ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 625/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 625/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2692/ PI din 6

decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost respinsă

acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta R.H. împotriva pârâților

S.R., prin C.L. Timișoara și P.J. Timiș, a fost respinsă cererea de intervenție

accesorie formulată de numiții T.E., T.E. și I.M., în favoarea pârâților.

Pentru a pronunța

aceasta hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de

fapt si de drept:

Prin prezenta acțiune,

astfel cum a fost precizată ulterior, s-a solicitat să se constate că imobilul

a fost expropriat fără ca scopul exproprierii să se realizeze, fiind

îndeplinite astfel cerințele art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin decizia nr. LIII

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs

în interesul legii, decizie obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 329 C.

proc. civ., s-a arătat că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În motivare, se arată

că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru

restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, inclusiv în

ceea ce privește imobilele expropriate în perioada de incidență (6 martie

1945-22 decembrie 1989), art. 11 din actul normativ arătat reglementând în

detaliu modalitatea de restituire a imobilelor preluate prin expropriere.

Aceste dispoziții

legale constituie cadrul juridic special în acest sens, singurul care poate fi

invocat după intrarea lor în vigoare, iar prevederile art. 35 din Legea nr.

33/1994 au un caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această interpretare

este în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, numai persoanele

exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cele care, din

motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze în termenele

prevăzute această procedură având deschisă calea acțiunii în revendicarea

bunului litigios.

S-a arătat că nici

art. 481 C. civ., nu poate constitui temei al unei acțiuni în revendicarea unui

imobil expropriat de stat în regimul comunist, pentru identitate de rațiune.

S-a mai reținut că

Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar,

totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile

art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., prin instituirea unui sistem reparator și

procedural perfecționat, în trei grade de jurisdicție.

Imobilul revendicat

în speță a fost expropriat de la antecesorii reclamantei în data de 15

octombrie 1949, intrând, deci, în categoria imobilelor preluate abuziv de stat

în perioada de incidență a Legii nr. 10/2001, potrivit dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. h) din actul normativ arătat.

Reclamanta nu a

înțeles să apeleze la procedura reparatorie prevăzută de Legea nr. 18/1991 și

de Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-ar fi putut identifica imobilul în litigiu.

Acest motiv nu poate

fi apreciat ca intrând în categoria cauzelor independente de voința reclamantei

care să o fi pus în situația de a nu putea apela la procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, în termenele stabilite de art. 22, în condițiile în care se

putea apela la ajutorul unui expert topograf și în cadrul procedurii

necontencioase a notificării pentru identificarea imobilului sau chiar în fața

instanței de judecată învestită în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001

rep.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a constatat că excepția inadmisibilității petitului în

constatarea exproprierii abuzive a terenului, respectiv în constatarea

nerealizării lucrării pentru care s-a dispus exproprierea, este întemeiată,

motiv pentru care, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a admis-o, cu

consecința respingerii acestei cereri, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă

nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta R.H., a fost desființata

sentința civilă apelată și s-a dispus trimiterea cauzei pentru judecare pe fond

la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de

fapt si de drept:

În apel, instanța a

încuviințat efectuarea unei expertize topografice pentru identificarea

imobilului revendicat, stabilirea situației juridice și de fapt a acestuia, în

raport de obiectul acțiunii civile astfel cum a fost formulată și precizată

ulterior de reclamantă. Expertiza tehnică de specialitate a fost efectuată de

ing. expert A.C. care, prin concluziile sale, a reținut că: imobilul ce face

obiectul cauzei este situat în zona mediană a Municipiului Timișoara, între

strada Lidia și strada Mureș, înscris inițial în CF nr. 5110 Timișoara, nr.

top.14/2/1 în suprafață totală de 8.542 m.p. Acest număr a fost dezmembrat în

două parcele: nr. top.14312/1/1 în suprafață de 3871 m.p. ce s-a reînscris în

CF nr. 5110 Timișoara și nr. top. 14312/1/2 în suprafață de 4761 m.p. ce s-a

reînscris în CF 5110 Timișoara și ulterior, a fost transnotată în CF 139984

Timișoara.

S-a mai reținut că,

potrivit documentației de dezmembrare, parcela nr. top. 14312/1/1-revendicată

de reclamantă-are acces la drumul public atât din str. Lidia, cât și din str.

Mureș, fiind mărginită la nord de parcela nr. top. 14312/2, la est de parcela

nr. top. 14314, iar la vest de parcela nr. top. 14312/1/2.

Expertul a constatat

că la data efectuării măsurătorilor, pe terenul aferent parcelei revendicate de

reclamantă nr. top.14312/1/1, delimitat de planul de situație sus-menționat

prin conturul poligonal 1-2-3-4-5-6, era edificată casa cu nr. de conscriere

120, fără urme vizibile de lucrări terane sau subterane de utilitate publică.

S-a mai precizat totodată

că, parcela în discuție înconjoară pe toate laturile, parcela nr. top. 14313 ce

a aparținut și ea antecesorilor reclamantei.

În raport de

concluziile expertizei tehnice de specialitate care a identificat în fapt

imobilul revendicat de reclamantă prin acțiunea înregistrată la data de 13

decembrie 2006, Curtea a reținut că, în mod greșit s-a procedat la respingerea

acțiunii civile, reținându-se excepția inadmisibilității petitului în

constatarea exproprierii abuzive a terenului, încălcându-se astfel dreptul la

un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât imobilul revendicat de reclamantă

a fost identificat, urmând a se examina-cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei,

legalitatea titlului statului de preluare a acestui imobil, situația juridică

și faptică a acestuia, în sensul stabilirii în ce măsură acesta a fost afectat

de lucrări de utilitate publică.

Împotriva decizii

instanței de apel a formulat, în termen legal recurs, la data de 30 iunie 2009,

paratul C.L.M. Timișoara, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte;Tribunalul Timiș nu a încălcat dreptul la un proces

echitabil, așa cum în mod greșit a reținut Curtea de Apel Timișoara, întrucât

instanța de fond a examinat atât legalitatea titlului statului de preluare a

acestui imobil, cât și situația juridică și faptică a acestuia.

Reclamanta nu a

formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001, imobilul încadrându-se la art. 11

din această lege, și anume: „orice alte imobile preluate de stat cu titlu

valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia”.

Raportat la

prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, acțiunea reclamantei

este inadmisibilă, având în vedere titlul în baza căruia a intrat în

proprietatea statului (expropriere) și faptul că aceasta nu a solicitat pe

calea administrativa în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului în

litigiu.

Având în vedere

obiectul cererii reclamantei, Legea nr. 10/2001 este singura lege aplicabilă în

cauză.

O atare interpretare

este impusă și de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică si regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație”.

Prin interpretarea

acestui text de lege, în coroborare cu prevederile art. 1. 2 și 47 din Legea

nr. 10/2001, rezultă că redobândirea dreptului de proprietate de către foștii

proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile

legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.

Conform art. 1 din

Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat .. în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 .. se restituie, de regulă, în natură, în

condițiile prezentei legi; în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.

Această reglementare

cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadru juridic complet pentru

restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent. În această

privință este de subliniat că dispozițiile art. 11 din aceeași lege se referă,

în mod expres, la „imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe

acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite

dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale”, specificând

că „dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură

este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii

primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației în vigoare”.

Dispozițiile art. 11

și următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea practică a întregii

proceduri de restituire și, respectiv a măsurilor reparatorii în echivalent,

constituind cadru juridic cu caracter special pentru cererile de retrocedare a

imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul

temei ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei

legi.

Ca urmare, Legea nr.

10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediata aplicare,

deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994 care reglementează

cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică are un caracter general

față de Legea nr. 10/2001.

S-a constatat corect

ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea nu sunt

aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, fapt de altfel reținut și prin Decizia nr. LIII a Înaltei

Curți de Casație si Justiție, prin care s-a soluționat un recurs în interesul

legii.

Prin Constituția

României este reglementat principiul neretroactivității legii, prevăzând, la

art. 15 alin. (2). că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile”.

În deplină

concordanță cu această reglementare constituțională, Codul civil prevede, în

art. 1, că „legea dispune numai pentru viitor” și că „ea n-are putere retroactivă”,

instituind astfel principiul neretroactivității legii civile.

Acest principiu de

bază, consacrat și în jurisprudența C.E.D.O., afirmă că legea nouă trebuie să

respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa

sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la

rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că

acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra

efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Normele legale aflate

în conflict în cazul imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, respectiv dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr.

10/2001, vizează situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în

timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de

preluare.

Deși avantajos, prin

posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești,

dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost

înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept

substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă

sesizării instanței.

Prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la

dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, aducând perfecționări

sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin

norme de procedură cu caracter special.

Potrivit art. 44

alin. (1) faza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de

proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”,

care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de

restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Drept urmare, decizia sau

hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale

prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Și Curtea

Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr.

10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate

abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în

natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac

numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a

autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre

judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

Astfel încât,

dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său

numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de

restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic

pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări

rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității

circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1)

teza a doua din Legea fundamentală”.

Cum această

reglementare, dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă

că ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia.

În acest cadru

legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin textul de lege

menționat se prevede că „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate

în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la

expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să

ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate

publică”.

Această dispoziție

însă, ca și aceea a art. 481 C. civ., în care se prevede că „nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, nu mai pot servi ca temei în

cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Așa cum rezultă din

prevederile mai sus arătate, pentru restituirea suprafeței de teren

expropriate, reclamanta nu a parcurs procedura necontencioasa prevăzuta de

Legea nr. 10/2001, ignorând dispozițiile legii speciale aplicabile în cauză.

Având în vedere că

aceleași raporturi juridice sunt reglementate atât de legea generală cât și de

legea speciala și, având în vedere faptul că, potrivit adagiului „specialia

generalibus derogant”, reclamanta nu avea un drept de opțiune între cele două

acte normative, fiind obligat să solicite recunoașterea dreptului pretins doar

pe calea legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Mai mult, s-a invocat

si faptul că, prin Decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție București s-a admis recursul în interesul legii declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție București prin care s-a stabilit că acțiunile întemeiate pe dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 având ca obiect imobilele expropriate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 introduse după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 sunt inadmisibile.

Analizând cererea de

recurs, din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte o va

admite pentru considerentele ce urmează:

Prin Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de

14 februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de

stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a

statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste

imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în

cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi

acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi

obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin prezenta acțiune,

formulată la data de 13 decembrie 2006, astfel cum a fost precizată ulterior,

s-a solicitat de către reclamantă să se constate că imobilul a fost expropriat

fără ca scopul exproprierii să se realizeze, in drept, fiind îndeplinite

invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Cât timp reclamanta

nu a contestat măsura exproprierii si nu a făcut dovada că ar fi exceptata în

vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau dovada că, din motive

independente de voința sa nu a putut acționa în termenele legale în procedura

judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanță de

fond a reținut că nu poate primi și soluționa cererea introductivă de instanță,

precizată ulterior, soluție schimbata in mod nelegal de instanța de apel.

Soluția s-a impus

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire

la aceiași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop și anume

retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu

este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a

proprietarilor deposedați în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în

cadrul legii de reparație iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceiași

perioadă de timp să poată acționa în justiție și pe cale separată, nelimitat și

în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și

principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Pentru a hotărî

astfel, se reține și faptul că atât prin decizia VI/1999, cât și prin decizia

nr. LIII/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu privire la

chestiuni de ordin procedural, care au generat o practică judiciară

contradictorie, cauzată de interpretarea diferită a dispozițiilor art. 35 din

Legea nr. 33/1994 prin prisma aplicării principiilor neretroactivității legii

civile sau a principiului regit tempus actum și, respectiv, cu privire la

concursul dintre procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr. 33/1995 și cea

prevăzută de art. 11 din Legea nr. 10/2001, referitoare la aceleași situații

juridice, intervenție care s-a impus exclusiv în scopul unificării practicii

judiciare.

În concret, prin

decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul în interesul legii, și a stabilit că dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect

retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a

acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

Extinderea sferei de

aplicare a dispoziției art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare

a imobile preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a

acestei legi, astfel cum s-a statuat prin decizia VI/1999 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, era justificată de lipsa unei reglementări legale a

acestui fapt juridic și și-a produs efectele cu privire la imobilele preluate

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, până la apariția unei astfel de

reglementări, care s-a realizat prin Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. LIII

din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în

interesul legii și a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în

sensul că: „Aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Dezlegările date

problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

Astfel de decizii

trebuie aplicate, pe viitor, de judecători pentru a se atinge scopul prevăzut

de art. 329 alin. (1) al aceluiași cod, anume, pentru a se asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României,

aplicarea lor neputând fi înlăturată pe cale de interpretare.

Totodată, este de

menționat că în aplicarea legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu

pot fi analizate, decât în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale

instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind

existența unei ingerințe în exercițiul unui drept al lor nu au acționat în

justiție, în termenele și procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obține

protecția acelui drept ci au rămas în pasivitate.

Pentru a obține

restituirea în natură a terenului expropriat, individualizat in cuprinsul

cererii de chemare in judecata, reclamanta avea deschisă calea procedurii

prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) și (3), coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de pârâtul C.L.M. Timișoara împotriva

deciziei nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, va casa decizia atacată și va respinge apelul declarat de reclamanta

R.H. împotriva sentinței nr. 2692/ PI din 6 decembrie 2007 a Tribunalului

Timiș, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 69/ A din 6 aprilie

2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

atacată și respinge apelul declarat de reclamanta R.H. împotriva sentinței nr.

2692/ PI din 6 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2010.