ÎCCJ, Decizia nr. 193/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 193/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față,

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 1066 din 15 iulie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul C.S. cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut în esență că inculpatul C.S. a

formulat, prin apărătorul său, cerere de liberare provizorie sub control

judiciar, solicitând în temeiul art. 160

2

și urm. C. proc. pen.,

liberarea sa sub control judiciar. În motivarea cererii s-a arătat că nu există

date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni, sau că va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau alte asemenea fapte și s-a susținut că dispozițiile art.

160

8

alin. (2) C. proc. pen. prevăd în mod clar că în cazul în care

sunt îndeplinite condițiile legale instanța  admite  cererea  și  dispune  punerea

în libertate. De asemenea, pentru egalitate de tratament cu ceilalți inculpați

care au fost puși in libertate, se impune și lăsarea inculpatului în libertate,

circumstanțele personale favorabile reprezentând o garanție pentru ca

inculpatul să fie pus în libertate.

Examinând actele și

lucrările dosarului, prima instanță a constatat că măsura arestării preventive

a inculpatului C.S. a fost dispusă pe o durată de 29 zile prin încheierea nr. 759

din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

ulterior fiind prelungită pe o durată de 30 de zile prin încheierea nr. 888 din

18 iunie 2011. Ambele încheieri au rămas definitive prin respingerea recursului

inculpatului. La data de 11 iulie 2011, prin încheierea nr. 1026, a fost prelungită

cu încă 30 de zile măsura arestării preventive a inculpatului.

S-a constatat că

procurorul a reținut în sarcina inculpatului că, în calitate de director al

D.R.A.O.V. Constanța, în intervalul 2010-2011 a aderat și a sprijinit un grup

infracțional organizat.

Astfel, la data de 25

noiembrie 2010, inculpatul C.S. a fost contactat de inculpatul

T.D.I.

pentru a dispune

măsuri de retorsiune față de elementele dizidente ale grupului, inculpatul D.M.

și inculpatul A.N.A.R.B.M. care nu își plătiseră datoriile bănești față de

grupul infracțional, incluzând atât comisioanele vamale cât și sumele de bani

percepute cu titlu de mită pentru lucrătorii vamali.

La data de 14

decembrie 2010, orele 16:02:47, inculpatul C.S. l-a asigurat pe inculpatul

T.D.I.

că un control al

D.R.A.O.V. nu va constata absolut nimic compromițător pentru activitatea

grupului infracțional.

La data de 15

decembrie 2010, orele 18:32:53, inculpatul C.S. a primit un cadou din partea

inculpatului

T.D.I.

La data de 16

decembrie 2010, orele 16:49:06, inculpatul C.S. i-a cerut sprijinul

inculpatului T.D.I., pentru ca acesta să-i ceară ajutorul și inculpatului B.E.

legat de faptul că inculpatul D.L., șef al

B.V.C.S.A.

, nu respectă regulile instituite la nivelul

grupului infracțional și acționează uneori după bunul său plac, fără a se

consulta cu membrii grupului infracțional.

La data de 21

decembrie 2010, inculpatul T.D.I. s-a întâlnit cu inculpatul C.S. pentru a cere

sprijin acestuia în condițiile în care Brigada trimisă de D.R.A.O.V. la

B.V.C.S.A.

a început să facă

control fizic sever mai multor containere ce erau introduse in țara de membrii

grupului infracțional.

La data de 24

decembrie 2010, inculpatul C.S. i-a anunțat pe unii membri ai grupului

infracțional organizat, printre care inculpatul T.D.I., adjunct al șefului

B.V.C.S.A.

că intenționează să

se retragă din grup, din cauza dizidențelor interne.

La data de 19

ianuarie 2011 și 15 februarie 2011 inculpatul C.S. s-a întâlnit din nou cu

inculpatul

T.D.I.

pentru a discuta

probleme legate de organizarea grupului infracțional.

S-a apreciat că

faptele constituie infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 7 pct. 1 din

Legea nr. 39/2003.

Cu privire la cererea

de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul C.S.,

prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în

principiu, potrivit art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., dar nu este

îndeplinită condiția negativă prevăzută de art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen., referitoare la comportamentul inculpatului și perspectiva acestui

comportament după liberarea provizorie.

