ÎCCJ, decizie (scj.ro #86672)

Cerere de retrocedare a unui imobil expropriat. Aplicarea dispozițiilor legii speciale. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată. Index alfabetic : imobil expropriat - restituire în natură - principiului neretroactivității legii Legea nr. 10/2001, art. 1, art. 11 Legea nr. 33/1994, art. 35-36 Legea nr. 213/1998, art. 6 Constituție, art. 20 alin.(2), art. 44 alin.(2)-(3) Dispozițiile art. 11 și următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a normelor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi cunoscut după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi.

Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauza de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispozițiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 83 din 8 ianuarie 2009 Reclamanta H.F.

a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și comuna Șag, județul Timiș reprezentată de Consiliul local și Primar, solicitând să se dispună retrocedarea unui imobil, constând în teren intravilan. În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a părinților săi, în prezent decedați, că în anul 1958 imobilul a fost expropriat și că terenul nu a fost utilizat de Statul Român pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în prezent fiind liber. Tribunalul Timiș, Secția civilă prin sentința civilă nr. 2/2008 a respins acțiunea ca inadmisibilă, iar Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă prin decizia nr. 134 din 22 mai 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond.

Instanțele au reținut că prin decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că pentru restituirea în natură a terenului în litigiu reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Împotriva ultimei hotărâri pronunțată în cauză, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C .proc.civ., susținând că motivarea instanțelor contravine prevederilor art. 20 alin.(2) și art. 44 alin.(2)-(3) din Constituția României, precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 nu mai este de actualitate, întrucât prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit ca în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de prioritate ori a securității raporturilor juridice, motiv pentru care, imobilul în litigiu, fiind expropriat, îi poate fi retrocedat în condițiile art. 35 și 36 din Legea nr. 33/1994. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Din extrasul de carte funciară al imobilului în litigiu rezultă că acesta a fost expropriat în anul 1958. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate al părinților recurentei-reclamante, decedați în 1967 și respectiv în 1980, a fost încălcat de decretul prin care s-a dispus exproprierea, măsura fiind abuzivă. În speță, nu se contestă încălcarea dreptului de proprietate al autorilor recurentei-reclamante, ci calea pe care aceasta trebuia s-o urmeze pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu. Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se restituie, în natură, în condițiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Acest act normativ conține dispoziții referitoare la acordarea normelor reparatorii și cu privire la imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea introdusă la 5 iulie 2007 pe dispozițiile art. 35-36 din Legea nr. 33/1994, prevederi care însă nu se pot aplica în speță, întrucât ar contraveni principiului neretroactivității legii prevăzut la art. 15 alin. 2 din Constituție și art. 1 din Codul civil. Retrocedarea bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat se poate cere în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 dacă se referă la nemișcătoare expropriate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.

În al doilea rând, acțiunea legii noi se întinde atât asupra faptelor pendinte cât și asupra efectelor critice ale raporturilor juridice trecute. Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 vizează structuri născute sub imperiul legilor vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare. Cum reglementarea dată prin Legea nr. 10/2001 republicată interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat la art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În acest cadru legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 11 și următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a normelor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, singurul ce poate fi cunoscut după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi.

Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauza de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispozițiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Contrar celor arătate prin motivele de recurs, această soluție nu contravine prevederilor art. 20 alin.(2) și art. 44 alin.(2)-(3) din Constituție, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Este adevărat că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de față, nu există astfel de neconcordanțe pentru a obține retrocedarea imobilului proprietatea tabulară a părinților săi, imobil ce a fost expropriat în anul 1958. Pe de altă parte, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a îndreptărilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile pe care le-au preluat abuziv înainte ca ele să ratifice Convenția. Dacă dispune de o mare libertate în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri, atunci când se află în joc o chestiune de interes național, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență. Cu alte cuvinte, chiar dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile preluate abuziv și cu atât mai puțin de a dispune de ele, atunci când însă a fost adoptată o soluție de către stat, în acest sens, ea trebuie implementată cu o claritate și coerentă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiectul de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din Constituție întrucât proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora pot obține restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent. Important este ca despăgubirile să fie juste, efective și să fie achitate într-un termen rezonabil. Fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă, iar absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în mod excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție.

Pe de altă parte, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de a apela la justiție întrucât împotriva dispoziției/deciziei motivate emise în această procedură legea deschide calea contestației în instanță. Instanțele judecătorești sunt competente de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

În consecință, persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate măsurile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că nu pot fi primite susținerile făcute de recurenta-reclamantă în sensul că apelând la prevederile acestui act normativ i s-ar „paraliza” cererea de restituire a imobilului. De asemenea, nu pot fi primite nici susținerile făcute de recurenta-reclamantă referitoare la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece această decizie se referă la acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun – art. 480 și art. 481 C .civ.

- introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe când acțiunea de față este întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Lega nr. 33/1994. Decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, recursul a fost respins ca nefondat.