ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2374/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 9355/300/2009, reclamanții C.F. și C.I., au chemat în judecată pe pârâții L.B. și SC J.R. SRL, solicitând instanței constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2008, pentru fraudă la lege. Prin sentința civilă nr. 4041 din 13 aprilie 2010, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, iar prin sentința civilă nr. 198 din 09 februarie 2011, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, și constatându-se ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul la Curtea de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ pe calea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 13F din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată sub nr. 43240/3/2010. Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 09 noiembrie 2011 tribunalul a respins cererea reclamanților de ajutor public judiciar, ca neîntemeiată, împotriva acesteia, reclamanții formulând cerere de reexaminare, care a fost respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea de ședință din data de 16 decembrie 2011. Prin sentința civilă nr. 241 din 08 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost anulată cererea formulată de reclamanții C.F.

și C.I., în contradictoriu cu pârâții L.O.M.J. prin reprezentant legal L.M.M. și SC J.R. SRL, ca insuficient timbrată, luându-se act că pârâții nu solicită cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanții nu au achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 31.524,29 RON și timbrele judiciare în sumă de 5 RON, nedepunând la dosarul cauzei dovada achitării acestor taxe, deși au fost citați cu această mențiune și că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995. Împotriva sentinței civile nr. 241 din 08 februarie 2012 și a încheierilor din datele de 09 noiembrie 2011 și 16 decembrie 2011 au formulat apel reclamanții C.F.

și C.I. Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 297 A din 6 septembrie 2012 a respins ca inadmisibil apelul formulat de reclamanții C.F. și C.I., împotriva încheierilor din 09 noiembrie 2011 și 16 decembrie 2011, precum și apelul formulat de aceeași apelanți împotriva sentinței civile nr. 241 din 08 februarie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, prin încheierea din 09 noiembrie 2011, tribunalul a reținut că reclamanții au mai beneficiat de ajutor public judiciar în cursul anului 2011, constând în scutirea acestora de la plata taxei de timbru în cuantum de 7000 RON, în Dosarul nr. 2368/1748/2009 al Judecătoriei Cornetu, așa cum rezultă din încheierea din 12 august 2011 a acestei instanțe și că, norma înscrisă în art. 7 din O.U.G.

nr. 51/2008, are caracter imperativ, considerente pentru care a respins cererea de ajutor public judiciar cu care a fost sesizat. Curtea de Apel a reținut că, apelanții au uzat de calea de atac specială prevăzută de lege, împotriva încheierii prin care Ie-a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar - cea a cererii de reexaminare și față de împrejurarea că pentru soluționarea unor astfel de cereri, a fost adoptată o lege specială, care prevede atât condițiile necesare pentru acordarea ajutorului public judiciar, cât și competența de soluționare a unor astfel de cereri, dar și căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor adoptate în această materie, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de C. proc.

civ., s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Prin raportare la aceste considerente, având în vedere și principiul de drept procesual al unicității căilor de atac, dar și faptul că apelanții au uzat deja de calea de atac prevăzută de legea specială, formulând cererea de reexaminare s-a apreciat că se impune respingerea apelului declarat împotriva încheierii pronunțate la 09 noiembrie 2011, ca inadmisibil. Față de dispozițiile art. 377 C. proc. civ. și față de faptul că încheierea irevocabilă pronunțată de tribunal nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu apel la Curtea de Apel București s-a considerat că, apelul formulat de apelanții-reclamanții împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, este inadmisibil.

În ceea ce prive te apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 241/2012, pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut că, în cererea de apel nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa argumentelor folosite de prima instanță în fundamentarea soluției adoptate prin sentința apelată, în sensul indicării punctuale a motivelor de nelegalitate sau netemeinicie, prin raportare la soluția pronunțată și prin urmare, s-a apreciat că această critică nu are legătură cu considerentele care au justificat soluția adoptată de tribunal la momentul admiterii excepției insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții C.F.

