ÎCCJ, Decizia nr. 9/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 9/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față,

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 50 din 14 ianuarie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă

,

ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpatul C.A., cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență că la data de 12 ianuarie

2011, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost primită

cererea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 160

2

și

următoarele C. proc. pen., prin care avocatul ales al inculpatului C.A. a

solicitat liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia de sub puterea

mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa.

La termenul de

judecată din data de 14 ianuarie 2011 instanța a procedat în conformitate cu

dispozițiile art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a

întrebat pe inculpat dacă își însușește cererea formulată de apărător,

declarația inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite condițiile

pentru admisibilitatea în principiu a cererii și l-a ascultat pe inculpat așa

cum impun dispozițiile art. 160

8a

alin. (1) C. proc. pen.,

declarația acestuia fiind atașată la dosar.

S-a reținut în

motivarea cererii, că inculpatul, prin apărător, a susținut că și-a întemeiat-o,

atât pe dispozițiile art. 160

2

și următoarele C. proc. pen., cât și

pe art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind

liberarea provizorie sub control judiciar ca o alternativă la măsura arestării

preventive. A arătat inculpatul că, imediat după ce împotriva lui s-a luat

măsura arestării preventive a solicitat să fie suspendat din funcția de

director al SC U.C.M. SA Reșița, solicitare pe care ar face-o în continuare

dacă ar fi pus în libertate, astfel că riscul de a comite fapte asemănătoare

celor pentru care este cercetat, prin întoarcerea în funcția deținută nu

există, și că punerea sa în libertate nu ar împiedica buna desfășurare a

procesului penal în condițiile în care probele pe care se bazează pretinsa lui

activitate infracțională au fost administrate.

Examinând cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de avocatul ales al

inculpatului C.A. și însușită de acesta, prima instanță a constatat că nu este

întemeiată.

Astfel, s-a apreciat

că liberarea provizorie este o instituție destinată să concilieze libertatea

individuală (prin evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control

asupra persoanei liberate, prin impunerea de obligații sau de restricții ale

libertății), putând fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a

măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă

sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului

penal în ansamblul său, individualizarea măsurii preventive fiind lăsată însă,

întotdeauna, la latitudinea judecătorului, ori după caz, a instanței de

judecată în cursul judecății pentru a aprecia dacă controlul judiciar este

suficient sau se impune luarea, respectiv, menținerea față de inculpat a

măsurii arestării preventive.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. s-a constatat că, pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub

control judiciar se cer a fi îndeplinite mai multe condiții privind natura și

gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, privarea de

libertate a acestuia precum și comportamentul inculpatului și perspectiva

acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Din interpretarea art.

160

2

alin. (2) C. proc. pen. s-a concluzionat că expresia „date” nu

se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații,

situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana

inculpatului, modul de operare, infracțiunea pretins a fi comisă, care să

îndreptățească temerea, să o justifice.

De asemenea s-a

apreciat că îndeplinirea acestor condiții nu conferă însă celui arestat un

drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și

nu obligația de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul măsurii

preventive, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi asigurat

decât prin menținerea măsurii arestării preventive, cu obligația de a respecta

pe toată durata procesului, principiul proporționalității între măsura

preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.

S-a reținut că în art.

5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

se arată că orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în

libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

De asemenea s-a

arătat că instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație,

statuând că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele

cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Instanța europeană a decis cu valoare de principiu că termenul final al

detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când

hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat

asupra fondului cauzei, fie chiar numai în prima instanță. A mai statuat Curtea

că, gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Astfel, prima

instanță a constatat că la acest moment procesual, un control judiciar

instituit inculpatului C.A. prin admiterea cererii de liberare provizorie ar fi

insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, și în consecință,

soluția ce se impune a fi pronunțată în cauză, este aceea de menținere a

măsurii arestării preventive, fiind respectat astfel și principiul

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptelor pretins a fi

comise.

Prima instanță a

apreciat că din actele și lucrările dosarului, rezultă că prin Încheierea penală

nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 149

1

alin. (10) C. proc. pen. cu referire la art. 149

1

alin. (1) C. proc.

pen. și raportat la art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A. pe o durată de

29 de zile de la data încarcerării. În motivarea încheierii, instanța de recurs

a constatat, reevaluând materialul probator administrat în cauză până la

momentul formulării de către procuror a propunerii de arestare preventivă

privind pe inculpatul C.A., că există date și indicii ce fac verosimilă

săvârșirea de către acesta a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct.

2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 și de art.

289 C. pen. și care constau în aceea că:

Inculpatul C.A., în

calitate de președinte al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița a

acordat ajutor inculpatului S.B. pentru ca acesta să poată realiza stabilirea

cu rea-credință de către contribuabilul SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul

obținerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de

stat, semnând patru contracte comerciale și acceptând facturarea către SC L.A.

SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o marfă care, în realitate,

valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se în nici un fel de existența și

bonitatea SC B.T.I. SRL și SC M.T.I. SRL.

În acest sens au fost

încheiate:

- contractul din 10

august  2010 între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpat și SC L.A.

SRL, reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru

motoare împreună cu componentele necesare punerii lor în funcțiune și

instrucțiunile tehnice de montaj general, astfel încât acestea să poată fi

transformate în unități electrogeneratoare.

În baza acestui

contract, prin care SC U.C.M. SA Reșița s-a obligat să achiziționeze și să

plătească componentele și instrucțiunile tehnice de montaj la care s-a făcut

referire în cele ce preced, iar valoarea mărfurilor a fost stabilită la suma de

250 milioane euro plus TVA, la data de 31 august 2010, SC U.C.M. SA Reșița a

emis către SC L.A. SRL, factura, având înscrisă la rubrica „denumire produs sau

servicii” următoarele: 3 motoare navale și 1 motor M. contravaloarea

250.000.000 euro. Totalul de plată al facturii a fost de 1.312.106.000 lei din

care, total TVA, 253.956.000 lei adică, aproximativ 60 milioane euro (vol. I,

fila 279). Factura emisă atesta, în mod clar faptul că cele patru motoare,

valorând 5 milioane euro plus TVA au fost vândute de SC U.C.M. SA Reșița către

SC L.A. SRL la un preț de 50 de ori mai mare;

- contractul

comercial de comision din 10 august  2010, între SC U.C.M. SA Reșița reprezentată

de inculpat și SC M.T.I. SRL, prin care această din urmă societate se obliga să

prospecteze piața, să intermedieze, să negocieze, să achiziționeze și să vândă

în numele și pe seama SC U.C.M. SA Reșița, tot către SC U.C.M. SA Reșița,

așa-zisele componente necesare punerii în funcțiune a motoarelor, precum și

instrucțiunile tehnice ale acestora (deși cumpărătorul acestor motoare fusese

găsit), în valoare de 100.000.000 euro plus TVA (vol. IV, filele 282-286);

- contractul din 10

august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpat și SC M.T.I.

SRL reprezentată de M.R.S., care reprezenta o urmare a contractului menționat

anterior și prin care, intermediarul SC M.T.I. SRL se obliga să găsească un

furnizor pentru instrucțiunile tehnice de montaj a motoarelor respective,

valoarea contractului fiind de 2 milioane euro plus TVA, sumă pentru care SC M.T.I.

SRL a emis factura din 28 august 2010 către SC U.C.M. SA Reșița (vol. I, fila

298);

- contractul din 10

august 2010 între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpat și SC B.T.I.

SRL, reprezentată de Y.J., având ca obiect furnizarea de către aceasta din urmă

societate a așa-ziselor componente necesare punerii în funcțiune a motoarelor

respective a căror valoare a fost stabilită la suma de 143 milioane euro plus

TVA (vol. IV, filele 293-297). În baza acestui contract a fost emisă de către

SC B.T.I. SRL, factura din 28 august 2010 pentru suma de 143 milioane euro plus

TVA către SC U.C.M. SA Reșița (vol. I, fila 277).

A mai reținut

instanța de recurs că, deși în calitatea sa de director general și președinte

al Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița, inculpatul avea

obligația legală, potrivit art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 de a lua

toate măsurile aferente conducerii societății, nu a depus diligențe minimale

pentru a avea convingerea că societățile susmenționate și administratorii lor

sunt credibili și pot fi parteneri serioși de afaceri, prin atitudinea sa,

inculpatul ajutând la crearea circuitului financiar și de mărfuri care să

permită inculpatului S.B. să solicite restituirea unei sume nereale ca TVA.

Ulterior, inculpatul C.A.

împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. SA Reșița a

dispus evidențierea în acte contabile și în alte documente legale a unor

cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale și evidențierea altor

operațiuni fictive, respectiv, a unei facturi ce cuprindea cheltuieli care nu

aveau la bază operațiuni reale și care se referea la perceperea unor comisioane

pentru acte de comerț ce nu au avut loc în realitate, precum și alte operațiuni

având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor

financiare, precum și a elementelor de pasiv și activ ce se reflectă în bilanț.

Inculpatul C.A. a

semnat cele patru contracte comerciale conținând elemente necorespunzătoare

realității sub aspectul valorii facturate, precum și a realității

angajamentului de a efectua prestațiile respective, operațiunile menționate

fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A.

SRL, astfel încât această societate să solicite și să poată obține rambursarea

unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii

livrată de către SC U.C.M. SA Reșița.

Temeiul de drept al

luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanța de recurs constatând că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege, atât aceea referitoare

la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în

sarcina inculpatului, cât și cea privitoare la pericolul concret pentru ordinea

publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.