S-a reținut că

potrivit art. 160

2

alin. (1) și art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen. acordarea liberării provizorii sub control judiciar chiar și în

ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare

a acordării liberării provizorii prevăzută de art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen. are caracter facultativ.

De asemenea s-a

argumentat că instanța nu ar putea uza discreționar de această facultate,

întrucât s-ar încălca flagrant dispozițiile art. 5 alin. (5) C. proc. pen., art.

23 alin. (1)0 din Constituția României și art. 5

3

C.E.D.O., astfel

încât, cu ocazia verificării temeiniciei unei cereri de liberare sub control

judiciar se pornește de la una dintre premisele esențiale ale liberării

provizorii, respectiv subzistența temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului, iar dacă aceste temeiuri s-ar schimba ori

ar înceta, instanța ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu, să dispună,

după caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive,

nemaimpunându-se, prin ipoteză, problema liberării provizorii.

Astfel, s-a

concluzionat că pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de

netemeinicie, instanța trebuie să constate existența unor temeiuri mai

puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să

justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, chiar provizorie și

restrânsă printr-un control judiciar, nu este totuși oportună.

Interpretând

sistematic dispozițiile procedurale din materia măsurilor preventive, în

corelație și cu exigențele C.E.D.O. și ale jurisprudenței Curții de la

Strasbourg, prima instanță a constatat că astfel de temeiuri ar putea privi fie

aspecte legate de buna desfășurare a procesului penal, respectiv existența unor

date, altele decât cele avute în vedere de art. 160

2

alin. (1) C.

proc. pen. din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal

ar putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al

faptei pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul și mijloacele

de săvârșire ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor

sociale ocrotite, traduse printr-un impact violent asupra conștiinței

publicului, astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de

natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială și neîncredere în

actul de justiție.

Prin prisma celor

învederate, s-a reținut că cererea inculpatului este neîntemeiată, deoarece, la

acest moment procesual, buna desfășurare a procesului penal ar putea fi

compromisă prin faptul că instanța nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul,

s-au mai efectuat acte de urmărire penală de la data arestării preventive a

inculpatului și până în prezent, urmând a fi efectuate și alte acte procesuale,

urmărirea penală nefiind finalizată.

De asemenea, având în

vedere modalitatea și împrejurările comiterii faptelor, numărul actelor

materiale reținute în sarcina inculpatului, calitatea avută de acesta, rezultă

pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl constituie lăsarea

în libertate a inculpatului, s-ar aduce atingere valorilor sociale și regulilor

de drept instituite într-un stat democratic, generând în rândul opiniei publice

ideea că funcționarii vamali se pot folosi de funcțiile lor pentru obținerea de

beneficii materiale, prejudiciind buna reputație a instituțiilor publice. O

reacție blândă fată de acest gen de inculpați ar putea crea un sentiment de

insecuritate publică și ar face ineficiente măsurile legislative care au

menirea să înfrângă recrudescența penală de corupție. Totodată, ar genera

neîncredere în capacitatea justiției de a reacționa la astfel de fenomene și,

prin aceasta s-ar pune în pericol ordinea publică aflată într-o relație cauzală

cu actul de înfăptuire a justiției.

S-a arătat că la

aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont

și să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și

cele personale ale inculpatului, respectiv de rezultatul infracțiunii, de

lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor

care aduc atingere unor activități de interes public, a infracțiunilor de

corupție.

Garanțiile de ordin

personal (buna conduită avută anterior, lipsa antecedentelor penale, are în

întreținere copii, are o familie organizată), cât și cele prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care

îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate, neexistând un suport probator

pentru o concluzie certă în sensul susținut de apărare, că probele existente au

consolidat nevinovăția inculpatului, iar argumentele că alți inculpați au fost

puși în libertate nu pot conduce la admiterea cererii, întrucât contribuția

inculpatului la săvârșirea faptelor este diferită.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel

după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în

partea introductivă a prezentei decizii, precum și din notele scrise depuse la

dosar recurs pentru netemeinicia argumentelor invocate de prima instanță,

neexistând probe și nici indicii că lăsarea inculpatului în libertate va

influența ancheta, sau că inculpatul va comite noi infracțiuni, inexistența

probelor de comitere a infracțiunilor pentru care este cercetat, inexistența

infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, deoarece nu au fost

identificate infracțiunile scop al grupului infracțional, nerespectarea

principiului egalității de tratament cu inculpații aflați în libertate,

injustețea argumentului că lăsarea în libertate a inculpatului va determina o

stare de insecuritate socială, sentiment nerelevat la punerea altor inculpați

în libertate.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5

3

din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă, așadar, că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

[art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.] și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Analizând actele

dosarului se constată că întemeiat prima instanță a constatat că la acest

moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a

inculpatului nu era oportună.

Se reține, astfel, că

prin hotărâri judecătorești definitive succesive, față de inculpat a fost luată

și apoi prelungită măsura arestării preventive.

Totodată, se constată

că există date apte a convinge un observator obiectiv că la nivelul instituțiilor

vamale și portuare din Municipiul Constanța s-a constituit un grup infracțional

organizat, incluzând oameni politici deținători ai unor importante funcții de

stat (secretar general al MAI/senator al României), persoane cu funcții de

conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu diferite grade profesionale,

comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de afaceri implicați în

activitatea de import-export de mărfuri, persoane fizice beneficiare curente a

mărfurilor importate în România și transportatori, grup ce avea ca scop

deturnarea activităților legale ale autorităților statului Român în privința

activității de import-export de mărfuri prin birourile vamale de pe raza

D.R.A.O.V. Constanța, dar și din Municipiul București, prin acapararea instituțiilor

competente, determinate să își exercite prerogativele exclusiv pentru

realizarea intereselor economice ale grupului infracțional organizat.

Practicile grupului

infracțional organizat constau în instituirea unei rețele structurale

funcționale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri

procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în țară

de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau

însoțite de avizele sau autorizațiile necesare, mărfuri de altă natură sau în

alte cantități decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a

documentelor de achiziție externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de

taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de

la societăți comerciale ori din țări ce necesită taxarea anti-dumping, fără

perceperea acestor taxe.

Rețeaua structurală

constituită de grupul infracțional organizat percepea sume de bani ilicite,

inclusiv pentru procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în

România, în caz contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul

vamal.

Infracțiunile -

mijloace de acțiune ale grupului infracțional organizat - erau reprezentate de

darea și luarea de mită, traficul de influență, evaziunea fiscală, contrabanda,

falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri

oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate

la autoritatea vamală, infracțiuni contra drepturilor de marcă industrială înregistrată.

Potrivit cercetărilor

efectuate până în prezent membrii grupului infracțional organizat erau

structurați pe paliere de conducere și control: B.E. și P.A.C., de protecție

externă: M.L. și B.M., comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S.,

D.L., B.L.,

O.C.C.

și S.I., execuție la

nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D.,

execuție – comisionari vamali și angajați ai comisionarilor vamali:

T.D.I.

,

Ț.V.

, B.S., I.M.I., P.L.,

O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I., execuție – intermediari vamali, oameni de

afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S.,

Z.Q., G.N., N.J.

Se reține, de

asemenea că actele dosarului furnizează date apte a crea presupunerea

rezonabilă că inculpatul, în calitatea deținută, de director al D.R.A.O.V.

Constanța, în intervalul 2010-2011, a aderat și a sprijinit grupul

infracțional, prin derularea de acțiuni de natură a conduce la respectarea

regulilor stabilite în cadrul grupului și la mascarea acțiunilor derulate de

grupul infracțional organizat, ceea ce realizează conținutul constitutiv al

infracțiunii prevăzută de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003.

Rezultă, așadar, că

probele administrate creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis

faptele pentru care este cercetat, fapte de o gravitate deosebită, având în

vedere amploarea activității grupului infracțional, scopurile acestuia și

impactul exercitat din punct de vedere economic și social.

Astfel, faptele

pentru care inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării

preventive respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute

de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din

analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu

îndeplinește condiția oportunității, implicit prevăzută de normele ce

reglementează această instituție.

