ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2982/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2982/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 septembrie

2012 a Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în Dosarul nr. 7054/2/2012 (2935/2012), în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare

provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.D.E.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de

150 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că prin cererea înregistrată

la data de 14 septembrie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția

I p

enală, sub nr. 7054/2/2012 inculpatul P.D.E. a solicitat

ca în temeiul art. 160

2

și urm. C. proc. pen., să se dispună

liberarea sa provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de

arestare preventivă emis în baza încheierii din camera de consiliu din data de

10 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul

nr. 5554/2/2012.

În motivarea

acestei cereri s-a arătat, în esență, că în cauză sunt îndeplinite toate

condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune liberarea sa provizorie sub

control judiciar, atât cele de admisibilitate, cât și cele de fond, în sensul

că pentru niciuna dintre infracțiunile de care este acuzat legea nu prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani, nu există date din care să rezulte

necesitatea de a fi împiedicat să săvârșească alte infracțiuni sau din care să

reiasă că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte, iar măsura liberării provizorii este oportună având

în vedere faptul că în acest moment procesual urmărirea penală este într-un

stadiu înaintat, toate documentele care sunt folosite ca mijloace de probă în

sensul art. 89 C. proc. pen. au fost ridicate, au fost audiați inculpații și o

mare parte din martori, practic ultima prelungire fiind solicitată pentru a se

putea efectua în cauză o expertiză contabilă.

Pe de altă

parte, din perspectiva prevederilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen. și a

criteriilor de care, potrivit jurisprudentei Înaltei Curți de Casație și

Justiție, cât și a Curții Europene a Drepturilor Omului, se ține seama la

alegerea măsurii preventive, s-a solicitat ca în examinarea temeiniciei cererii

de liberare provizorie sub control judiciar dedusă judecății să fie avute în

vedere și circumstanțele personale favorabile ale inculpatului, rezultând din

aceea că are studii superioare, este bine integrat în societate, are o familie

cu un copil minor în întreținere și un domiciliu stabil, precum și de criteriul

vârstei și al stării de sănătate, care astfel cum rezultă din actele medicale depuse

la dosar, este una precară, suferind de tulburări anxioase mixte,

claustrofobie, diabet zaharat insulino-dependent, hipercolesterolemie,

pancreatită, ulcer, prostată și nu numai, afecțiuni pentru care necesită un

tratament adecvat, pe care nu îl poate primi în bune condiții în stare de

arest. Sub același aspect, s-a solicitat a fi luate în considerare și actele

medicale ale soției sale V.M.P., care suferă de cancer la sân, precum și ale

mamei mele, S.E. și, respectiv ale surorii sale, P.C., acestea din urmă fiind,

de asemenea, diagnosticate cu grave afecțiuni medicale și aflându-se în

întreținerea sa.

Totodată, în

argumentarea susținerii că este oportună liberarea provizorie sub control

judiciar a inculpatului, a fost invocată și durata stării de arest preventiv

care prin faptul că durează de peste 70 de zile, a depășit, în opinia acestuia,

limitele unui termen rezonabil garantat de art. 5 parag. 3 din Convenție,

astfel cum este definit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

considerându-se că nu mai există motive „pertinente și suficiente”, care să

justifice continuarea măsurii preventive privative de libertate, în condițiile

în care pe parcursul perioadei de detenție nu au apărut elemente de fapt noi

care să justifice menținerea acestei măsuri.

Nu în ultimul

rând, în susținerea cererii deduse judecății, a fost invocat și faptul că,

raportat la datele concrete ale cauzei, la circumstanțele personale favorabile

ale inculpatului și la atitudinea pozitivă de care a dat dovadă față de

desfășurarea procesului penal, concretizată în aceea că a dat declarații în

cauză și că a răspuns tuturor solicitărilor organelor de urmărire penală,

aspecte ce nu pot fi contestate, scopul măsurilor preventive menționat în art.