Referitor la acest

ultim aspect s-a constatat că această condiție nu poate fi examinată în mod

exclusiv, fără a se raporta la gravitatea infracțiunilor de comiterea cărora

este bănuit inculpatul, în mod concret, la contribuția esențială a acestuia la

desfășurarea pretinsei activități infracționale, ca urmare a funcțiilor

deținute, el fiind singurul care putea semna contractele și care a inițiat,

astfel, realizarea planului infracțional care, dacă ar fi fost finalizat, ar fi

condus la posibilitatea prejudicierii bugetului de stat cu suma de aproximativ

60 milioane euro. A concluzionat instanța de recurs că atitudinea concretă a

inculpatului prin semnarea contractelor susmenționate, în funcțiile deținute la

o societate comercială importantă, cum este SC U.C.M. SA Reșița, atât prin

resursa umană - circa 4000 de angajați - cât și prin profilul activității, prin

crearea unei aparențe de legalitate la încheierea unor contracte succesive, în

derularea unor operațiuni comerciale, fără a manifesta nici o diligență în a

verifica existența și credibilitatea societăților partenere și

administratorului lor, care ar fi putut prejudicia bugetul de stat cu suma de

aproximativ 60 milioane euro este în măsură, pe de o parte, să conducă la o

insecuritate economico-financiară, la o stare de neîncredere în mediul de

afaceri intern și extern în condițiile de criză economico-financiară la nivel

european, iar pe de altă parte, să producă o stare de tulburare a opiniei

publice și să afecteze negativ percepția acesteia asupra eficienței

autorităților chemate să apere ordinea și statul de drept.

Prima instanță a

reținut că măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului a fost

prelungită prin Încheierea nr. 2105 din 24 decembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția penală, definitivă prin Încheierea penală nr. 11

din 28 decembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, completul de 5

judecători.

S-a constatat că

scopul măsurii preventive luată față de inculpatul C.A., respectiv, acela de a

se asigura buna desfășurare a procesului penal și apărarea valorilor și

relațiilor sociale ce constituie ordinea publică nu poate fi realizat, prin

raportare la gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor presupus a fi

comise de inculpat, precum și la modalitatea de săvârșire a acestora, astfel

cum a fost reținută de organul de urmărire penală, cel puțin, în acest moment

procesual, prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Pe de altă parte, s-a

apreciat că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea

temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie

analizată - chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită

instituție nu menționează expres - condiția referitoare la pericolul public pe

care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, noțiune care nu se

confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar aceasta

nu înseamnă că în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică,

trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor. Sub acest aspect existența

pericolului public poate rezulta, între altele, și din însuși pericolul social

al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la

comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea săvârșirii, chiar a unor

fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacții ferme față de

cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.

Prin urmare, la stabilirea pericolului

pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana

inculpatului, ci și date referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din

urmă, fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate,

credința că justiția, cei care contribuie la înfăptuirea ei nu acționează

îndeajuns împotriva infracționalității.

S-a apreciat că

persoana inculpatului este favorabil caracterizată, însă trebuie să se acorde o

pondere mai semnificativă naturii activității infracționale pretins a fi fost

desfășurată de către inculpat și, luat în considerare interesul public ce

trebuie protejat cu prioritate, a decide altfel, în sensul solicitat de

inculpat, și anume, de a analiza instituția liberării provizorii sub control

judiciar numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., înseamnă ignorarea dispozițiilor legale

referitoare la scopul măsurilor preventive, ajungându-se la punerea în

libertate a unei persoane care, în raport de infracțiunile grave pentru care

este cercetată, de modalitatea în care se reține că au fost comise, de urmările

ce s-ar fi putut produce în absența intervenției organului de urmărire penală,

și cu privire la care există presupunerea rezonabilă că odată ce ar reveni la SC U.C.M. SA Reșița ar comite alte infracțiuni, prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, ceea ce este în disonanță cu dispozițiile legale.

S-a constatat că

există indicii temeinice, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68

1

C. proc. pen., că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care este cercetat,

infracțiuni care, prin modalitatea în care se reține că s-au comis, conduc la

concluzia existenței pericolului social concret pentru ordinea publică, în

cazul în care s-ar dispune lăsarea inculpatului în libertate, fie chiar și sub

control judiciar, nevinovăția invocată de inculpat fiind o chestiune ce vizează

fondul cauzei și excede obiectului cererii de liberare provizorie sub control

judiciar cu soluționarea căreia a fost legal investită instanța.

