ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5446/2009

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 7847/30 din 25 octombrie 2007, reclamanta L.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Consiliul Local Timișoara să se dispună retrocedarea către reclamantă a imobilului înscris în C.F. nr. 782 Chișoda nr. top 1837/635-637, constând în casa situată la nr. 42, precum și cota de ½ din teren - curte și grădină, care a fost preluat de Statul Român cu titlul de expropriere în baza Decretului prezidențial nr. 392/1988 (înscris în C.F. în mod greșit cu nr. 892/1988); să se dispună restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român din C.F.

782 Chișoda poziția 21 foaia B și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlul de restabilire a situației anterioare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că exproprierea imobilului reclamantului a avut loc în anul 1988 (când s-a emis decretul de expropriere) și dreptul de proprietate al Statului Român s-a născut în temeiul și la data adoptării acestui decret de expropriere, respectiv în anul 1988, iar acțiunea reclamantei a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar reclamanta nu a uzat de procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de această lege, astfel că, prin raportare la Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare al Legii nr. 10/2001), acțiunea reclamantei apare inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel, reclamanta L.A., solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Timiș, deoarece acesta a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, în speță fiind incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ. Reclamanta a motivat, în esență, că această sentință civilă a fost dată cu încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul Consiliul Local al municipiului Timișoara, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului reclamantei motivând, în esență, că, raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 reclamanta trebuia să solicite pe cale administrativă , în baza Legii nr. 10/2001 , restituirea imobilului în litigiu.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 215 A din 09 octombrie 2008, a admis apelul declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinței civile nr. 176/PI din 28 ianuarie 2008 , pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în dosar nr. 7847/3072007, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că Tribunalul Timiș a soluționat cauza pe baza excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, fără a intra în cercetarea fondului pricinii și fără a verifica dacă acțiunea reclamantei este admisibilă prin prisma dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă aceasta nu a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în cazul în care există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, atunci au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

De asemenea, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, iar art. 6 din CEDO garantează cetățenilor dreptul la un proces echitabil și, prin urmare, în virtutea acestor reglementări legale, instanța de trimitere este ținută să examineze, pe fond, dacă acțiunea reclamantei poate fi promovată și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ținându-se seama de condițiile în care privarea de proprietate, de un bun, reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun și anume: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; privarea să fie impusă de o cauză de utilitate publică, privarea să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional; necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului iar orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere până instituirea ei, iar dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum , revine obligația statului de a o realiza, în acest sens fiind jurisprudența CEDO, în cauza Papamichalopoulos și alții, contra Greciei, din 31 octombrie 1995. Totodată, în practica CEDO s-a stabilit faptul că „incertitudinea în care se găsea reclamanta cu privire la existența dreptului ei de proprietate asupra bunului constituie o privare de proprietate,

ce încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1" (cauza Golea contra României, din 27 iulie 2004). În cauză s-a făcut dovada că dreptul de proprietate al reclamantei a fost radiat din cartea funciară în anul 1990, fără însă ca bunul să fi fost preluat efectiv de stat și fără a i se acorda o justă și prealabilă despăgubire reclamantei, aceasta fiind împiedicată nu numai să dispună de bunul său, dar să efectueze și acte de folosință și de administrare a bunului, ea fiind în vârstă de 81 de ani și fiind în imposibilitate de a-și introduce gazul în imobil, deoarece i se cere să depună un extras de carte funciară, care să-i ateste dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv.

Deși de la emiterea decretului de expropriere (în anul 1998) și până în prezent, au trecut 20 de ani, nu s-a realizat obiectivul pentru care s-a emis acest decret de expropriere, reclamantei nu i s-a plătit nici o despăgubire pentru imobilul expropriat și, în toată această perioadă , a achitat impozitul pentru imobilul care constituie o sarcină a proprietarului. Imobilul în litigiu nu a figurat niciodată în evidența mijloacelor fixe ale Primăriei municipiului Timișoara și nu a fost cuprins în lista imobilelor ce fac parte din domeniul public al municipiului Timișoara.

Prin urmare, imobilul în litigiu fiind declarat expropriat de 20 ani iar dreptul de proprietate al Statului Român fiind înscris în cartea funciară abia în anul 1990, fără ca reclamantei să i se plătească o justă și prealabilă despăgubire, apare evident aspectul că aceasta a suferit o privare de proprietate, ce se impune a fi reparată, prin retrocedarea imobilului și prin restabilirea situației anterioare de carte funciară. Instanța de apel a motivat că, în speță, temeiul juridic al acțiunii este art. 35 din Legea nr. 33/1994 și art. 480 C. civ.

iar aceste temeiuri de drept nu au fost analizate de către prima instanță, motiv pentru care se impune admiterea apelului reclamantei și desființarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Timiș, care va fi ținut să analizeze - pe fond - cererea de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, care prevede că, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute , foștii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

