ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 13 martie 2013 a Curții de Apel București, secția

I p

enală, pronunțată în Dosarul nr.

1814/2/2013,

a fost

respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul N.T.I..

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare

avansate de stat.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că prin cererea înregistrată la data de 07 martie 2013,

inculpatul N.T.I. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar,

arătând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute

de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., respectiv infracțiunile

reținute în sarcina sa sunt sancționate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu

depășește 18 ani și că nu există date că, odată pus în libertate, va comite

alte infracțiuni sau va încerca zădărnicirea aflării adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă, invocând totodată și decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul

legii.

A menționat că a fost de acord să dea declarații

amănunțite și a avut o atitudine sinceră și constantă, iar pericolul pentru ordinea

publică nu trebuie confundat cu pericolul social al faptelor, concluzionând în sensul

că nu sunt date sau indicii din care să rezulte că buna desfășurare a procesului

penal este împiedicată de punerea sa în libertate provizorie, cu atât mai mult cu

cât a fost suspendat din funcția de procuror, cererea sa fiind oportună, arătând

că la data de 05 martie 2013 a dat o declarație detaliată prin care a recunoscut

săvârșirea faptelor, urmând a solicita aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. în fata instanței ce va fi învestită cu soluționarea cauzei în fond.

Analizând actele și lucrările dosarului,

curtea de apel a reținut următoarele:

Prin rezoluția nr. 402/P/2012 din data

de 15 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus, între altele, începerea urmăririi

penale față de învinuitul N.T.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de

mită, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.. (3 acte materiale).

Prin ordonanța nr. 402/P/2012 din data

de 18 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale

față de învinuitul N.T.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită

prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin.

(2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (3 acte materiale) și asociere

în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C.

pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen..

Prin ordonanța nr. 402/P/2012 din data

de 31 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus extinderea cercetărilor și începerea

urmăririi penale față de inculpat și sub aspectul săvârșirii altor infracțiuni:

participație improprie la infracțiunea de fals intelectual (art. 31 alin. (2)

C. pen. raportat la art. 289 C. pen. și art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000),

spălare de bani (art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 raportat la

art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000) și fals în declarații (art. 292 C. pen. raportat

la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000).

Având în vedere calitatea de procuror a

inculpatului, prin referatul din data de 16 ianuarie 2013 s-a solicitat Consiliului

Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, încuviințarea percheziției,

a reținerii și a arestării sale.

Prin Hotărârile cu nr. 10, 11 și 12 din

data de 17 ianuarie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori

a încuviințat percheziția, reținerea și arestarea inculpatului.

Acesta a fost reținut în baza ordonanței

din data de 18 ianuarie 2013, de la ora 16

05

a aceleiași zile până la

19 ianuarie 2013 ora 16

05

.

Măsura arestării preventive a inculpatului

a fost luată pentru o durată de 29 de zile, cu începere de la 23 ianuarie 2013,

de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 418/1/2013, fiind emis

mandatul de arestare din 23 ianuarie 2013.

S-a reținut că, la data de 09 aprilie 2009,

denunțătorul M.A. ar fi remis suma de 170.000 euro, cu titlu de mită, pentru achiziționarea

de către inculpatul N.T.I., la acel moment prim-procuror al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Cornetu, a unui teren intravilan în suprafață de 2000 mp situat în comuna

Jilava, județul Ilfov, de la numiții A.C. și M.V..

Terenul în cauză a fost pretins de la M.A.,

primarul comunei Jilava, cu titlu de mită, de inculpatul N.T.I., pentru a fi soluționat

favorabil un dosar înregistrat la Parchetul respectiv, referitor la o plângere penală

pe care M.A. o formulase împotriva numitului B.N., atât pretinderea mitei cât și

remiterea acesteia realizându-se cu complicitatea lui S.O., care a și intermediat

vânzarea terenului în calitate de mandatar.

Pentru a disimula mita, terenul a fost

vândut prin intermediul lui S.O., către două familii de cumpărători, respectiv soților

N.T.I. și N.O. și Z.A.R. și Z.C.C..

În perioada ianuarie-februarie 2010, denunțătorul

M.A. a achitat, cu titlu de mită, contravaloarea cheltuielilor (transport, cazare,

cheltuieli personale) de aproximativ 10.000 dolar SUA, ocazionate de sejurul petrecut

de inculpat și soția acestuia în SUA, la Beverly Hills și Las Vegas.

Acceptarea mitei s-ar fi produs în contextul

în care la Parchetul condus de inculpat se aflau în instrumentare mai multe dosare

referitoare la plângeri penale formulate împotriva primarului M.A., iar N.T.I. i-ar

fi promis acestuia că „va avea grijă" ca respectivele cauze să fie soluționate

într-un mod favorabil primarului.

De asemenea, în cursul lunii februarie

2010, M.A. i-ar fi remis cu titlu de mită, în același scop, inculpatului și un televizor

„marca „S.", în valoare de 8.299 RON.

