasta limitându-se la a constata că

cererea din prezenta cauză are un conținut identic cu cea formulată la data de

03 ianuarie 2012 și nu s-a arătat de către inculpat care sunt actele de

urmărire penală care ar determina schimbarea sau încetarea temeiurilor ce au

justificat respingerea unor cereri similare prin hotărâri judecătorești

definitive, pronunțate în urmă cu 8 zile.

În ceea ce privește

această a doua condiție prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia

cererii de liberare provizorie sub control judiciar și oportunitatea admiterii

acesteia în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului, gradul de

pericol social al faptei pentru care este cercetat și stadiul procesual, Înalta

Curte, constată că din actele și lucrările dosarului nu se relevă vreun indiciu

pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul R.G. ar

săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența

martorii, experții sau alte părți din prezenta cauză. De altfel, legea prevede

ca măsură de precauție posibilitatea ca instanța, în situația în care admite

cererea de liberare provizorie sub control judiciar, să impună inculpatului

obligația de a nu comunica direct sau indirect cu anumite persoane.

Cu privire la temerea

că inculpatul, lăsat în libertate, ar încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin alterarea sau distrugerea unor mijloace de probă, se constată

că nici sub acest aspect actele și lucrările dosarului nu relevă nici cel mai

mic indiciu, în condițiile în care aceste mijloace de probă se află în custodia

organelor judiciare, astfel că, nu există posibilitatea deteriorării sau

alterării lor, iar pe de altă parte, nu există date care să releve, în mod

obiectiv, că inculpatul ar putea avea asemenea încercări.

Așa fiind, din

perspectiva condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen. nu există argumente care să susțină o soluție de respingere a cererii

inculpatului.

Potrivit art. 136

alin. (2) C. proc. pen. „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin

liberarea provizorie sub control judiciar". Rezultă din interpretarea

acestor dispoziții legale că scopul oricărei măsuri preventive, deci și al

arestării, așa cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea

bunei desfășurări a procesului penal și împiedicarea sustragerii de la

urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei) se poate realiza și prin

lăsarea în libertate a inculpatului, cu impunerea unor restricții pentru

acesta, în speță a controlului judiciar care, prin conținutul concret al

obligațiilor ce îl compun, constituie o alternativă legală la însăși măsura

arestării preventive.

În absența unor

criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar

asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta

Curte consideră că aceasta trebuie să se raporteze atât la elemente care țin de

circumstanțele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care

circumstanțiază persoana inculpatului.

Este de necontestat

că infracțiunile pentru care inculpatul a fost arestat - în măsura în care se

va dovedi că există și au fost săvârșite cu vinovăție de către acesta -

prezintă o anumită gravitate, dar natura și gravitatea faptelor nu pot

constitui criterii care să o excludă de plano pe inculpat de la beneficiul

legal și constituțional al liberării provizorii. A considera că o persoană

acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și

menținută în această stare până la sesizarea instanței și soluționarea fondului

cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este

nepermis, fiind contrar legii câtă vreme liberarea provizorie este o măsură

procesuală de individualizare a arestului preventiv.

În opinia Înaltei

Curți, pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub

control judiciar trebuie să o aibă și datele care țin de circumstanțierea

persoanei inculpate. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului care a statuat că la menținerea unei persoane în detenție instanțele

de judecată trebuie să se raporteze nu numai la gravitatea faptelor ci și la

alte circumstanțe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la

moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu

familia, autoritățile fiind obligate să ia în considerare posibilitatea luării

unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea persoanei respective la

proces.

În speță, cu privire

la persoana inculpatului R.G., Înalta Curte reține că acesta nu este cunoscut

cu antecedente penale, are un domiciliu stabil și se bucură de bune referințe

în cadrul persoanelor care l-au cunoscut prin natura relațiilor de serviciu

serviciului, fiind cunoscut ca o persoană care atunci când i se solicita

ajutorul, îl oferea fără nicio pretenție.

Art. 5 parag. 3 din

Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului

garantează dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi pus în

liberate în cursul judecății sub rezerva unor garanții care să asigure că persoana

se va prezenta la audiere. S-a statuat în mai multe decizii (a se vedea Toth

contra Austriei) că autoritățile judiciare naționale sunt competente să

cerceteze toate circumstanțele de natură să se admită sau să se înlăture

existența unei veritabile exigențe de interes public care să justifice o

derogare de la regula respectării libertății individuale, însă pericolul că

inculpatul s-ar sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza

gravității sancțiunilor penale aplicabile acestuia pentru fapta ce face

obiectul cauzei. Jurisdicțiile naționale nu trebuie să examineze de o manieră

pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se să

se ia în considerare doar gravitatea infracțiunilor.