și C.I. Prin decizia civilă nr. 2315 din 11 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții C.F. și C.I., împotriva deciziei civile nr. 297 A din 6 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat hotărârea recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea greșită, de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., în sensul că, instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ, întrucât nu a examinat modalitatea în care instanța de fond a respins cererea fără a da eficacitate respectării principiului accesului la justiție, principiu garantat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește limitările financiare pe care le poate avea accesul unei persoane la instanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că acestea pot constitui obiectul încălcării dispozițiilor art. 6 din Convenție, în acest context fiind analizate de către Curtea Europeană taxe judiciare impuse la momentul introducerii acțiunii și a căror neplată împiedică accesul la prima instanță sau într-o etapă ulterioară a procesului, apel sau recurs, inclusiv în faza de executare a unei hotărâri.

În acest sens, Curtea Europeană admite că, potrivit jurisprudenței sale constante, „dreptul la o instanță" nu este absolut, el se pretează unor limitări deoarece, prin însăși natura sa, pune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. În acest context, s-a apreciat ca fondată critica recurenților, întrucât în considerentele deciziei nu se regăsesc argumentele în baza cărora s-a apreciat că, dispozițiile Legii nr. 146/1997 au fost corect aplicate, deși prin motivele de apel s-a criticat soluția tribunalului și din perspectiva art. 24 din Constituția României și art. 6 din Convenție, raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Toate aceste aspecte care nu au fost analizate urmează să fie lămurite de instanța de apel, întrucât aceasta a avut în vedere exclusiv incidența dispozițiilor O.G.

nr. 51/2008, în considerarea cărora s-a pronunțat decizia. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 3904/2/2012*. Prin decizia civilă nr. 282 A din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți C.I. și C.F. împotriva încheierilor din 09 noiembrie 2011 și 16 decembrie 2011, precum și împotriva sentinței civile nr. 241 din 8 februarie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Rejudecând apelul, instanța a analizat critica apelanților formulată în temeiul art. 24 din Constituția României și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatând că în mai multe cauze Statul român a fost condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul art. 6 din Convenție, respectiv în cauzele Weissman, lorga, Rusen și alții. În aceste cauze s-a reținut că sunt excesive taxele care reprezintă veniturile integrale ale familiei sau dublul acestor venituri, iar raportat la prezenta cauză, instanța de apel a constatat că veniturile reclamanților sunt insuficiente pentru a putea achita taxa de timbru stabilită. Cu toate acestea, cererea de ajutor public judiciar a fost respinsă ca neîntemeiată, potrivit art. 7 din O.U.G.

nr. 51/2008, iar cererea de reexaminare împotriva încheierii din 09 noiembrie 2011 a fost respinsă irevocabil prin încheierea Camerei de consiliu din 16 decembrie 2011, apreciindu-se neîntemeiată, în raport de dispoz. art. 7 din același act normativ. Aceste soluții date cererii de ajutor public judiciar prin care se putea scuti sau acorda o eșalonare de plată reclamanților, sunt irevocabile și nu mai pot fi contestate prin nici o modalitate prevăzută de legea română. Astfel, deși în raport cu jurisprudența europeană în materie, s-a constatat că apelanții reclamanți nu pot în mod obiectiv să achite taxa de timbru, aceasta depășind cu mult veniturile lor, obligația de plată a taxei de timbru, astfel cum aceasta a fost stabilită în temeiul Legii nr. 146/1997, nu mai poate fi modificată.

Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în Cauza Rotam împotriva României, art. 13 din Convenția Europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.

Prin urmare, instanța de apel a statuat că posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamanților și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc). Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc). Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Din această perspectivă, curtea de apel a avut în vedere și considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Rusen c. României, pct. 38, unde se arată: Curtea remarcă faptul că la data de 24 aprilie 2008 au intrat în vigoare noi prevederi referitoare la ajutorul judiciar în materie civile. În prezent, există o limită minimă a veniturilor sub care se acordă scutire de taxă judiciară și există posibilitatea de a contesta soluția dată cu privire la cererea de ajutor judiciar, la instanța superioară.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.F. și C.I., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, conform art. 312 alin. (3) din același cod, admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal în vederea judecării pe fond a cauzei. Recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și art. 20 din Constituția României, și cu aplicarea greșită a art. 13 din Convenția Europeană. Instanța de apel a reținut că deși reclamanții nu realizează venituri suficiente pentru a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 31.524,29 RON, totuși sentința pronunțată de prima instanță este una legală, din moment ce aceștia au mai beneficiat în cursul anului 2011 de ajutor public judiciar într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Cornetu.