Prin încheierea din data de 15

februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul

nr. 1303/2/2013 a fost admisă propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive

a inculpatului pentru o perioadă de 30 zile.

S-a reținut că prin Decizia nr. 17 din

14 octombrie 2011, dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând că: „Instanța

de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie

sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care

au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurare

a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub

control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului ori inculpatului."

Curtea de Apel București a constatat că

în cauză există indicii temeinice de natură a justifica presupunerea rezonabilă

că inculpatul N.T.I. a săvârșit faptele pentru care este cercetat și, de asemenea,

că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen..

Având în vedere că subzistă temeiurile

care au determinat arestarea preventivă, instanța a analizat dacă scopul avut în

vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, scop constând, conform

art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal,

se poate asigura și prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Deși s-a constatat că nu există date din

care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni

sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, s-a apreciat că liberarea

provizorie sub control judiciar nu este oportună la acest moment.

Astfel, având în vedere complexitatea cauzei,

perioada îndelungată de timp pe parcursul căreia s-a desfășurat presupusa activitate

infracțională, implicarea mai multor persoane, stadiul procesual în care se află

dosarul, fiind în derulare procedura prezentării materialului de urmărire penală,

curtea de apel a considerat că nu se justifică punerea în libertate provizorie a

inculpatului.

De asemenea, s-a apreciat că circumstanțele

personale ale inculpatului invocate de apărare nu sunt de natură a determina lăsarea

sa în libertate, neputând fi privite singular, ci conjugate cu toate criteriile

de evaluare a oportunității liberării provizorii.

Nu a putut fi contestat caracterul favorabil

al circumstanțelor personale ale inculpatului, acesta deținând funcția de procuror,

calitatea de magistrat presupunând probitate morală și profesională. S-a reținut

că, într-adevăr, atitudinea procesuală a inculpatului nu condiționează acordarea

liberării provizorii, acesta beneficiind de prezumția de nevinovăție, însă poate

fi avută în vedere de instanță ca element care circumstanțiază persoana inculpatului

cu ocazia soluționării cererii.

Acest aspect a fost adus în discuție tocmai

pentru că inculpatul N.T.I. a invocat schimbarea atitudinii sale procesuale prin

declarația din data de 05 martie 2013, conținutul acestei declarații neconducând

însă la această concluzie.

A fost avută în vedere și împrejurarea

că inculpatul N.T.I. a invocat egalitatea de tratament, arătând că față de inculpatul

V.D.C. s-a luat măsura obligării de a nu părăsi țara, curtea de apel reținând în

acest sens că instanța învestită cu soluționarea unei cereri de liberare provizorie

analizează îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în privința celui care formulează

o astfel de cerere și nu prin analogie cu situația juridică a celorlalți coinculpați.

Pentru aceste considerente, cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul N.T.I. a

fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 13 martie 2013

a Curții de Apel București, secția

I

penală,

pronunțată în Dosarul nr. 1814/2/2013, în termen legal, a declarat recurs inculpatul

N.T.I.,

solicitând admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de liberare provizorie

sub control judiciar.

Concluziile formulate de reprezentantul

Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au

fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi

reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat

de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că

acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva

învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite

cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare

a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului

de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al art. anterior menționat,

legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea

provizorie poate fî considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii

arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume

buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor art. 136

alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite

două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la faptul

că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei,

ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție

pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit

inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor

art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și

în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

ce nu depășește 18 ani".

Condiția negativă vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie

(legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocație

la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor

de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate

a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefiind

obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să verifice și să examineze existența

datelor din care rezultă necesitatea de a-1 împiedica pe inculpat să săvârșească

alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor

de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia „date"

conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe

în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate

din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea

pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie

diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna

desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de

la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele criterii

care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare

provizorie, însă., în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la

gravitatea faptei - în speță fiind vorba despre o infracțiune de corupție, presupus

a fi săvârșită în formă continuată - , la circumstanțele concrete ale cauzei, la

urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul.

Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază

că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate

fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea,

pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a

fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea

în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei

în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate,

Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că

este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia

se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul

scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile,

adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod

rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu,

că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este

ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat

asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei

fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia

nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței deduse judecății

la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5

parag. 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și instanța de fond

- că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului N.T.I.,

fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat

de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Se reține, de asemenea, că circumstanțele

personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanța de

fond, însă acestea nu au fost

apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

Pe de altă parte, referitor la susținerea

potrivit căreia în cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care numai N.T.I. se află

în stare de arest, se reține că în mod corect instanța de fond, care a fost învestită

cu soluționarea cererii de liberare provizorie, a analizat îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege numai în privința titularului respectivei cereri și nu prin analogie

cu situația juridică a celorlalți coinculpați.

Pentru considerentele expuse, apreciind

încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul N.T.I..

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include

și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul N.T.I. împotriva încheierii din 13 martie 2013 3 a Curții de Apel

București, secția

I

p

enală, pronunțată în

Dosarul nr. 1814/2/2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până

la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1

aprilie 2013.