ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2374/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2374/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr.

9355/300/2009, reclamanții C.F. și C.I., au chemat în judecată pe pârâții L.B.

și SC J.R. SRL, solicitând instanței constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2008, pentru fraudă la lege.

Prin sentința civilă nr. 4041 din 13

aprilie 2010, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, iar prin sentința civilă nr. 198 din 09 februarie 2011,

Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2

București, și constatându-se ivit conflictul negativ de competență a înaintat

dosarul la Curtea de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ pe

calea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 13F din 27

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată sub nr. 43240/3/2010.

Prin încheierea de ședință din camera

de consiliu din data de 09 noiembrie 2011 tribunalul a respins cererea

reclamanților de ajutor public judiciar, ca neîntemeiată, împotriva acesteia,

reclamanții formulând cerere de reexaminare, care a fost respinsă ca

neîntemeiată, prin încheierea de ședință din data de 16 decembrie 2011.

Prin sentința civilă nr. 241 din 08

februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

anulată cererea formulată de reclamanții C.F. și C.I., în contradictoriu cu pârâții

L.O.M.J. prin reprezentant legal L.M.M. și SC J.R. SRL, ca insuficient timbrată,

luându-se act că pârâții nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut

că reclamanții nu au achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 31.524,29 RON

și timbrele judiciare în sumă de 5 RON, nedepunând la dosarul cauzei dovada achitării

acestor taxe, deși au fost citați cu această mențiune și că, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 din O.G.

nr. 32/1995.

Împotriva sentinței civile nr. 241 din

08 februarie 2012 și a încheierilor din datele de 09 noiembrie 2011 și 16

decembrie 2011 au formulat apel reclamanții C.F. și C.I.

Curtea de Apel București, secția a lll-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 297 A din

6 septembrie 2012 a respins ca inadmisibil apelul formulat de reclamanții C.F. și

C.I., împotriva încheierilor din 09 noiembrie 2011 și 16 decembrie 2011, precum

și apelul formulat de aceeași apelanți împotriva sentinței civile nr. 241 din

08 februarie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a constatat că, prin încheierea din 09 noiembrie 2011, tribunalul a reținut că reclamanții

au mai beneficiat de ajutor public judiciar în cursul anului 2011, constând în scutirea

acestora de la plata taxei de timbru în cuantum de 7000 RON, în Dosarul nr. 2368/1748/2009

al Judecătoriei Cornetu, așa cum rezultă din încheierea din 12 august 2011 a acestei

instanțe și că, norma înscrisă în art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, are caracter imperativ,

considerente pentru care a respins cererea de ajutor public judiciar cu care a fost

sesizat.

Curtea de Apel a reținut că, apelanții

au uzat de calea de atac specială prevăzută de lege, împotriva încheierii prin care

Ie-a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar - cea a cererii

de reexaminare și față de împrejurarea că pentru soluționarea unor astfel de cereri,

a fost adoptată o lege specială, care prevede atât condițiile necesare pentru acordarea

ajutorului public judiciar, cât și competența de soluționare a unor astfel de cereri,

dar și căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor adoptate în această

materie, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun,

reprezentat de C. proc. civ., s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Prin raportare la aceste considerente,

având în vedere și principiul de drept procesual al unicității căilor de atac, dar

și faptul că apelanții au uzat deja de calea de atac prevăzută de legea specială,

formulând cererea de reexaminare s-a apreciat că se impune respingerea apelului

declarat împotriva încheierii pronunțate la 09 noiembrie 2011, ca inadmisibil.

Față de dispozițiile art. 377 C. proc.

civ. și față de faptul că încheierea irevocabilă pronunțată de tribunal nu mai este

susceptibilă de a fi atacată cu apel la Curtea de Apel București s-a considerat

că, apelul formulat de apelanții-reclamanții împotriva încheierii din data de 16

decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, este inadmisibil.

În ceea ce prive te apelul declarat împotriva

sentinței civile nr. 241/2012, pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut că,

în cererea de apel nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa argumentelor folosite

de prima instanță în fundamentarea soluției adoptate prin sentința apelată, în sensul

indicării punctuale a motivelor de nelegalitate sau netemeinicie, prin raportare

la soluția pronunțată și prin urmare, s-a apreciat că această critică nu are legătură

cu considerentele care au justificat soluția adoptată de tribunal la momentul admiterii

excepției insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal

au declarat recurs reclamanții C.F. și C.I.