Recurenții-reclamanți arată că odată cu modificările aduse O.U.G. nr. 51/2008, legiuitorul a introdus și art. 50 2 , potrivit căruia: "în situația în care, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, beneficiarul ajutorului public dobândește bunuri sau drepturi de creanță a căror valoare, respectiv cuantum depășește de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat să restituie ajutorul public". Recurenții consideră că din moment ce statul a pus în aplicare un mecanism juridic de recuperare a sumelor înaintate cu titlu de ajutor public judiciar, dispozițiile cuprinse în art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008 apar ca o limitare a accesului la justiție în privința justițiabililor care au mai beneficiat de acest ajutor public în cursul unui an.

Din perspectiva art. 6 din Convenție, se arată că dreptul reclamanților la judecarea cauzei într-un mod echitabil a fost încălcat prin limitarea accesului la justiție, în condițiile în care instanța a constatat faptul că aceștia nu pot în mod obiectiv a achita taxa judiciară de timbru, aceasta depășind cu mult veniturile lor. Prin urmare, recurenții susțin că motivarea instanței de apel în sensul că în ciuda reținerii imposibilității efective de achitare a taxei de timbru, obligația plății acesteia nu mai poate fi modificată, nu rezonează în niciun fel cu reglementările europene, care ar fi trebuit să primească prioritate. Aflându-se în fața situației consacrate de prevederile art. 20 din Constituția României, instanța de apel trebuia să dea prelevanță art. 6 din Convenție, întrucât dreptul la un proces echitabil și implicit accesul reclamanților la justiție este împiedicat de dispozițiile actelor normative interne.

Odată cu încălcarea prevederilor constituționale, recurenții consideră că instanța de apel a făcut și o aplicare greșită a dispoziților art. 13 din Convenție, întrucât nu a aplicat legea internă în conformitate cu exigențele convenției, deși în considerentele deciziei atacate a fost reținută în mod abstract necesitatea unei astfel de soluții. În consecință, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel trebuia să dea prioritate prevederilor europene care consacră dreptul de a avea acces efectiv la justiție în mod echitabil și să aplice legile interne în conformitate cu normele europene. Intimatele-pârâte L.O.M.J. și SC J.R. SRL București au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenții reclamanți, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Rejudecarea cauzei, urmare a pronunțării deciziei de casare nr. 2315 din 11 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a vizat exclusiv analiza criticii reclamanților privind modalitatea de soluționare a cererii de ajutor public judiciar și a cererii de reexaminare din perspectiva art. 24 din Constituția României și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deși Curtea de Apel a rejudecat cauza pe linia celor dispuse de instanța de casare, recurenții-reclamanți consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și art. 20 din Constituția României, și cu aplicarea greșită a art. 13 din Convenția Europeană, menținând optica instanței de fond care a dat eficiență dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008. În ceea ce privește Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocată în motivarea recursului și care s-ar aplica cu prioritate în situația în care legea internă ar veni în contradicție cu aceasta, conform art. 20 din Constituție, Curtea europeană a reținut în numeroase cauze care au privit încălcarea dreptului de acces la justiție prin modul de impunere a unor taxe judiciare de timbru (Weissman și alții, lorga, lordache, Larco) că „dreptul la o instanță" nu este absolut.

