ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5446/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5446/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra

recursului civil de față:

Din examinarea

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea

civilă înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 7847/30 din 25 octombrie 2007,

reclamanta L.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

reprezentat de Consiliul Local Timișoara să se dispună

retrocedarea către reclamantă a imobilului înscris în C.F. nr. 782

Chișoda nr. top

1837/635-637, constând în casa situată la nr. 42, precum

și cota de ½ din teren - curte și grădină, care a fost preluat de Statul

Român cu titlul de

expropriere în baza

Decretului prezidențial nr. 392/1988 (înscris în C.F. în mod greșit

cu nr. 892/1988); să se dispună restabilirea

situației anterioare de carte funciară, în sensul radierii dreptului de

proprietate al Statului Român din C.F. 782 Chișoda poziția

21 foaia B și

reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlul de restabilire

a situației anterioare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut în esență că exproprierea imobilului reclamantului a avut loc în anul

1988 (când s-a emis decretul de expropriere) și dreptul de proprietate al

Statului Român s-a născut în temeiul și la

data

adoptării acestui decret de expropriere, respectiv în anul 1988, iar acțiunea

reclamantei

a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar reclamanta nu

a uzat de procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de

această lege, astfel că, prin raportare la Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994, privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în

cazul acțiunilor având ca obiect imobile

expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, introduse

după intrarea în vigoare al Legii nr. 10/2001), acțiunea reclamantei apare

inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat

apel, reclamanta L.A., solicitând desființarea ei și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, Tribunalului Timiș, deoarece acesta a soluționat cauza fără a intra

în cercetarea fondului, în speță fiind incidente dispozițiile art. 297 C. proc.

civ. Reclamanta a motivat, în esență, că această sentință civilă a fost dată cu

încălcarea art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Primul Protocol

Adițional la CEDO și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Consiliul Local al

municipiului Timișoara, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea

apelului reclamantei motivând, în esență, că, raportat la prevederile Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 247/2005 reclamanta trebuia să solicite pe cale

administrativă , în baza Legii nr. 10/2001 ,

restituirea imobilului în litigiu.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr.

215 A din 09

octombrie 2008, a admis apelul

declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinței civile nr. 176/PI din 28

ianuarie 2008 , pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în dosar

nr.

7847/3072007, pe care a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare,

Tribunalului Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că

Tribunalul Timiș a soluționat cauza pe baza excepției inadmisibilității

acțiunii reclamantei, fără a intra în cercetarea fondului pricinii și fără a

verifica dacă acțiunea reclamantei este admisibilă prin prisma dispozițiilor

art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO

și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă aceasta nu a

formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în

cazul în care există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, atunci

au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

De asemenea, art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO

obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, iar art. 6 din CEDO

garantează cetățenilor dreptul la un proces echitabil și, prin urmare, în

virtutea acestor

reglementări legale,

instanța de trimitere este ținută să examineze, pe fond, dacă

acțiunea

reclamantei poate fi promovată și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

ținându-se seama de condițiile în care privarea de proprietate, de un bun,

reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun și anume:

privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în

materie; privarea să fie impusă de o cauză de utilitate publică, privarea să

fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional; necesitatea

indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului iar orice limitare trebuie

să fie proporțională cu scopul avut în vedere până instituirea ei, iar dacă

natura încălcării permite o

restitutio in integrum

, revine obligația

statului de a o realiza, în acest sens fiind jurisprudența CEDO, în cauza

Papamichalopoulos și alții, contra Greciei, din 31 octombrie 1995.

Totodată, în practica CEDO s-a stabilit faptul

că „incertitudinea în care se găsea reclamanta cu privire la existența

dreptului ei de proprietate asupra bunului constituie o privare de proprietate,

ce încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1" (cauza Golea contra

României, din 27 iulie 2004).

În cauză s-a făcut dovada că dreptul de

proprietate al reclamantei a fost radiat din cartea funciară în anul 1990, fără

însă ca bunul să fi fost preluat efectiv de stat și fără a i se acorda o justă

și prealabilă despăgubire reclamantei, aceasta fiind împiedicată nu numai să

dispună de bunul său, dar să efectueze și acte de folosință și de administrare

a bunului, ea fiind în vârstă de 81 de ani și fiind în imposibilitate de a-și

introduce gazul în imobil, deoarece i se cere să depună un extras de carte

funciară, care să-i ateste dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv.