136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal și

împiedicarea sustragerii de la judecată) poate fi realizat și prin lăsarea sa

în libertate sub control judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 136

alin. (2) C. proc. pen., aceasta corespunzând unei măsuri preventive care pe

parcursul desfășurării procesului penal reprezintă o veritabilă alternativă

legală la arestarea preventivă. În plus, s-a precizat că liberarea provizorie

sub control judiciar impune condiții suficient de riguroase pentru a garanta

buna desfășurare a procesului penal, în situația în care instanța ar admite

cererea de lăsare în libertate cu stabilirea obligațiilor ce formează controlul

judiciar, astfel că, dacă s-ar constata ulterior încălcarea cu rea-credință a

oricărei obligații impuse de instanță, consecința procesuală ar fi una singură,

respectiv rearestarea, conform art. 160

10

alin. (3) C. proc. pen.

La termenul

de judecată din data de 17 septembrie 2012, la solicitarea inculpatului, Curtea

de apel a încuviințat și a fost administrată proba cu înscrisuri în

circumstanțiere, în cadrul căreia au fost depuse la dosarul cauzei, în copie conformă

cu originalul, numeroase documente medicale atestând afecțiunile de care suferă

atât el, cât și soția, mama și sora sa, precum și înscrisuri care dovedesc

retragerea sa începând cu anul 2005 din SC C.P. SRL.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că inculpatul P.D.E.

este cercetat în Dosarul nr. 54/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, pentru săvârșirea

infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 C. pen.

raportat la art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin. (3) din Legea nr.

241/2005 și constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 7

alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen.

În fapt, în

sarcina acestui inculpat s-a reținut că a fost implicat în activitățile

grupului infracțional organizat și coordonat de numiții N.R., G.G., J.A.F., C.D.

și M.O.I., care a inițiat un amplu mecanism evazionist ce vizează sustragerea

de la plata accizelor aferente a importante cantități de motorină,

comercializate pe piața internă sub denumirea unor produse petroliere

inferioare, prin intermediul unor societăți comerciale tip fantomă, controlate

prin persoane interpuse, totul cu asigurarea unui palier de protecție

reprezentat din foști factori decizionali de vârf din cadrul A.N.A.F., în

cadrul acestei grupări inculpatul P.D.E. deținând un rol de coordonare a

operațiunilor de transport motorină de la SC E.R.G. SRL la beneficiarii finali

din județul Sibiu, în principal, SC B.O. SRL (deținută de M.O.I.) și SC A.O.

SRL (deținută de G.P.D.). Totodată, s-a reținut că inculpatul P.D.E. a

coordonat activitățile derulate în beneficiul grupării de către J.A.F., cel din

urmă fiind și afin al acestuia, iar firma SC C.P. SRL Ploiești, controlată de

către P.D.E., apare ca beneficiar al motorinei livrate de către SC E.R.G. SRL,

cu sustragerea de la plata accizei aferente, societatea în cauză fiind în

relație directă cu SC G.I.S. SRL București (firmă fantomă interpusă pe

circuitul evazionist din speță). În acest sens, s-a reținut că în perioada 08

iulie-16 august 2011, SC C.P. SRL a efectuat plăți în valoare de 1.000.000 RON

către SC G.I.S. SRL București.

S-a constatat

că inculpatul a fost arestat preventiv în temeiul art. 148 lit. f) C. proc.

pen., prin încheierea din 10 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a penală, în Dosarul nr. 5554/2/2012, pentru o perioadă de 29 de zile,

încheierea respectivă rămânând definitivă prin respingerea ca nefondat a recursului

promovat de inculpat, conform deciziei penale nr. 2425 din 13 iulie 2012 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, iar ulterior, durata măsurii

arestării preventive dispusă față de inculpat a fost prelungită succesiv de două

ori pentru perioade de câte 30 de zile, ultima dată până la data de 05 octombrie

2012 inclusiv, conform încheierii din data de 31 august 2012, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția

I p

enală, în Dosarul nr. 6776/2/2012,

și rămasă definitivă, la data de 05 septembrie 2012, ca urmare a respingerii de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2678/2012,

a recursului declarat de acesta.

Examinând temeinicia

cererii deduse judecății, Curtea de apel a constatat că nu există argumente pertinente

care să conducă la concluzia că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului

P.D.E. ar fi oportună, menținerea sa în stare de arest preventiv fiind în continuare

justificată și, totodată, necesară pentru garantarea bunei desfășurări a procesului

penal.