Acordarea liberării

sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar

instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei

măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea

cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu

privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului,

calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia,

circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau

inculpatului.

Totodată,

dispozițiile art. 5

3

din Convenție, anterior indicat, nu instituie o

obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul

procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat

de art. 5

3

teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative

celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.

Așa fiind, se

constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care

acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor

preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără

privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a

procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind

finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura variată și

numărul crescut al probelor ce trebuie în continuare administrate pentru

aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Se constată,

totodată, că la aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control

judiciar circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar

avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului și

necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele

referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta

concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate

neputând fi avute în vedere izolat față de interesul general al menținerii

ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei

deținute de a fi cercetată în stare de libertate.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și

aplicare, cauzei concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în

speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros

argumentată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

După cum s-a reținut

și în cele ce preced, soluția primei instanțe a avut în vedere necesitatea

atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) și (2)

C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual, nu poate fi

realizat în absența privării de libertate a inculpatului, având în vedere

natura infracțiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost

comise de inculpat, gravitatea acestora, complexitatea cauzei și necesitatea

desfășurării în bune condiții a urmăririi penale.

Criticile

referitoare, în esență, la lipsa sau insuficiența probelor în sensul comiterii

faptelor pentru care inculpații sunt cercetați nu poate fi primită, deoarece

cauza se află în prezent în etapa urmăririi penale; probele din care rezultă

presupunerea plauzibilă că persoana cercetată a comis faptele ce i se impută nu

trebuie să aibă același caracter cu cele ce fundamentează o acuzație sau o

condamnare, din probele administrate până la acest moment procesual rezultând

date și indicii apte a crea presupunerea rezonabilă de comitere de către

inculpat a faptelor pentru care este cercetat, fapte care, față de

particularitățile lor, astfel după cum acestea rezultă din anterioarele

referiri, chiar succinte, la starea de fapt, fundamentează convingerea că

derularea anchetei poate fi pusă sub semnul îndoielii în condițiile liberării

inculpatului, astfel că și scopul procesului penal poate fi negativ influențat.

Rezultă, așadar, că

nu pot fi primite susținerile apărării în sensul inexistenței de date privind

un potențial comportament negativ al inculpatului ulterior liberării, în

condițiile art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., acesta rezultând

implicit din natura și gravitatea faptelor despre care există date ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, condițiile și

circumstanțele reale și personale ale inculpatului, impresia creată publicului

în sensul funcționării clandestine și ilicite a unui sistem paralel cu cel al

autorităților statului, ce urmărea realizarea intereselor private ale membrilor

săi și care, în mod evident presupunea o reacție fermă a organelor judiciare.

Critica privind

nerealizarea conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 7 pct. 1

din Legea nr. 39/2003 nu se susține, având în vedere starea de fapt, astfel

după cum aceasta a fost menționată în cele ce preced; de asemenea, se impune a

se observa că, în parte, critica invocată privește un aspect de încadrare

juridică a faptei, astfel că excede obiectul cauzei, față de etapa procesuală

și limitele devoluțiunii, atât problema încadrării juridice a faptelor, cât și

cea a aprecierii și interpretării probelor, urmând a se realiza de instanță, în

situația sesizării acesteia prin rechizitoriu.

Cu privire la

susținerea apărării în sensul că se impune ca inculpații să beneficieze de un

tratament identic și să fie cercetați în stare de libertate, se constată că

principiul egalității de tratament nu poate fi înțeles într-un sens ce l-ar

deturna de la menirea sa originară, de asigurare a egalității persoanelor fără

discriminări, ci trebuie interpretat în sensul că unul și același tratament

trebuie aplicat persoanelor aflate în situații identice, ceea ce nu este cazul

în situația inculpaților cercetați în prezenta cauză.

Rezultă, așadar, că

argumentele invocate de către instanță, contrar susținerilor apărării, sunt

apte a justifica soluția legal dispusă, care este temeinică și riguros

motivată.

Pentru considerentele

ce preced dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul

inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la

prezentarea apărătorului ales, va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.S. împotriva încheierii nr. 1066

din 15 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 5777/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 500

RON

,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25

RON

, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 august 2011.