El se pretează unor limitări deoarece, prin însăși natura sa, acesta impune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. în această privință, Curtea reamintește că ea nu a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiției pot să justifice impunerea unei restricții de natură financiară în accesul unei persoane la o instanță. Însă, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea a subliniat că o limitare a accesului la o instanță nu este conformă art. 6 parag. 1 decât dacă are un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În aprecierea împrejurării dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la instanță sau dacă, din cauza valorii taxelor, accesul la o instanță a fost limitat într-o asemenea măsură încât dreptul este încălcat chiar în esența sa, Curtea europeană a reținut că este necesară evaluarea cauzei în lumina circumstanțelor sale concrete, inclusiv sub aspectul solvabilității reclamantului și faza de procedură în care limitarea respectivă este impusă.

Chiar dacă un sistem de stabilire a taxelor de timbru sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei, cum este cel românesc, poate fi apreciat ca având un scop legitim, acela de a se limita posibilitatea formulării unor cereri de chemare în judecată abuzive și de a se colecta fonduri pentru bugetul de stat, instanța învestită cu soluționarea litigiului trebuie să analizeze în raport cu elementele specifice cauzei concrete deduse judecății, caracterul proporțional al limitării dreptului de acces la o instanță din cauza valorii taxei solicitate. Efectuând această analiză, Înalta Curte constată că prin jocul dispozițiilor interne în materia taxelor judiciare de timbru și a celor referitoare la condițiile în care partea interesată poate beneficia de scutire de la plata acestei taxe, în cazul concret dedus judecății, reclamanții nu au fost în situația de a li se restrânge accesul la justiție, acest drept nefiind atins în esența lui.

În numeroase decizii pronunțate de Curtea Constituțională (Decizia nr. 1322/2009, nr. 135/2010, nr. 1098/2010, nr. 1339/2011 și nr. 628/2012) prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, Curtea a statuat, în esență că acest text legal nu este de natură să împiedice accesul liber la justiție sau exercitarea dreptului la un proces echitabil. Sistemul de asistență financiară, reglementat de O.U.G.

nr. 51/2008, astfel cum era în vigoare la data formulării cererii de ajutor public de către reclamanți, stabilea, ca o condiție pe care solicitantul ajutorului public judiciar sub oricare dintre formele prevăzute la art. 6 trebuia să o îndeplinească, aceea ca valoarea cumulată a acestui ajutor să nu depășească în total, în cursul unei perioade de 1 an, suma maximă echivalentă cu 12 salarii minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare (art. 7). Reținând că nu este îndeplinită această condiție, deoarece reclamanții au mai beneficiat de ajutor public judiciar în ultimele 12 luni, tribunalul a respins, cu caracter irevocabil, cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar.

Spre deosebire de Cauza lorga c. României în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale efectivă pentru a solicita eșalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 51/2008 autoritățile au remediat neajunsul constatat anterior de instanța europeană, astfel încât nu se mai poate susține că reclamanții nu s-au bucurat de garanții procedurale pentru contestarea cuantumului taxei de timbru, consacrând și posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare împotriva unor astfel de decizii. În speță, așa cum s-a reținut reclamanții au uzat de dispozițiile O.U.G. nr. 51/2008, fiindu-le respinsă, în mod irevocabil cererea de scutire.

Prin urmare, chiar dacă instanța de apel a apreciat că reclamanții nu ar dispune de venituri suficiente, nu se mai putea cenzura și reveni asupra acestei dispoziții întrucât soluțiile date cererii de ajutor public judiciar sunt irevocabile și nu mai pot fi contestate prin nicio modalitate prevăzută de legislația română. Pe de altă parte, reclamanții au uzat de o cale de atac, cea a reexaminării, chiar dacă nu au primit reparația așteptată, astfel încât se constată că s-au respectat și dispozițiile art. 13 din Convenție care garantează dreptul la un recurs efectiv care să-i permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenție.

Or, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și doctrina și jurisprudența internă, cu privire la natura acestui „recurs intern" au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naționale, pe motiv că este contrară, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fata unei autorități naționale. Prin urmare, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

De aceea, în temeiul tuturor considerentelor prezentate în cuprinsul acestei decizii, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.F. și C.I. împotriva deciziei civile nr. 282 A din noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2014.