Prin decizia civilă nr. 2315 din 11

iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul

declarat de reclamanții C.F. și C.I., împotriva deciziei civile nr. 297 A din 6

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a casat hotărârea recurată și a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a

reținut că modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Din perspectiva acestui motiv de recurs,

recurenta a pus în discuție aplicarea greșită, de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ., în sensul că, instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ,

întrucât nu a examinat modalitatea în care instanța de fond a respins cererea fără

a da eficacitate respectării principiului accesului la justiție, principiu garantat

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește limitările financiare

pe care le poate avea accesul unei persoane la instanță, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a stabilit că acestea pot constitui obiectul încălcării dispozițiilor

art. 6 din Convenție, în acest context fiind analizate de către Curtea Europeană

taxe judiciare impuse la momentul introducerii acțiunii și a căror neplată împiedică

accesul la prima instanță sau într-o etapă ulterioară a procesului, apel sau recurs,

inclusiv în faza de executare a unei hotărâri.

În acest sens, Curtea Europeană admite

că, potrivit jurisprudenței sale constante, „dreptul la o instanță" nu este

absolut, el se pretează unor limitări deoarece, prin însăși natura sa, pune o reglementare

din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest

scop.

În acest context, s-a apreciat ca fondată

critica recurenților, întrucât în considerentele deciziei nu se regăsesc argumentele

în baza cărora s-a apreciat că, dispozițiile Legii nr. 146/1997 au fost corect aplicate,

deși prin motivele de apel s-a criticat soluția tribunalului și din perspectiva

art. 24 din Constituția României și art. 6 din Convenție, raportat la art. 129

alin. (5) C. proc. civ.

Toate aceste aspecte care nu au fost analizate

urmează să fie lămurite de instanța de apel, întrucât aceasta a avut în vedere exclusiv

incidența dispozițiilor O.G. nr. 51/2008, în considerarea cărora s-a pronunțat decizia.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții

de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

sub nr. 3904/2/2012*.

Prin decizia civilă nr. 282 A din 11 noiembrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții

reclamanți C.I. și C.F. împotriva încheierilor din 09 noiembrie 2011 și 16

decembrie 2011, precum și împotriva sentinței civile nr. 241 din 8 februarie 2012,

pronunțate de Tribunalul București,  secția a IV-a civilă.

Rejudecând apelul, instanța a analizat

critica apelanților formulată în temeiul art. 24 din Constituția României și a

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că în mai multe

cauze Statul român a fost condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în temeiul art. 6 din Convenție, respectiv în cauzele Weissman, lorga, Rusen și

alții.

În aceste cauze s-a reținut că sunt excesive

taxele care reprezintă veniturile integrale ale familiei sau dublul acestor venituri,

iar raportat la prezenta cauză, instanța de apel a constatat că veniturile reclamanților

sunt insuficiente pentru a putea achita taxa de timbru stabilită.

Cu toate acestea, cererea de ajutor public

judiciar a fost respinsă ca neîntemeiată, potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008,

iar cererea de reexaminare împotriva încheierii din 09 noiembrie 2011 a fost respinsă

irevocabil prin încheierea Camerei de consiliu din 16 decembrie 2011, apreciindu-se

neîntemeiată, în raport de dispoz. art. 7 din același act normativ.

Aceste soluții date cererii de ajutor public

judiciar prin care se putea scuti sau acorda o eșalonare de plată reclamanților,

sunt irevocabile și nu mai pot fi contestate prin nici o modalitate prevăzută de

legea română.

Astfel, deși în raport cu jurisprudența

europeană în materie, s-a constatat că apelanții reclamanți nu pot în mod obiectiv

să achite taxa de timbru, aceasta depășind cu mult veniturile lor, obligația de

plată a taxei de timbru, astfel cum aceasta a fost stabilită în temeiul Legii

nr. 146/1997, nu mai poate fi modificată.

Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a arătat în Cauza Rotam împotriva României, art. 13 din Convenția Europeană

garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță,

a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă

existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în

plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această

dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale

competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției,

dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură

de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor

impuse de această dispoziție.

Prin urmare, instanța de apel a statuat

că posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamanților și oferirea unui remediu

adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele

Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei

etc).

Cu privire la natura acestui "recurs

intern", atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina

au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de

departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că

este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața

unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche

împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc).

Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost

interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide

calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea

de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau

de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție

modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol,

judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției

europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate

din blocul de convenționalitate.

Din această perspectivă, curtea de apel

a avut în vedere și considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza

Rusen c. României, pct. 38, unde se arată: Curtea remarcă faptul că la data de 24

aprilie 2008 au intrat în vigoare noi prevederi referitoare la ajutorul judiciar

în materie civile. În prezent, există o limită minimă a veniturilor sub care se

acordă scutire de taxă judiciară și există posibilitatea de a contesta soluția dată

cu privire la cererea de ajutor judiciar, la instanța superioară.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții C.F. și C.I., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând, conform art. 312 alin. (3) din același cod, admiterea acestuia, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal în vederea judecării

pe fond a cauzei.

Recurenții-reclamanți consideră că instanța

de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție

și art. 20 din Constituția României, și cu aplicarea greșită a art. 13 din Convenția

Europeană.

Instanța de apel a reținut că deși reclamanții

nu realizează venituri suficiente pentru a achita o taxă judiciară de timbru în

cuantum de 31.524,29 RON, totuși sentința pronunțată de prima instanță este una

legală, din moment ce aceștia au mai beneficiat în cursul anului 2011 de ajutor

public judiciar într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu.

Recurenții-reclamanți arată că odată cu

modificările aduse O.U.G. nr. 51/2008, legiuitorul a introdus și art. 50

2

,

potrivit căruia: "în situația în care, prin hotărâre definitivă și irevocabilă,

beneficiarul ajutorului public dobândește bunuri sau drepturi de creanță a căror

valoare, respectiv cuantum depășește de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat,

acesta este obligat să restituie ajutorul public".

Recurenții consideră că din moment ce statul

a pus în aplicare un mecanism juridic de recuperare a sumelor înaintate cu titlu

de ajutor public judiciar, dispozițiile cuprinse în art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008

apar ca o limitare a accesului la justiție în privința justițiabililor care au mai

beneficiat de acest ajutor public în cursul unui an.

Din perspectiva art. 6 din Convenție, se

arată că dreptul reclamanților la judecarea cauzei într-un mod echitabil a fost

încălcat prin limitarea accesului la justiție, în condițiile în care instanța a

constatat faptul că aceștia nu pot în mod obiectiv a achita taxa judiciară de timbru,

aceasta depășind cu mult veniturile lor.

Prin urmare, recurenții susțin că motivarea

instanței de apel în sensul că în ciuda reținerii imposibilității efective de achitare

a taxei de timbru, obligația plății acesteia nu mai poate fi modificată, nu rezonează

în niciun fel cu reglementările europene, care ar fi trebuit să primească prioritate.

Aflându-se în fața situației consacrate

de prevederile art. 20 din Constituția României, instanța de apel trebuia să dea

prelevanță art. 6 din Convenție, întrucât dreptul la un proces echitabil și implicit

accesul reclamanților la justiție este împiedicat de dispozițiile actelor normative

interne.

Odată cu încălcarea prevederilor constituționale,

recurenții consideră că instanța de apel a făcut și o aplicare greșită a dispoziților

art. 13 din Convenție, întrucât nu a aplicat legea internă în conformitate cu exigențele

convenției, deși în considerentele deciziei atacate a fost reținută în mod abstract

necesitatea unei astfel de soluții.

În consecință, recurenții-reclamanți susțin

că instanța de apel trebuia să dea prioritate prevederilor europene care consacră

dreptul de a avea acces efectiv la justiție în mod echitabil și să aplice legile

interne în conformitate cu normele europene.

Intimatele-pârâte L.O.M.J. și SC J.R. SRL

București au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Analizând decizia recurată în raport de

criticile formulate de către recurenții reclamanți, în limitele controlului de legalitate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Rejudecarea cauzei, urmare a pronunțării

deciziei de casare nr. 2315 din 11 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a vizat exclusiv analiza criticii reclamanților privind modalitatea de soluționare

a cererii de ajutor public judiciar și a cererii de reexaminare din perspectiva

art. 24 din Constituția României și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Deși Curtea de Apel a rejudecat cauza pe

linia celor dispuse de instanța de casare, recurenții-reclamanți consideră că hotărârea

pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și art.

20 din Constituția României, și cu aplicarea greșită a art. 13 din Convenția Europeană,

menținând optica instanței de fond care a dat eficiență dispozițiilor art. 7 din

O.U.G. nr. 51/2008.

În ceea ce privește Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, invocată în motivarea recursului și care s-ar aplica cu prioritate

în situația în care legea internă ar veni în contradicție cu aceasta, conform

art. 20 din Constituție, Curtea europeană a reținut în numeroase cauze care au privit

încălcarea dreptului de acces la justiție prin modul de impunere a unor taxe judiciare

de timbru (Weissman și alții, lorga, lordache, Larco) că „dreptul la o instanță"

nu este absolut. El se pretează unor limitări deoarece, prin însăși natura sa, acesta

impune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care

să le utilizeze în acest scop. în această privință, Curtea reamintește că ea nu

a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiției pot

să justifice impunerea unei restricții de natură financiară în accesul unei persoane

la o instanță.

Însă, în ciuda marjei de apreciere de care

dispune statul în materie, Curtea a subliniat că o limitare a accesului la o instanță

nu este conformă art. 6 parag. 1 decât dacă are un scop legitim și dacă există un

raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În aprecierea împrejurării dacă partea

interesată a beneficiat de dreptul său de acces la instanță sau dacă, din cauza

valorii taxelor, accesul la o instanță a fost limitat într-o asemenea măsură încât

dreptul este încălcat chiar în esența sa, Curtea europeană a reținut că este necesară

evaluarea cauzei în lumina circumstanțelor sale concrete, inclusiv sub aspectul

solvabilității reclamantului și faza de procedură în care limitarea respectivă este

impusă.

Chiar dacă un sistem de stabilire a taxelor

de timbru sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei, cum este cel românesc,

poate fi apreciat ca având un scop legitim, acela de a se limita posibilitatea formulării

unor cereri de chemare în judecată abuzive și de a se colecta fonduri pentru bugetul

de stat, instanța învestită cu soluționarea litigiului trebuie să analizeze în raport

cu elementele specifice cauzei concrete deduse judecății, caracterul proporțional

al limitării dreptului de acces la o instanță din cauza valorii taxei solicitate.

Efectuând această analiză, Înalta

Curte constată că prin jocul dispozițiilor interne în materia taxelor judiciare

de timbru și a celor referitoare la condițiile în care partea interesată poate beneficia

de scutire de la plata acestei taxe, în cazul concret dedus judecății, reclamanții

nu au fost în situația de a li se restrânge accesul la justiție, acest drept nefiind

atins în esența lui.

În numeroase decizii pronunțate de Curtea

Constituțională (Decizia nr. 1322/2009, nr. 135/2010, nr. 1098/2010, nr. 1339/2011

și nr. 628/2012) prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, Curtea a statuat, în esență că acest text legal nu

este de natură să împiedice accesul liber la justiție sau exercitarea dreptului

la un proces echitabil.

Sistemul de asistență financiară, reglementat

de O.U.G. nr. 51/2008, astfel cum era în vigoare la data formulării cererii de ajutor

public de către reclamanți, stabilea, ca o condiție pe care solicitantul ajutorului

public judiciar sub oricare dintre formele prevăzute la art. 6 trebuia să o îndeplinească,

aceea ca valoarea cumulată a acestui ajutor să nu depășească în total, în cursul

unei perioade de 1 an, suma maximă echivalentă cu 12 salarii minime brute pe țară

la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare (art. 7). Reținând

că nu este îndeplinită această condiție, deoarece reclamanții au mai beneficiat

de ajutor public judiciar în ultimele 12 luni, tribunalul a respins, cu caracter

irevocabil, cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de respingere

a cererii de ajutor public judiciar.

Spre deosebire de Cauza lorga c. României

în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, la momentul respectiv,

nu exista nicio cale efectivă pentru a solicita eșalonarea sau scutirea de plata

taxelor de timbru, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 51/2008 autoritățile au

remediat neajunsul constatat anterior de instanța europeană, astfel încât nu se

mai poate susține că reclamanții nu s-au bucurat de garanții procedurale pentru

contestarea cuantumului taxei de timbru, consacrând și posibilitatea formulării

unei cereri de reexaminare împotriva unor astfel de decizii.

În speță, așa cum s-a reținut reclamanții

au uzat de dispozițiile O.U.G. nr. 51/2008, fiindu-le respinsă, în mod irevocabil

cererea de scutire.

Prin urmare, chiar dacă instanța de apel

a apreciat că reclamanții nu ar dispune de venituri suficiente, nu se mai putea

cenzura și reveni asupra acestei dispoziții întrucât soluțiile date cererii de ajutor

public judiciar sunt irevocabile și nu mai pot fi contestate prin nicio modalitate

prevăzută de legislația română.

Pe de altă parte, reclamanții au uzat de

o cale de atac, cea a reexaminării, chiar dacă nu au primit reparația așteptată,

astfel încât se constată că s-au respectat și dispozițiile art. 13 din Convenție

care garantează dreptul la un recurs efectiv care să-i permită persoanei remedierea

în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenție.

Or, atât jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, cât și doctrina și jurisprudența internă, cu privire la natura

acestui „recurs intern" au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din

Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea

unei legi naționale, pe motiv că este contrară, sau să atace conținutul unei anumite

reglementări în fata unei autorități naționale.

Prin urmare, art. 13 din Convenție, astfel

cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției,

nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea

ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție

sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în

discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

De aceea, în temeiul tuturor considerentelor

prezentate în cuprinsul acestei decizii, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții C.F. și C.I. împotriva deciziei civile nr. 282 A din noiembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014.