Practica Curții de la

Strasbourg a statuat că simpla invocare de către instanțe a motivelor generale

pentru ca o persoană poate fi lipsită de libertate (cum sunt: necesitatea

conservării probelor, împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor

sau denunțătorilor, sau o posibilă înțelegere frauduloasă între inculpați sau

complici, sau pentru a proteja ordinea publică în cazul infracțiunilor cu

puternic ecou în rândul comunității, necesitatea de a preveni săvârșirea de noi

infracțiuni sau de a împiedica fuga inculpatului), nu are caracterul unor

motive pertinente și suficiente (cauza Jablonski contra Poloniei, hotărârea din

21 decembrie 2000).

Cu atât mai mult

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că detenția preventivă trebuie

să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală a

desfășurării procesului penal, și nici continuarea detenției nu poate să

servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (cauza Letellier

contra Franței).

În concluzie, Înalta

Curte constată, nu numai îndeplinirea formală a condițiilor prevăzute de lege

pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie dar apreciază contrar

celor reținute de prima instanță că raportat la datele concrete ale cauzei (cu

trimitere, în mod special, la gradul de implicare a inculpatului în activitatea

infracțională astfel cum rezultă din probele administrate, respectiv,

procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice din data de 5

septembrie 2011 și 7 septembrie 2011 dintre inculpatul R.G. și S.I. zis

„M.", dintre S. și inc. M.A. din data de 10 septembrie 2011 și 13

septembrie 2011, înregistrarea în mediu ambiental din data de 28 septembrie

2011 din biroul inc. R.G. a discuției purtate de inculpat cu denunțătorul P.F.,

din data de 03 octombrie 2011 purtată de denunțătorul P.F. cu martorul S.O.,

declarațiile martorilor denunțători, în care se fac doar referiri indirecte la

pretinderea vreunei sume de bani de către inc. R.G.) și la persoana

inculpatului (care are un loc de muncă, este o persoană integrată în societate,

nu este cunoscut cu antecedente penale), cererea de liberarea provizorie sub

control judiciar este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive putând fi

realizat și prin lăsarea în libertate a inculpatului R.G., cu restrângerea

drepturilor și libertăților instituite de textul de lege.

Pentru toate

considerentele expuse mai sus, luând în considerare și faptul că măsura

privării de libertate este o măsură excepțională, Înalta Curte, în temeiul art.

385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul formulat de

recurentul-inculpat împotriva încheierii din 16 ianuarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, va casa încheierea atacată și, rejudecând, în

baza art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen. va admite cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de recurentul-inculpat R.G.

și va dispune punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia

dacă nu este arestat în altă cauză.

Pe timpul liberării

provizorii sub control judiciar va institui în sarcina inculpatului obligațiile

prev. de art. 160

2

alin. (3) lit. a) - e) C. proc. pen.

În baza art. 160

4

alin. (2) raportat la art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen.,

va atrage atenția inculpatului R.G. că în caz de încălcare cu rea-credință a

obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării

preventive.

În temeiul art. 192

alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de recurentul-inculpat R.G. împotriva Încheierii din 16 ianuarie 2011

a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr.

197/2/2012.

Casează încheierea

atacată și, rejudecând, în baza art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen.,

admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

recurentul-inculpat R.G.

În baza art. 160

8a

alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 160

2

alin. (3) C. proc.

pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar instituie în sarcina

inculpatului următoarele obligații:

a) să nu depășească

limita teritorială a țării decât în condițiile stabilite de instanță;

b) să se prezinte la

organul de urmărire penală și la instanța de judecată ori de câte ori este

chemat;

c) să se prezinte la

organul de poliție în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului

de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;

e) să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie

și să nu ia legătura cu inculpații, precum și cu martorii din cauză și să nu

comunice cu aceștia, direct sau indirect.

În baza art. 160

4

alin. (2) raportat la art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen.,

atrage atenția inculpatului R.G. că în caz de încălcare cu rea-credință a

obligațiilor care îi revin se va lua față de acesta măsura arestării

preventive.

În baza art. 160

2

alin. (4) C. proc. pen., dispune comunicarea prezentei decizii administrației

locului de deținere, inculpatului și tuturor instituțiilor prevăzute la art.

145 alin. (2) C. proc. pen.

Dispune punerea în

libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului R.G. de sub puterea

Mandatului de arestare nr. 82/UP din 22 decembrie 2011 emis de Curtea de Apel

București, secția I penală, în Dosarul nr. 10876/2/2011 (4195/2011), dacă nu

este reținut sau arestat în altă cauză.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM