ÎCCJ, Decizia nr. 10/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 10/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 51 din 14 ianuarie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, c

a

neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul P.A.C.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 12 ianuarie

2011, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost primită

cererea prin care apărătorul ales al inculpatului P.A.C. a solicitat liberarea

acestuia sub control judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 160

8

alin.

(1) C. proc. pen.

La termenul de

judecată din data de 14 ianuarie 2011 instanța a procedat în conformitate cu

dispozițiile art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a

întrebat pe inculpat dacă își însușește cererea formulată de apărătorul ales,

declarația inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite

condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii și l-a ascultat pe

inculpat așa cum prevăd dispozițiile art. 160

8a

alin. (1) C. proc.

pen., declarația acestuia fiind atașată la dosar.

S-a reținut că în

motivarea cererii, inculpatul, prin apărătorii aleși, a susținut, pornind de la

dispozițiile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen., că la acest moment

procesual se impune liberarea sa provizorie sub control judiciar. A arătat

inculpatul, referindu-se la ultimele probe administrate în cauză, că nu se face

vinovat de comiterea infracțiunilor pentru care este cercetat, persoanele audiate

în cauză au declarat că nu îl cunosc, nu există date din care să rezulte

necesitatea de a-l împiedica să comită alte infracțiuni sau că va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, în condițiile în care

probatoriul a fost administrat integral. Inculpatul a invocat și prevederile art.

5 paragraful 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pactul ONU, art.

6 paragraful 2 din Convenție referitor la prezumția de nevinovăție și

jurisprudența CEDO cu referire expresă la cauza Tarău contra României.

Examinând cererea de

liberare provizorie sub control judiciar prima instanță a constatat că nu este

întemeiată.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a reținut

că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite două

condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la aceea

că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei,

ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua

condiție pozitivă, vizează natura și gravitatea infracțiunii reținute în

sarcina inculpatului. Condiția negativă care se desprinde din alin. (2) al art.

160

2

C. proc. pen. mai sus citat, vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

S-a apreciat că

legiuitorul, folosind expresia de „date” în conținutul art. 160

2

alin.

(2) C. proc. pen., nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci

a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar,

privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită,

care să îndreptățească temerea, să o justifice.

De asemenea, prima instanță

a apreciat că îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un

drept la liberare provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea de

a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că

detenția provizorie este absolut necesară, potrivit art. 136 C. proc. pen.

Din actele dosarului

s-a reținut că, prin încheierea nr. 1976 - Ședința din Camera de Consiliu din

1/ 2 decembrie 2010 - pronunțată în Dosarul penal nr. 98881/2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție, a dispus în baza art. 149

1

C. proc. pen.

raportat la art. 143 C. proc. pen., art. 148 alin. 1 lit. f) C. proc. pen. și art.

151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului P.A.C. pe o durată de 29

de zile, de la data încarcerării.

În motivarea încheierii,

instanța a reținut că în cauză există probe și indicii temeinice suficiente

pentru a justifica presupunerea rezonabilă că inculpatul P.A.C. a comis

infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 20 C.

pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005, art. 9 pct. 1 lit. c)

din Legea nr. 241/2005 (ce absoarbe infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen.

raportat la art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991 republicată) și de art.

289 C. pen., pentru care este cercetat și care constau în aceea că:

Inculpatul P.A.C.

împreună cu coinculpații C.A. și S.B., cu participarea și a numiților M.R.S. și

J.J., au conceput un circuit financiar fictiv ce nu avea alt scop, decât

fraudarea statului român cu suma de 60 milioane euro, potrivit unei scheme

infracționale clasice, de fraudare a bugetului de stat prin restituiri de TVA,

schemă care este cunoscută în doctrina economică și judiciară internațională,

sub denumirea de „frauda carusel”, de esența acestei scheme infracționale fiind

existența unor mărfuri inițiale, de valoare redusă care este apoi mărită prin

operațiuni succesive de creștere artificială a valorii mărfurilor respective;

emiterea unei facturi interne de achiziție către un exportator, purtătoare a

unor valori TVA, de asemenea, foarte mari; realizarea unei operațiuni de export

extracomunitar a bunurilor cuprinse în ultima factură, după emiterea căreia

exportatorul solicită autorităților fiscale restituirea TVA-ului aferent

acesteia.

Inculpatul P.A.C. și

coinculpatul C.A. care îndeplineau funcții de conducere la SC U.C.M. SA Reșița

- primul fiind director executiv, iar cel de-al doilea, președinte al

Consiliului de administrație - unitate ce trece prin dificultăți financiare

majore și în depozitele căreia se găsesc numeroase utilaje, echipamente

industriale și alte bunuri specifice industriei grele care au fost produse în

cursul anilor 1980, în urma discuțiilor purtate cu inculpatul S.B. începând din

primăvara anului 2010, au acceptat să vândă patru motoare în valoare de 5 milioane

euro plus TVA către SC L.A. SRL, la prețul de 250 milioane euro plus TVA.

Pentru creșterea

artificială a valorii motoarelor, de 50 de ori, față de valoarea lor reală, au

fost încheiate un număr de patru contracte comerciale, toate la data de 10 august

2010, între SC U.C.M. SA Reșița, reprezentată de inculpatul C.A. și SC L.A. SRL,

reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru motoare

împreună cu componentele necesare punerii lor în funcțiune și instrucțiunile

tehnice de montaj general, astfel încât, acestea să poată fi transformate în

unități electrogeneratoare, valoarea totală a respectivelor motoare fiind

stabilită la suma de 250 milioane euro plus TVA. Pentru a da o aparență de

legalitate operațiunii, au fost încheiate simultan, contractul comercial de

comision din 10 august 2010 între SC U.C.M. SA Reșița și SC M.T.I. SRL, în

valoare de 100 milioane euro plus TVA - contract fictiv - SC M.T.I. SRL

nerealizând practic, nici o activitate concretă în respectiva operațiune comercială;

contractul din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița și SC M.T.I. SRL,

reprezentant de M.R.S., având ca obiect furnizarea instrucțiunilor tehnice în

valoare de 2 milioane euro plus TVA, deși documentația tehnică era în posesia

producătorului, nefiind necesară încheierea acestui contract; contractul din 10

august 2010, între SC U.C.M. SA Reșița și SC B.T.I. SRL, reprezentată de J.J.,

în valoare de 143 milioane euro plus TVA, având ca obiect furnizarea de către

SC B.T.I. SRL a componentelor necesare punerii în funcțiune a celor patru

motoare.

În baza contractelor

susmenționate s-au emis facturile aferente, iar în baza facturii în 31 august

2010, SC L.A. SRL a solicitat în cadrul decontului privind TVA pe luna

septembrie 2010, restituirea de la bugetul de stat a TVA-ului aferent facturii

respective, adică suma de 253.749.507 lei, echivalentul a 60 milioane euro.

Pentru realizarea

completă a rețelei „fraudei carusel” SC L.A. SRL a încercat să exporte marfa,

la 26 noiembrie 2010 motoarele fiind încărcate în Portul Constanța pe vasul

comercial P.D., exportul fiind însă stopat de intervenția parchetului care a

dispus descărcarea acestora.

În contextul

menționat, inculpatul S.B., prin adresa semnată în numele SC L.A. SRL, în data

de 26 noiembrie 2010 a renunțat la restituirea soldului sumei negative a TVA

din decontul lunii septembrie 2010.

În vederea realizării

scopului propus, la data de 27 noiembrie 2010, la solicitarea inculpatului S.B.,

inculpatul P.A.C. a emis factura, aceasta reprezentând o nouă factură pentru

aceeași valoare, aparent pentru aceeași marfă, între aceleași societăți, datată

31 august 2010, dar cu două modificări esențiale: în loc de 3 motoare navale și

1 motor MAN, așa cum apăreau în factura inițială, în factura falsificată se

preciza „unități de generatoare de energie electrică pentru produs curent

electric pe uscat - U1, U2, U3, U4”, astfel ca marfa respectivă să fie agreată

de A., agenție care să nu aibă nici o suspiciune cu privire la utilizarea duală

a motoarelor respective. Același inculpat a dispus efectuarea unei alte

modificări față de factura originală, cu aceeași serie și număr, în sensul că,

pe factura falsificată se specifica cuvântul „avans”, logica acestei modificări

constând în emiterea tot de către P.A.C. a unei facturi „de avans” cu data de

15 noiembrie 2010 pentru suma de 26.587.460 lei, adică suma reală a celor patru

motoare livrate.

De asemenea, la data

de 27 noiembrie 2010 inculpatul P.A.C. a dispus emiterea unei noi facturi, tot

cu data de 15 noiembrie 2010 prin care a stornat factura precedentă.

Susținerile inculpatului privind rațiunile financiare pentru care a făcut

respectivele modificări sau refacturări, nu au convins asupra bunei-credințe cu

care a pretins că a acționat atâta vreme cât, caracterul fictiv al operațiunilor

a rezultat din modul în care au fost redactate și înregistrate contractele,

actele adiționale și procesele - verbale aferente acestor operațiuni.

Percheziția efectuată la sediul SC U.C.M. SA Reșița a relevat că singurul

contract ce purta un număr de înregistrare era cel principal din 10 august 2010,

încheiat între SC UCM Reșița și SC L.A. SRL, însă, în realitate, numărul din

registru corespundea unei alte operațiuni, fără nicio legătură cu acesta;

celelalte trei contracte, datate 10 august 2010 și redactate personal de către

inculpatul P.A.C. nu apar înregistrate în evidențele societății, toate fiind

găsite în original asupra acestui inculpat.

Totodată, inculpatul P.A.C.

s-a deplasat la Beirut pentru a deschide conturi în valută la o bancă agreată

de SC L.A. SRL, fapt ce a ridicat semne de întrebare cu privire la bunele

intenții ale partenerilor contractuali în privința efectuării plăților printr-o

bancă dintr-o țară unde doar ei dețineau controlul. În această țară, inculpatul

i-a întâlnit pentru prima dată pe ceilalți doi parteneri M.R.S. și Jacoub Jean

de la care a primit exemplarele contractelor încheiate cu aceștia, semnate. S-a

mai reținut că inculpatul P.A.C. a desfășurat o serie de alte activități de

sprijinire, în orice mod, a inculpatului S.B., de a realiza exportul, purtând

discuții directe cu directorul A. sau cu președintele A.N.A.F., deși numai SC

L.A. SRL era antrenată în demersuri cu aceste instituții.

Temeiul de drept al

luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispozițiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reținând că infracțiunile

de săvârșirea cărora este bănuit inculpatul sunt pedepsite de lege cu

închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Gravitatea

infracțiunilor, modalitatea în care inculpatul a săvârșit pretinsele fapte,

abilitatea acestuia de a-și disimula faptele pretins ilegale în fapte oneste,

creând o imagine distorsionată a realității au avut pentru instanța de fond,

semnificația unor împrejurări de natură a tulbura opinia publică și de a-i

afecta grav încrederea într-un sistem real de valori, generând atitudini de

neîncredere la adresa organelor statului, chemate să protejeze ordinea socială,

și să apere însăși bugetul statului, la prejudicierea căruia s-a atentat în

cauză cu o sumă considerabilă, cca. 60 milioane euro.

Încheierea nr. 1976

din 1/ 2 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

prin care s-a dispus arestarea inculpatului, a rămas definitivă prin încheierea

nr. 3 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010 prin respingerea, ca nefondat a

recursului formulat de inculpat.

Ulterior, măsura

arestării preventive a inculpatului a fost prelungită prin încheierea din

Camera de Consiliu nr. 2105 din 24 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 10545/1/2010 pe o perioadă

de 30 de zile, începând cu data de 31 decembrie 2010, până la 29 ianuarie 2011,

inclusiv. Această încheiere a rămas definitivă prin încheierea penală nr. 11

din 28 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, în Dosarul nr. 10603/1/2010 prin respingerea, ca nefondat a

recursului declarat de inculpat.

În contextul concret

al cauzei, prima instanță a constatat că scopul măsurii preventive dispuse

împotriva inculpatului, acela de a se asigura buna desfășurare a procesului

penal și apărarea valorilor și relațiilor sociale ce constituie ordinea publică

nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al

infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului de către organul de urmărire

penală, precum și la modalitatea de comitere a acestora - prin admiterea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

S-a apreciat că nu

numai la luarea unei măsuri preventive, ci și la aprecierea temeiniciei

oricărei cereri care vizează punerea în libertate trebuie analizată, chiar și

în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituție nu menționează

expres, condiția referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta

inculpatul dacă ar fi pus în libertate, care a constituit temeiul legal al

luării măsurii arestării preventive împotriva inculpatului.

Pericolul pentru

ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a

infracțiunii, dar în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu poate fi

făcută abstracție de gravitatea faptei, existența pericolului pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate în acest

moment procesual putând rezulta, între altele, și din însuși pericolul social

al infracțiunilor de săvârșirea cărora este învinuit, de reacția publică la

comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea săvârșirii, chiar a unor

fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacții ferme.

S-a apreciat că

circumstanțele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv,

ci în corelație cu interesul public, respectiv protejarea riscului repetării

unor fapte similare în condițiile în care, în funcția pe care ar exercita-o, în

continuare inculpatul, aceea de director executiv al SC U.C.M. SA Reșița, ar

exista, potențial, riscul de a încheia noi contracte, de a emite noi facturi

pentru sume nereale, având drept consecință, o eventuală prejudiciere a

bugetului de stat cu importante sume de bani.

Prima instanță a

concluzionat că a analiza instituția liberării provizorii sub control judiciar

numai prin raportare la condițiile limitativ prevăzute de art. 160

2

alin.

(1) și (2) C. proc. pen., ar însemna ignorarea cu bună-știință a dispozițiilor

referitoare la scopul măsurilor preventive, printre care și acela de a se

asigura buna desfășurare a procesului penal, ajungându-se la punerea în

libertate a unei persoane care, în raport de presupusele infracțiuni grave pentru

care este cercetat, de modalitatea în care se presupune că au fost comise și de

urmările ce s-ar fi produs pentru bugetul de stat, dacă nu ar fi intervenit organul

de urmărire penală, prezintă pericol concret pentru ordinea publică ceea ce

este în disonanță cu dispozițiile legale menționate.

Din perspectiva

jurisprudenței instanței europene s-a constatat că în speța dedusă judecății

există indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 68

1

C. proc. pen. că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care este cercetat,

infracțiuni care, prin modalitatea în care se reține că s-au comis, conduc la

concluzia existenței pericolului social concret pentru ordinea publică, în

cazul în care s-ar dispune lăsarea inculpatului în libertate, fie chiar și sub

control judiciar.

Instanța europeană a

decis cu valoare de principiu că termenul final al detenției provizorii la care

se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a rămas

definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai

în prima instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate

justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia nu a

depășit o limită rezonabilă.

S-a reținut că

instanța europeană a statuat, în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c) din

Convenție, că pentru justificarea arestării sau deținerii preventive nu se

poate pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii de care

cel interesat este bănuit că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul

fazei de instrucție, faptele ce au dat naștere la bănuieli concrete care au

justificat arestarea unei persoane netrebuind să fie de același nivel cu cele

necesare pentru justificarea unei condamnări, iar pentru ca bănuielile să fie

apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informații

de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârșit o

infracțiune (cauza M. vs Regatul Unit).

S-a apreciat că

aspectul nevinovăției invocat de inculpat este o chestiune ce vizează fondul

cauzei și excede obiectului cererii de liberare provizorie sub control judiciar

cu soluționarea căreia a fost investită instanța.

S-a concluzionat că

detenția provizorie a inculpatului P.A.C. este legitimă, fiind necesară

ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de

interesul privat al inculpatului de a fi pus în libertate provizorie sub

control judiciar, nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale, dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului,

inculpatul fiind arestat la data de 2 decembrie 2010, iar controlul judiciar

este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel

după cum rezultă din concluziile apărătorului ales, expuse în partea

introductivă a prezentei hotărâri, pentru neobservarea circumstanțelor

personale ale inculpatului, nedovedirea prin probe certe a faptelor imputate

inculpatului și neluarea în calcul a posibilității de a se dispune măsuri

alternative, contrar jurisprudenței CEDO.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat

și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă așadar că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea

normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de

învinuit sau inculpat.

Raportând

considerațiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecății se constată că

măsura arestării preventive luată față de inculpat s-a întemeiat pe cazul

reglementat de prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen., din

actele dosarului

reieșind existența de date și indicii ce fac verosimilă săvârșirea de către

inculpat a infracțiunilor pentru care este cercetat.

Se reține astfel că

există indicii din

care rezultă presupunerea că inculpatul C.A., în calitate de președinte al

Consiliului de Administrație al SC U.C.M. SA Reșița, împreună cu inculpații P.A.C.,

director executiv al SC U.C.M. SA Reșița, S.B., cu participarea și a numiților M.R.S.

și Y.J., respectiv în asociere, a desfășurat mai multe operații financiare,

fiind conceput și pus în aplicare un circuit financiar fictiv, asociat unor

tranzacții comerciale formale, care conduceau la posibilitatea prejudicierii

bugetului de stat cu aproximativ 60 miloane euro, reprezentând valoarea TVA

solicitată în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credință de către

contribuabilul SC L.A. SRL în scopul obținerii, fără drept, a unor sume de bani

cu titlu de restituiri din bugetul de stat.

Inculpații C.A., și P.C.A.,

director executiv al aceleiași companii au dispus evidențierea în actele

contabile și în alte documente legale a unor cheltuielilor care nu aveau la

bază operațiuni reale evidențiind și alte operațiuni fictive în scopul

supraevaluarii marfii vândută SC L.A. SRL și sprijinirii acestei societăți și

respectiv a reprezentantului acesteia, coinculpatul S.B., să solicite

restituirea TVA în sumă de 60 milioane.

Se reține, totodată,

că, din actele dosarului rezultă indicii apte a convinge un observator obiectiv

că inculpații au acționat în baza înțelegerii și planului conceput și pus în

practică împreună cu inculpatul S.B., funcțiile deținute de aceștia în cadrul

SC U.C.M. SA Reșița făcând posibile desfășurarea activității infracționale în

vederea realizării scopurilor frauduloase ale inculpatului S.B., existând

posibilitatea prejudicierii grave a bugetului de stat.

Se va reține, de

asemenea, că îndeplinirea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136

C. proc. pen. nu se poate realiza în absența privării de libertate a

inculpatului, având în vedere atitudinea inculpatului de ignorare a legii și de

folosire a normelor de drept în realizarea intereselor ilicite ale unor

persoane fizice sau juridice, ceea ce a creat o stare de tulburare a opiniei

publice și afectează negativ percepția acesteia asupra eficienței autorităților

chemate să apere ordinea și statul de drept.

Față de aspectele

anterior relevate se constată că deși cererea de liberare provizorie sub

control judiciar îndeplinea condițiile legale referitoare la cuantumul maxim al

pedepsei, aceasta nu realiza cerința oportunității, rezultând implicit din

interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

raportat la art. 160

2

C. proc. pen.

Așa fiind, se constată

că ansamblul operațiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii

realizării finalității frauduloase de obținere, de către un alt comerciant a

restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură

a crea o stare de insecuritate și tulburare în mediul de afaceri și la nivelul

opiniei publice, impunand fermitate în reacția autorităților cu atribuții de

apărare a ordinii de drept.

Din coroborarea

elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost

comise de către inculpat rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un

pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la

acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale neputând conduce

la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfășurări

a procesului penal.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică, dând o

corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează

instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor

preventive, în general.

Dreptul părții aflată

în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în libertate

în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o obligație de a

dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei

desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public astfel că,

după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu

privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret,

este justă.

Detenția provizorie a

inculpatului este legitimă atât față de existența indiciilor concrete care

impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat

precumpănitor, față de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în

stare de libertate, cât și față de durata măsurii și necesitatea normalei

desfășurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la

momentul procesual actual, de început în derularea anchetei, nefiind oportună,

deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel

după cum acesta este reglementat de art 136 C. proc. pen.

Criticile invocate de

apărare sunt nefondate și vor fi respinse.

Prima instanță a

analizat circumstanțele personale ale inculpatului prin prisma ansamblului

elementelor cauzei, concluzinând că acestea nu pot avea un rol determinant și

exclusiv, primând interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept

față de cel al persoanei arestate preventiv de a fi judecată în stare de

libertate.

Criticile privind

lipsa dovezilor certe ale comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt

imputate nu pot fi primite, având în vedere stadiul procesual și, de altfel, și

jurisprudența instanței europene, care a reținut că pentru justificarea

arestării nu se poate pretinde a se dovedi și stabili realitatea și natura

infracțiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenția

permițând desfășurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia). Probele

administrate până în această etapă procesuală creează presupunerea rezonabilă a

comiterii infracțiunilor pentru care inculpatul este cercetat, neimpunându-se

ca acestea să reprezinte dovezi certe de vinovăție, apte a fundamenta o

eventuală soluție asupra fondului cauzei.

Prima instanță, în

analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu a exclus de

plano posibilitatea admiterii acesteia, dispunerea altor măsuri preventive

nefiind posibilă, față de obiectul cauzei. Astfel, instanța a evaluat și și-a

format convingerea pe baza ansamblului probelor administrate până la acest

moment procesual, cu privire la activitățile derulate de inculpat, împrejurarea

că acestea au avut tangență și cu cele ale altor inculpați neputând conduce la

concluzia că analiza efectuată de prima instanță nu a privit, în mod

individual, pe inculpat.

Așa fiind se constată

că încheierea atacată este legală și temeinică fiind motivată riguros, iar

criticile formulate în recurs sunt nefondate. De asemenea nu există cazuri de

casare a căror reținere din oficiu să determine desființarea încheierii

recurate.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

inculpat va fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C.A. împotriva încheierii nr. 51

din 14 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 246/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.