Instanța de apel a mai reținut că, de altfel, în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, în spețe similare, în sensul admisibilității acțiunilor formulate în baza prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/ 1994, fără îndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, făcând referire, în acest sens, la decizia civilă nr. 4614 din 31 mai 2005. Instanța de apel a invocat și jurisprudența în materie, din raza Curții de Apel Timișoara, prin care s-a statuat că „ Legea nr. 10/2001 este o lege ordinară specială cu caracter reparatoriu, ea vizând exclusiv ipoteza unor reparații, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv în proprietatea Statului Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe când Legea nr. 33/1994 este o lege organică, în sensul arătat de art. 41 și art. 71 din Constituția României, în forma în vigoare la data promulgării legii, fapt ce îi conferă forța juridică superioară față de legea ordinară, Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a conchis că, așa fiind, în raport de particularitatea strictă a speței, în care reclamanta a fost supusă unei privări de proprietate, potrivit definiției acesteia, date de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, și cum în mod greșit cauza a fost soluționată pe baza admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii, se impune ca tribunalul să se pronunțe cu privire la fondul cauzei, vizând incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea, în vederea înlăturării privării de proprietate la care a fost supusă reclamanta, potrivit tuturor argumentelor menționate. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara a susținut, în esență, că acțiunea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi primită deoarece, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost suprimată practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, reclamanta trebuia să solicite pe cale administrativă restituirea imobilului în litigiu, în baza acestor acte normative, deoarece prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, art. 11 din lege dispunând că „Imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale" , art. 11.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 statuând că prin utilizarea sintagmei generice „imobilele expropriate" legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu).

Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordine publică și așa fiind, reclamanta trebuia să solicite recunoașterea dreptului pretins doar pe calea legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, pe care însă aceasta a ignorat-o.

Invocând și Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și prin care s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta L.A.

împotriva sentinței nr. 176 /PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiș. Recursul este fondat pentru considerentele care succed. La data de 25 octombrie 2007, reclamanta L.A. a solicitat instanței, prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara, în temeiul art. 35 al Legii nr. 33/1994, ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună retrocedarea imobilului înscris în C.F. 782 Chișoda nr. top 1837/635-637, constând în casa situată la nr. 42, precum și cota de Î4 din teren - curte și grădină, care a fost preluat de Statul Român cu titlu de expropriere în baza Decretului prezidențial nr. 392/1988, precum și restabilirea situației anterioare de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român din C.F.

782 Chișoda poz. 21 foaia B și reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de restabilire situație anterioară, în baza sentinței ce urmează a fi pronunțată în cauză. Acțiunea reclamantei este deci o acțiune în retrocedarea terenului expropriat în baza Decretului prezidențial nr. 392/1988, fiind întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an conform scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunțată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție (publicată în M. Of., Partea I nr. 636 din 27 septembrie 1999) în cadrul unui recurs în interesul legii s-a statuat în sensul că instanțele judecătorești sunt competente să dispună retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul 1994, dacă nu a fost realizată lucrarea pentru care s-a adoptat măsura exproprierii, în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994. Însă, ulterior pronunțării acestei decizii, a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 , intrată în vigoare la data de 14 februarie 2001, care, prin art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referință a legii.

Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlu valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubiri expropriaților, fiind fără relevanță dacă exproprierea a privit numai construcțiile sau numai terenurile, esențială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmarea unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual. Acest text se aplică imobilelor expropriate chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsură nu s-au finalizat nici până la data intrării în vigoare a legii, cu consecința că, măsura restituirii în natură este permisă în situația nefinalizării exproprierii.

Sunt vizate așadar toate acele imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1995 privind exproprierile pentru cauză de utilizate publică, ale cărei dispoziții sunt incidente pentru exproprierile realizate după data intrării în vigoare a acestei legi. Așa fiind, solicitările reclamantei deduse judecății nu pot fi circumscrise decât cadrului juridic stabilit prin dispozițiile art. 11 al Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire, implică parcurgerea procedurii speciale prevăzută în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun. În raportul juridic dedus judecății, dreptul reclamantei la retrocedarea imobilului în baza prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu a fost recunoscut irevocabil de nici o instanță anterior datei când s-a pronunțat Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii iar pronunțarea acestei decizii a fost determinată de faptul că problema de drept privind aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost diferit soluționată de instanțele judecătorești.

Curtea de Apel Timișoara a soluționat apelul declarat de reclamantă în dezacord cu cele statuate prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, prin care s-au unificat diferențele de interpretare și aplicare a textului art. 35 al Legii nr. 33/1994, încălcând astfel dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.

Nu în ultimul rând, în argumentarea celor mai sus expuse, este de reținut că reclamanta a avut posibilitatea, timp de șapte ani de zile, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de a solicita restituirea proprietății sale, expropriată în anul 1988, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 iar ulterior, încă 12 luni, termenul prevăzut de noua lege, în care putea demara procedura administrativă prealabilă însă aceasta și-a manifestat interesul pentru retrocedarea imobilului în litigiu, abia la data de 25 octombrie 2007, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001. Având în vedere temeiurile care preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 215 A din 09 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o va casa și va respinge apelul declarat de reclamanta L.A.

împotriva sentinței nr. 176/PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 215 A din 09 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, care o casează. Respinge apelul declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinței nr. 176/PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o păstrează. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică astăzi, 12 mai 2009.