Deși de la emiterea decretului de expropriere (în anul 1998) și până în

prezent, au trecut 20 de ani, nu s-a realizat obiectivul pentru care s-a emis

acest decret de expropriere, reclamantei nu i s-a plătit nici o despăgubire

pentru imobilul expropriat și, în toată această perioadă , a achitat impozitul

pentru imobilul care constituie o sarcină a proprietarului. Imobilul în litigiu

nu a figurat niciodată în evidența mijloacelor fixe ale Primăriei municipiului

Timișoara și nu a fost cuprins în lista imobilelor ce fac parte din domeniul

public al municipiului Timișoara.

Prin urmare, imobilul în litigiu fiind declarat expropriat

de 20 ani iar dreptul de proprietate al Statului Român fiind înscris în cartea

funciară abia în anul 1990, fără ca reclamantei să i se plătească o justă și

prealabilă despăgubire, apare evident aspectul că aceasta a suferit o privare

de proprietate, ce se impune a fi reparată, prin retrocedarea imobilului și

prin restabilirea situației anterioare de carte funciară.

Instanța de apel a motivat

că, în speță, temeiul juridic al acțiunii este art. 35

din

Legea nr. 33/1994 și art. 480 C. civ. iar aceste temeiuri de drept nu au fost

analizate de către prima instanță, motiv pentru care se impune admiterea

apelului reclamantei și desființarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei,

spre rejudecare, Tribunalului Timiș, care va fi ținut să analizeze - pe fond -

cererea de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, care prevede că, dacă bunurile

imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului

pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost

începute , foștii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o

nouă declarație de utilitate publică.

Instanța de apel a mai reținut că, de altfel, în practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit, în spețe similare, în sensul

admisibilității acțiunilor formulate în baza prevederilor art. 35 din Legea nr.

33/ 1994, fără îndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr.

10/2001, făcând referire, în acest sens, la decizia civilă nr. 4614 din 31 mai

2005.

Instanța de apel a invocat și jurisprudența în materie,

din raza Curții de Apel Timișoara, prin care s-a statuat că „ Legea nr. 10/2001

este o lege ordinară specială cu caracter reparatoriu, ea vizând exclusiv

ipoteza unor reparații, în

natură sau prin

echivalent, pentru imobilele preluate abuziv în proprietatea Statului

Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, pe când Legea nr. 33/1994

este o lege organică, în sensul arătat

de art. 41 și art. 71 din Constituția României, în forma în vigoare la data

promulgării legii, fapt ce îi conferă forța juridică superioară față de legea

ordinară, Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a conchis

că, așa fiind, în raport de particularitatea strictă a

speței, în care reclamanta a fost supusă unei

privări de proprietate, potrivit definiției acesteia, date de art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției, și cum în mod greșit cauza a

fost soluționată pe baza admiterii excepției de

inadmisibilitate a acțiunii, se impune

ca tribunalul să se

pronunțe cu privire la fondul cauzei, vizând incidența art. 35 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea, în

vederea înlăturării privării de proprietate la care a fost supusă reclamanta,

potrivit tuturor argumentelor menționate.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs

pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara, criticând-o pentru

nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Consiliul

local al municipiului Timișoara a susținut, în esență, că acțiunea reclamantei,

întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi primită

deoarece, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost suprimată

practic, posibilitatea recurgerii la

dreptul

comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și,

fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special.

Raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr.

247/2005, reclamanta trebuia să solicite pe cale administrativă restituirea

imobilului în litigiu, în baza acestor acte normative, deoarece prin

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație".

Conform art. 1 din Legea nr.

10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de

stat (...) în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie, în natură, în

condițiile prezentei legi iar în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Această reglementare cu

caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul

juridic

complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, art.

11 din lege dispunând că „Imobilele expropriate și ale căror

construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură

persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea

dispozițiilor legale" , art. 11.1 din normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 statuând că prin utilizarea sintagmei generice „imobilele

expropriate" legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a

tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință, indiferent de

calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind

valabil sau nu).

Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie

în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, fiind

de imediată aplicare, deoarece interesează ordine publică și așa fiind,

reclamanta trebuia să solicite recunoașterea dreptului pretins doar pe calea

legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, pe care însă aceasta a

ignorat-o.

Invocând și Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 din 4 iunie

2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a

admis recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor

art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile

expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după

intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și prin care s-a statuat că dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se

interpretează în sensul că aceste

dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca

obiect imobile

expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurentul-pârât a solicitat admiterea

recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului

declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinței nr. 176 /PI din 28 ianuarie

2008 a Tribunalului Timiș.

Recursul

este fondat pentru considerentele care succed.

