ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 625/2010

Deliberând asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2692/ PI din 6 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta R.H. împotriva pârâților S.R., prin C.L. Timișoara și P.J. Timiș, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de numiții T.E., T.E. și I.M., în favoarea pârâților. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Prin prezenta acțiune, astfel cum a fost precizată ulterior, s-a solicitat să se constate că imobilul a fost expropriat fără ca scopul exproprierii să se realizeze, fiind îndeplinite astfel cerințele art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin decizia nr. LIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., s-a arătat că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În motivare, se arată că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, inclusiv în ceea ce privește imobilele expropriate în perioada de incidență (6 martie 1945-22 decembrie 1989), art. 11 din actul normativ arătat reglementând în detaliu modalitatea de restituire a imobilelor preluate prin expropriere.

Aceste dispoziții legale constituie cadrul juridic special în acest sens, singurul care poate fi invocat după intrarea lor în vigoare, iar prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au un caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Această interpretare este în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze în termenele prevăzute această procedură având deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios. S-a arătat că nici art. 481 C. civ., nu poate constitui temei al unei acțiuni în revendicarea unui imobil expropriat de stat în regimul comunist, pentru identitate de rațiune.

S-a mai reținut că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., prin instituirea unui sistem reparator și procedural perfecționat, în trei grade de jurisdicție. Imobilul revendicat în speță a fost expropriat de la antecesorii reclamantei în data de 15 octombrie 1949, intrând, deci, în categoria imobilelor preluate abuziv de stat în perioada de incidență a Legii nr. 10/2001, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din actul normativ arătat. Reclamanta nu a înțeles să apeleze la procedura reparatorie prevăzută de Legea nr. 18/1991 și de Legea nr. 10/2001, întrucât nu s-ar fi putut identifica imobilul în litigiu.

Acest motiv nu poate fi apreciat ca intrând în categoria cauzelor independente de voința reclamantei care să o fi pus în situația de a nu putea apela la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenele stabilite de art. 22, în condițiile în care se putea apela la ajutorul unui expert topograf și în cadrul procedurii necontencioase a notificării pentru identificarea imobilului sau chiar în fața instanței de judecată învestită în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 rep. Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că excepția inadmisibilității petitului în constatarea exproprierii abuzive a terenului, respectiv în constatarea nerealizării lucrării pentru care s-a dispus exproprierea, este întemeiată, motiv pentru care, în baza art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., a admis-o, cu consecința respingerii acestei cereri, ca inadmisibilă. Prin decizia civilă nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta R.H., a fost desființata sentința civilă apelată și s-a dispus trimiterea cauzei pentru judecare pe fond la aceeași instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: În apel, instanța a încuviințat efectuarea unei expertize topografice pentru identificarea imobilului revendicat, stabilirea situației juridice și de fapt a acestuia, în raport de obiectul acțiunii civile astfel cum a fost formulată și precizată ulterior de reclamantă.

Expertiza tehnică de specialitate a fost efectuată de ing. expert A.C. care, prin concluziile sale, a reținut că: imobilul ce face obiectul cauzei este situat în zona mediană a Municipiului Timișoara, între strada Lidia și strada Mureș, înscris inițial în CF nr. 5110 Timișoara, nr. top.14/2/1 în suprafață totală de 8.542 m.p. Acest număr a fost dezmembrat în două parcele: nr. top.14312/1/1 în suprafață de 3871 m.p. ce s-a reînscris în CF nr. 5110 Timișoara și nr. top. 14312/1/2 în suprafață de 4761 m.p. ce s-a reînscris în CF 5110 Timișoara și ulterior, a fost transnotată în CF 139984 Timișoara. S-a mai reținut că, potrivit documentației de dezmembrare, parcela nr. top. 14312/1/1-revendicată de reclamantă-are acces la drumul public atât din str. Lidia, cât și din str. Mureș, fiind mărginită la nord de parcela nr. top.

14312/2, la est de parcela nr. top. 14314, iar la vest de parcela nr. top. 14312/1/2. Expertul a constatat că la data efectuării măsurătorilor, pe terenul aferent parcelei revendicate de reclamantă nr. top.14312/1/1, delimitat de planul de situație sus-menționat prin conturul poligonal 1-2-3-4-5-6, era edificată casa cu nr. de conscriere 120, fără urme vizibile de lucrări terane sau subterane de utilitate publică. S-a mai precizat totodată că, parcela în discuție înconjoară pe toate laturile, parcela nr. top. 14313 ce a aparținut și ea antecesorilor reclamantei.

În raport de concluziile expertizei tehnice de specialitate care a identificat în fapt imobilul revendicat de reclamantă prin acțiunea înregistrată la data de 13 decembrie 2006, Curtea a reținut că, în mod greșit s-a procedat la respingerea acțiunii civile, reținându-se excepția inadmisibilității petitului în constatarea exproprierii abuzive a terenului, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât imobilul revendicat de reclamantă a fost identificat, urmând a se examina-cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei, legalitatea titlului statului de preluare a acestui imobil, situația juridică și faptică a acestuia, în sensul stabilirii în ce măsură acesta a fost afectat de lucrări de utilitate publică.

Împotriva decizii instanței de apel a formulat, în termen legal recurs, la data de 30 iunie 2009, paratul C.L.M. Timișoara, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte;Tribunalul Timiș nu a încălcat dreptul la un proces echitabil, așa cum în mod greșit a reținut Curtea de Apel Timișoara, întrucât instanța de fond a examinat atât legalitatea titlului statului de preluare a acestui imobil, cât și situația juridică și faptică a acestuia. Reclamanta nu a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001, imobilul încadrându-se la art. 11 din această lege, și anume: „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia”.

Raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, acțiunea reclamantei este inadmisibilă, având în vedere titlul în baza căruia a intrat în proprietatea statului (expropriere) și faptul că aceasta nu a solicitat pe calea administrativa în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului în litigiu. Având în vedere obiectul cererii reclamantei, Legea nr. 10/2001 este singura lege aplicabilă în cauză. O atare interpretare este impusă și de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Prin interpretarea acestui text de lege, în coroborare cu prevederile art. 1. 2 și 47 din Legea nr. 10/2001, rezultă că redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”. Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat .. în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .. se restituie, de regulă, în natură, în condițiile prezentei legi; în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”. Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadru juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent.

În această privință este de subliniat că dispozițiile art. 11 din aceeași lege se referă, în mod expres, la „imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale”, specificând că „dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare”.

Dispozițiile art. 11 și următoarele din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadru juridic cu caracter special pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul temei ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi. Ca urmare, Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediata aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994 care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică are un caracter general față de Legea nr. 10/2001.

S-a constatat corect ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt de altfel reținut și prin Decizia nr. LIII a Înaltei Curți de Casație si Justiție, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii. Prin Constituția României este reglementat principiul neretroactivității legii, prevăzând, la art. 15 alin. (2). că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. În deplină concordanță cu această reglementare constituțională, Codul civil prevede, în art. 1, că „legea dispune numai pentru viitor” și că „ea n-are putere retroactivă”, instituind astfel principiul neretroactivității legii civile.

Acest principiu de bază, consacrat și în jurisprudența C.E.D.O., afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute. Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr. 10/2001, vizează situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, aducând perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Potrivit art. 44 alin. (1) faza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”, care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Și Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

Astfel încât, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală”. Cum această reglementare, dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În acest cadru legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prin textul de lege menționat se prevede că „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică”.

Această dispoziție însă, ca și aceea a art. 481 C. civ., în care se prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Așa cum rezultă din prevederile mai sus arătate, pentru restituirea suprafeței de teren expropriate, reclamanta nu a parcurs procedura necontencioasa prevăzuta de Legea nr. 10/2001, ignorând dispozițiile legii speciale aplicabile în cauză.

Având în vedere că aceleași raporturi juridice sunt reglementate atât de legea generală cât și de legea speciala și, având în vedere faptul că, potrivit adagiului „specialia generalibus derogant”, reclamanta nu avea un drept de opțiune între cele două acte normative, fiind obligat să solicite recunoașterea dreptului pretins doar pe calea legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Mai mult, s-a invocat si faptul că, prin Decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București prin care s-a stabilit că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt inadmisibile.

Analizând cererea de recurs, din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte o va admite pentru considerentele ce urmează: Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin prezenta acțiune, formulată la data de 13 decembrie 2006, astfel cum a fost precizată ulterior, s-a solicitat de către reclamantă să se constate că imobilul a fost expropriat fără ca scopul exproprierii să se realizeze, in drept, fiind îndeplinite invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994. Cât timp reclamanta nu a contestat măsura exproprierii si nu a făcut dovada că ar fi exceptata în vreun mod de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau dovada că, din motive independente de voința sa nu a putut acționa în termenele legale în procedura judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanță de fond a reținut că nu poate primi și soluționa cererea introductivă de instanță, precizată ulterior, soluție schimbata in mod nelegal de instanța de apel.

Soluția s-a impus justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceiași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop și anume retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedați în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceiași perioadă de timp să poată acționa în justiție și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Pentru a hotărî astfel, se reține și faptul că atât prin decizia VI/1999, cât și prin decizia nr. LIII/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu privire la chestiuni de ordin procedural, care au generat o practică judiciară contradictorie, cauzată de interpretarea diferită a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 prin prisma aplicării principiilor neretroactivității legii civile sau a principiului regit tempus actum și, respectiv, cu privire la concursul dintre procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr. 33/1995 și cea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 10/2001, referitoare la aceleași situații juridice, intervenție care s-a impus exclusiv în scopul unificării practicii judiciare.

În concret, prin decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, și a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Extinderea sferei de aplicare a dispoziției art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare a imobile preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel cum s-a statuat prin decizia VI/1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, era justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic și și-a produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, până la apariția unei astfel de reglementări, care s-a realizat prin Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: „Aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”. Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

Astfel de decizii trebuie aplicate, pe viitor, de judecători pentru a se atinge scopul prevăzut de art. 329 alin. (1) al aceluiași cod, anume, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, aplicarea lor neputând fi înlăturată pe cale de interpretare. Totodată, este de menționat că în aplicarea legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existența unei ingerințe în exercițiul unui drept al lor nu au acționat în justiție, în termenele și procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obține protecția acelui drept ci au rămas în pasivitate.

Pentru a obține restituirea în natură a terenului expropriat, individualizat in cuprinsul cererii de chemare in judecata, reclamanta avea deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3), coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, va casa decizia atacată și va respinge apelul declarat de reclamanta R.H. împotriva sentinței nr. 2692/ PI din 6 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul C.L.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 69/ A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată și respinge apelul declarat de reclamanta R.H. împotriva sentinței nr. 2692/ PI din 6 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.