Astfel, s-a reținut

că inculpatul este acuzat de comiterea unor infracțiuni care în concret prezintă

o gravitate sporită, activitatea infracțională în care a fost implicat acesta fiind

una de amploare, generatoare de prejudicii importante aduse bugetului de stat, prin

sustragerea de la plata taxelor și impozitelor către stat sau prin diminuarea frauduloasă

a cuantumului acestora. Ca atare, s-a apreciat că natura faptelor anchetate și circumstanțele

concrete în care se bănuiește în mod legitim că acestea au fost comise (prin folosirea

unui număr impresionant de societăți comerciale de tip „fantomă” controlate prin

persoane interpuse și prin angrenarea în derularea acestor tranzacții comerciale

și financiare nelegale a numeroase persoanelor fizice care, acționând în mod coordonat

și conform unui plan bine articulat, au căutat a realiza circuite cât mai „complexe”

prin intermediul entităților tip „fantomă” utilizate, apte a contribui la satisfacerea

scopului grupării infracționale, toate aceste activități contrare legii realizându-se

în condițiile asigurării unui palier de protecție reprezentat din foști factori

decizionali de vârf din cadrul A.N.A.F.), sunt aspecte ce conduc la concluzia că

la momentul respectiv liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului P.D.E.

nu este oportună.

Pe de altă parte,

s-a apreciat că în evaluarea oportunității punerii inculpatului în libertate provizorie

sub control judiciar, nu poate fi ignorată nici percepția aproape generalizată în

rândul opiniei publice asupra escaladării fenomenului evazionist ce generează consecințe

dramatice pentru bugetul statului, mai ales în contextul social și economic actual,

marcat de o criză financiară profundă și de durată, împrejurare în care fapte de

genul celor reținute în sarcina inculpatului au un puternic impact negativ în societate,

astfel că și din această perspectivă, conduita antisocială a inculpatului reclamă

o reacție fermă din partea organelor judiciare, reacție ce presupune luarea măsurilor

necesare - în speță, menținerea inculpatului în stare privativă de libertate - pentru

protejarea ordinii publice și restabilirea unui echilibru social firesc.

Referitor la apărarea

ordinii publice, s-a reținut că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat,

în jurisprudența sa constantă, că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor deosebită

și reacția publicului, pot crea o stare de neliniște capabilă să justifice detenția

preventivă, ori în cauza de față, faptele reținute în sarcina inculpatului, prin

natura și gravitatea lor deosebită, se înscriu într-un asemenea registru (cauza

Vestellier contra Franței, hotărârea din 26 iunie 1991).

În ceea ce privește

referințele personale invocate de inculpat (referitoare la nivelul înalt de instruire

și pregătire profesională, la apartenența sa unui mediu social organizat și la conduita

socială adecvată manifestată anterior), aspecte care de altfel au fost evaluate

și la momentele când, anterior, s-a dispus arestarea sa preventivă, iar apoi prelungirea

duratei acestei măsuri, fără a fi fost considerate apte să înlăture pericolul concret

ce ar fi determinat pentru ordinea publică de lăsarea lui în libertate (reținut

ca temei al măsurii respective), Curtea de apel a constatat că acestea nu sunt de

natură a legitima, prin ele însele, liberarea provizorie pe durata cercetărilor,

întrucât tocmai aceste date care circumstanțiază pozitiv persoana inculpatului ar

fi trebuit să-i impună adoptarea unei conduite sociale și profesionale impecabile.

De asemenea, s-a

apreciat că nici preocuparea pe care inculpatul o dovedește pentru situația delicată

a membrilor familiei sale (soție, mamă și soră), care se confruntă cu serioase probleme

de sănătate conform înscrisurilor medicale atașate la dosar, nu pledează în favoarea

punerii sale în stare de libertate, fie și sub control judiciar, reținându-se că

ar fi fost de dorit ca acest argument să-l fi determinat ante factum a manifesta

un comportament social pe deplin responsabil.

Referitor la starea

de sănătate precară a inculpatului, s-a apreciat că afecțiunile medicale invocate

de acesta și care se dovedesc a avea o existență reală conform înscrisurilor atașate

la dosar, nu sunt totuși de plano incompatibile cu starea privativă de libertate,

atâta timp cât însuși legiuitorul prin dispozițiile art. 139

1

C.

proc. pen., a prevăzut posibilitatea ca în cazul în care, pe baza actelor medicale,

se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată

în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, să se dispună

de către administrația locului de deținere efectuarea tratamentului sub pază permanentă

în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății Publice.

Tot astfel, s-a

apreciat că nu poate fi acceptată nici susținerea că s-ar impune liberarea provizorie

a inculpatului pe motiv că durata arestării preventive ar fi depășit limitele unui

termen rezonabil, întrucât în raport cu complexitatea sporită a cauzei (pentru a

cărei justă soluționare este necesară administrarea unui amplu material probator),

precum și cu comportamentul concret al organelor judiciare implicate, cărora nu

le poate fi imputată vreo atitudine de tergiversare a soluționării cauzei, durata

privării preventive de libertate a inculpatului - de 71 de zile - se încadrează

fără rezerve în limitele unui termen rezonabil, în accepțiunea jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

S-a constatat,

prin urmare, că menținerea, cu titlu provizoriu, a stării privative de libertate

a inculpatului apare ca fiind justificată și din perspectiva asigurării unei bune

desfășurări a procesului penal, conform dispozițiilor art. 136 alin. (1) C.

proc. pen., în condițiile în care, având în vedere comportamentul concret al inculpatului

din timpul săvârșirii faptelor, caracterizat de o preocupare sistematică de a nu

fi descoperită activitatea ilegală desfășurată, precum și conduita procesuală actuală

a acestuia, ar putea fi anticipată temerea rezonabilă a existenței unui risc major

de încercare a denaturării adevărului judiciar prin influențarea vreunora dintre

probele care susțin acuzarea sa sau de tergiversare a desfășurării anchetei, în

scopul întârzierii pe cât posibil a pronunțării unui verdict final.

Împotriva încheierii

din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în Dosarul nr. 7054/2/2012 (2935/2012), în termen legal, a declarat recurs

inculpatul P.D.E., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii

atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile formulate

de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat și ultimul cuvânt

al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând

a nu mai fi reluate.

Înalta Curte,

examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit art.

136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive

ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare

la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea

învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei.

În alin. (2) al

art. anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate

fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o

măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate

de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri

fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor

art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă

că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite

două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea

de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv,

iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite

din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea

sa în libertate provizorie.

Dispozițiile

art. 160

2

C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură

facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”),

inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța

constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra

oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei

facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație,

instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare

în orice situație.

Dimpotrivă, instanței

i se cere prin alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să verifice și să

examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat

să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței,

expresia „date” conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența

unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete

rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la

infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței

i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru

a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri

pe inculpat de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede

care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei

unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptei - în speță fiind vorba despre infracțiuni de

o gravitate sporită, inculpatul fiind implicat într-o activitate infracțională amplă,

generatoare de prejudicii importante aduse bugetului de stat - la circumstanțele

concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează

inculpatul.

Instanța poate

refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar

scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar,

cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între

măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană

arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul

art., are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Astfel, s-a apreciat

că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia

se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul

scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile,

adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. S-a decis în acest sens, cu valoare

de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea

în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a

statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile

în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele

speței deduse judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu

prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și Curtea de apel - că, în acest moment,

controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului P.D.E., fiind insuficient

pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin.

(1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Se reține, de

asemenea, că circumstanțele personale ale recurentului-inculpat au fost avute în

vedere de către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente

pentru a justifica punerea în libertate.

Astfel, este adevărat

că recurentul-inculpatul beneficiază de circumstanțe personale favorabile - gradul

de pregătire profesională, conduita corespunzătoare manifestată anterior, starea

sa de sănătate și a membrilor familiei -, însă aceste aspecte nu pot fi valorificate

în mod singular, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracțiunilor

săvârșite, gradul de pericol social concret al acestora, astfel cum este conturat

acesta de modalitățile și împrejurările comiterii, frecvența pe care o înregistrează

în prezent acest tip de infracțiuni și urmările negative pe care le produc.

Totodată, se reține

că până în prezent nu a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii,

având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu

privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție,

are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Pentru considerentele

expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.D.E.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care se va include și onorariul parțial cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul P.D.E. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012

a Curții de Apel București, secția

I p

enală, pronunțată

în Dosarul nr. 7054/2/2012 (2935/2012).

Obligă recurentul-inculpat

la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până

la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 24 septembrie 2012.