La data de 25 octombrie

2007, reclamanta L.A. a solicitat instanței, prin

acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului

Timișoara, în temeiul art. 35 al Legii nr. 33/1994, ca, prin hotărârea pe care

o va pronunța, să dispună retrocedarea imobilului înscris în C.F. 782 Chișoda

nr. top 1837/635-637, constând în casa situată la nr. 42, precum și cota de Î4

din teren - curte și grădină, care a fost preluat de Statul Român cu titlu de

expropriere în baza Decretului prezidențial nr. 392/1988, precum și

restabilirea situației anterioare de carte funciară în sensul radierii

dreptului de proprietate al Statului Român din C.F. 782 Chișoda poz. 21 foaia B

și reînscrierea dreptului de

proprietate al

reclamantei, cu titlu de restabilire situație anterioară, în baza sentinței

ce

urmează a fi pronunțată în cauză.

Acțiunea reclamantei este deci o acțiune în retrocedarea

terenului expropriat în baza Decretului prezidențial nr. 392/1988, fiind

întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, dacă

imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an conform scopului

pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost

începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o

nouă declarație de utilitate publică.

Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie

1999 pronunțată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție (publicată în

M. Of., Partea I nr. 636 din 27 septembrie 1999) în cadrul unui recurs în

interesul legii s-a statuat în sensul că instanțele judecătorești sunt

competente să dispună retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul 1994,

dacă nu a fost realizată lucrarea pentru care s-a adoptat măsura exproprierii,

în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994.

Însă, ulterior pronunțării acestei decizii, a

fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 , intrată

în vigoare la data de 14 februarie 2001, care, prin art. 11, instituie

reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de

referință a legii.

Dispozițiile art. 11 din Legea nr.

10/2001 se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum

aceasta a fost făcută cu titlu valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă

s-au plătit sau nu despăgubiri expropriaților, fiind fără relevanță dacă

exproprierea a privit numai construcțiile sau numai terenurile, esențială

rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmarea unei

exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.

Acest text se aplică imobilelor expropriate

chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsură nu s-au

finalizat nici până la data intrării în vigoare a legii, cu consecința că, măsura

restituirii în natură este permisă în situația nefinalizării exproprierii.

Sunt vizate așadar toate acele imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut

găsi dezlegare,

până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza art. 35 din

Legea

nr. 33/1995 privind exproprierile pentru cauză de utilizate publică, ale cărei

dispoziții sunt incidente pentru exproprierile

realizate după data intrării în vigoare a

acestei legi.

Așa fiind, solicitările reclamantei deduse judecății nu

pot fi circumscrise decât cadrului juridic stabilit prin dispozițiile art. 11

al Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. LIII (53)

din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație

și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca

obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și s-a statuat că

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică

în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de

restituire, implică parcurgerea procedurii speciale prevăzută în Legea nr.

10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

În raportul juridic dedus judecății, dreptul reclamantei

la retrocedarea imobilului în baza prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994

nu a fost recunoscut irevocabil de nici o instanță anterior datei când s-a

pronunțat Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, dată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii iar

pronunțarea acestei decizii a fost determinată de faptul că problema de drept

privind aplicabilitatea art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost diferit

soluționată de instanțele judecătorești.

Curtea de Apel Timișoara a soluționat apelul declarat de

reclamantă în dezacord cu cele statuate prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

interesul legii, prin care s-au unificat diferențele de interpretare și

aplicare a textului art. 35 al Legii nr. 33/1994, încălcând astfel dispozițiile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.

Nu în ultimul rând, în argumentarea celor mai

sus expuse, este de reținut că reclamanta a avut posibilitatea, timp de șapte

ani de zile, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de a solicita

restituirea proprietății sale, expropriată în anul 1988, în baza art. 35 din

Legea nr. 33/1994 iar ulterior, încă 12 luni, termenul prevăzut de noua lege,

în care putea demara procedura administrativă prealabilă însă aceasta și-a

manifestat interesul pentru retrocedarea imobilului în litigiu, abia la data de

25 octombrie 2007, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21 din

Legea nr. 10/2001.

Având în vedere temeiurile care preced, Înalta Curte va

admite recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Timișoara

împotriva deciziei nr. 215 A din 09 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, pe care

o va casa și va

respinge apelul declarat de reclamanta L.A. împotriva sentinței

nr.

176/PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o va

păstra.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul local al

municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 215 A din 09 octombrie 2008 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, care o casează.

Respinge apelul declarat de reclamanta L.A. împotriva

sentinței nr. 176/PI din 28 ianuarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția civilă,

pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică astăzi, 12 mai 2009.