S-a concluzionat că

detenția provizorie a inculpatului C.A. este legitimă, fiind necesară ocrotirii

unui interes general al societății, care primează, în raport cu interesul

privat al inculpatului de a fi liberat provizoriu sub control judiciar nu a depășit

un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat

la data de 13 decembrie 2010), iar controlul judiciar ar fi insuficient pentru

asigurarea scopului procesului penal.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel

după cum rezultă din concluziile apărătorului ales, expuse în partea

introductivă a prezentei hotărâri, pentru neobservarea circumstanțelor personale

ale inculpatului, îndeplinirea condițiilor de admitere a cererii de liberare

provizorie și nedovedirea faptelor imputate inculpatului.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă așadar că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Raportând

considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că față de

inculpatul C.A. s-a luat măsura arestării preventive, reținându-se ca temei

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. și avându-se în vedere, între

altele, astfel după cum în mod just a reținut și prima instanță, gravitatea

faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat,

calitatea în care acestea au fost comise și prejudiciul care putea fi

determinat bugetului de stat.

Se va constata,

totodată că, în cauză, deși cererea de liberare provizorie îndeplinea

condițiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu

realiza cerința oportunității, rezultând implicit din interpretarea coroborată

a prevederilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 160

2

C. proc. pen.

Se constată sub acest

aspect că în calitatea sa de președinte al Consiliului de Administrație și

director general al UCM Reșița inculpatul a participat la derularea unui plan

infracțional având ca scop

acordarea ajutorului inculpatului S.B. pentru ca acesta

să poată realiza stabilirea cu rea-credință de către contribuabilul SC L.A. SRL

a taxelor TVA, în scopul obținerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de

restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte comerciale și acceptând

facturarea către SC L.A. SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o

marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se de

existența și bonitatea SC B.T.I. SRL și SC M.T.I. SRL, deși în calitatea sa de

director general și președinte al Consiliului de administrație al SC U.C.M. SA

Reșița, inculpatul avea obligația legală, potrivit art. 143

1

din

Legea nr. 31/1990 de a lua toate măsurile aferente conducerii societății, nu a

depus diligențe minimale pentru a avea convingerea că societățile

cocontractante reprezintă parteneri de afaceri viabili.

Ulterior, inculpatul C.A.

împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. SA Reșița a

dispus evidențierea în acte contabile și în alte documente legale a unor

cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale, precum și a altor operațiuni

fictive, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor,

rezultatelor financiare, a elementelor de pasiv și activ ce se reflectă în

bilanț, cele patru contracte comerciale încheiate de inculpat necorespunzând

realității sub aspectul valorii facturate, precum și a realității

angajamentului de a efectua prestațiile respective, operațiunile menționate

fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A.

SRL, astfel încât această societate să solicite și să poată obține rambursarea

unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii

livrată de către SC U.C.M. SA Reșița.

Din starea de fapt

anterior descrisă, reiese că inculpatul a optat pentru realizarea pe căi ce

eludau dispozițiile în vigoare, a activității derulată în funcțiile de

conducere pe care le-a deținut la SC U.C.M. SA Reșița, atitudinea sa de

nerespectare a legii putând determina un grav prejudiciu patrimonial bugetului

statului, prin posibilitatea oferită SC L.A. SRL de a solicita restituirea TVA

într-o sumă crescută artificial și fără corespondent în realitatea

operațiunilor comerciale derulate.

Așa fiind, se

constată că ansamblul operațiunilor comerciale fictive derulate în scopul

sprijinirii realizării finalității frauduloase de obținere, de către un alt

comerciant a restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a

fost de natură a crea o stare de insecuritate și tulburare în mediul de afaceri

și la nivelul opiniei publice, impunând fermitate în reacția autorităților cu

atribuții de apărare a ordinii de drept.

Din coroborarea

elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost

comise de către inculpat rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un

pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la

acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale neputând conduce

la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări

a procesului penal.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o

corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează

instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor

preventive, în general.

Dreptul părții aflată

în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate

în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a

dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei

desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public astfel că,

după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu

privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret,

este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că

legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune

realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecății și constatarea

existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes

public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării

libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate și vor fi respinse.

Pretinsa neanalizare

a circumstanțelor personale ale inculpatului nu poate fi avută în vedere,

deoarece prima instanță le-a reținut ca atare, dar în mod just a constatat că

nu sunt apte a conduce la o concluzie contrară celei adoptate, în speță primând

interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept față de cel al persoanei

arestate preventiv de a fi judecată în stare de libertate.

Criticile privind

lipsa probelor care să susțină teza comiterii de către inculpat a faptelor care

îi sunt imputate nu pot fi primite, având în vedere stadiul procesual și, de

altfel, și jurisprudența instanței europene, care a reținut că pentru

justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea

și natura infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale,

detenția permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia).

Așa fiind se constată

că încheierea atacată este legală și temeinică fiind motivată riguros, iar

criticile formulate în recurs sunt nefondate. De asemenea nu există cazuri de

casare a căror reținere din oficiu să determine desființarea încheierii

recurate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul - inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva Încheierii nr. 50 din

14 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 245/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.