ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1464/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1464/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Reține următoarele:
Prin acțiunea formulată la 3 octombrie
2002, M.I. a chemat în judecată CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA
solicitând „înlăturarea măsurii exproprierii imobilului înscris în CF nr. 607
Chișoda”, deoarece, deși fusese expropriat încă din anul 1988 pentru cauza de
utilitate publică, respectivul imobil nu fusese demolat.
Prin aceeași acțiune reclamanta a cerut ca
imobilul menționat să îi fie restituit și să se dispună rectificarea Cărții
Funciare nr. 607 Chișoda, în sensul restabilirii situației anterioare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secției
civile a Tribunalului Timiș, iar prin sentința civilă nr. 1153 pronunțată la 29
noiembrie 2002, instanța astfel sesizată a admis acțiunea și a înlăturat măsura
exproprierii constatând totodată că reclamanta este unica moștenitoare a
defunctei S.E., care figura în calitate de proprietară a imobilului la data
exproprierii.
În ceea ce privește chestiunile privind
cartea funciară, instanța a dispus, de asemenea, restabilirea situației
anterioare, precum și intabularea dreptului de proprietate dobândit de
reclamantă pe cale succesorală.
Apelul făcut ulterior de pârâtul CONSILIUL
LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva acestei sentințe a fost respins prin
decizia civilă nr. 20, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,
la 26 februarie 2003, în dosarul nr. 404/C/2003.
Pronunțând această decizie instanța de
apel a reținut în esență că acțiunea formulată de reclamantă a avut ca temei
prevederile art. 41 din Constituția României și ale Legii nr. 33/1994 și că
aceste dispoziții au fost în mod corect aplicate cu ocazia soluționării cauzei
în fond.
În aceeași ordine de idei s-a apreciat că
este nefondată critica formulată de pârât în legătură cu neaplicarea de către
prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
La 17 martie 2003, pârâtul CONSILIUL LOCAL
AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA a declarat recurs împotriva deciziei astfel
pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei
Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 1458/2003.
În motivarea recursului s-a susținut că,
în soluționarea cauzei, instanța de apel „a dat făcut o greșită interpretare a
dispozițiilor legale în materie”, deoarece „acțiunea este inadmisibilă în
raport cu prevederile legii speciale nr. 10/2001”.
În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat
că „invocarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994” nu putea fi avută în
vedere decât în măsura în care reclamanta ar fi făcut dovada notificării
pârâtului și a parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de
Legea nr. 10/2003, aspect care în speță nu a fost dovedit.
În ceea ce o privește intimata-reclamantă
M.I. a solicitat respingerea recursului formulând în acest sens și o
întâmpinare prin care a susținut că acțiunea nu avea ca temei prevederile Legii
nr. 10/2001 invocate de recurent și că dispozițiile acelui act normativ nu pot
și interpretate, în sensul îngrădirii accesului la justiție garantat prin art.
21 din Constituția României.
Prin aceeași întâmpinare s-a susținut că
pârâtul „nu poate în calea de atac să își modifice poziția procesuală“, în
condițiile în care, cu ocazia soluționării cauzei în fond, a fost de acord cu
admiterea acțiunii.
S-a relevat, de asemenea, de către
reclamantă că S.E. era decedată la data exproprierii și că această măsură a
avut ca obiect mai multe imobile situate în zona „Strada Bujorilor” din
Timișoara care între timp au fost restituite proprietarilor originari, printre
beneficiarii restituirilor numărându-se și „soții G.” (F. și G.) care avuseseră
la rândul lor drepturi de proprietate asupra imobilului litigios.
Având a se pronunța asupra recursului
astfel declarat, Curtea reține că, prin natura lor, argumentele aduse în
susținerea acestuia corespund, sub aspect strict formal, prevederilor art. 304
pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare acest text de lege poate fi
avut în vedere în analizarea recursului, deși nu a fost invocat în mod expres
de către recurentul pârât, respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă
din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.
Odată făcută această precizare prealabilă
de ordin procedural, Curtea constată că recursul este nefondat pentru
considerentele care vor fi expuse în continuare.
Este de reținut astfel că, potrivit
mențiunilor din extrasul de carte funciară depus în copie în dosarul primei
instanțe asupra imobilului care formează obiectul litigiului au avut calitatea
de copropretari numiții C.G. și C.F. cu o cotă indiviză de 1/2, cealaltă cota
indiviză de 1/2 aparținând numitei S.E., a cărei unică moștenitoare legală este
reclamanta M.I.
Potrivit acelorași mențiuni starea de
indiviziune exista și în anul 1988 când imobilul a fost expropriat.
În același timp este de necontestat că
prin sentința civilă nr. 35 pronunțată la 9 martie 1994 a fost admisă o primă
acțiune formulată de coproprietarii C.G. și C.F. în contradictoriu cu pârâtul
CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, instanța dispunând printre altele
restabilirea situației anterioare de carte funciară, precum și radierea
dreptului de proprietate al statului român cu privire la „imobilul nr. top.
1740/635-637, casa și teren în suprafață de 1798 mp situat în str. Bujorilor”.
Nici în dispozitiv și nici în considerente
decizia amintită nu conține mențiuni, în sensul că înlăturarea de către acea
instanță a efectelor exproprierii s-ar fi limitat la cota indiviză a reclamanților
din procesul respectiv.
Dobândind autoritate de lucru judecat ca
urmare a neexercitării căilor de atac, această sentință a avut așadar drept consecință
înlăturarea efectelor exproprierii cu privire la întregul imobil.
În cauza de față, eficiența respectivei hotărârii
este echivalentă cu aceea a oricărui act de conservare a drepturilor comune
care, deși a fost făcut numai de către unii copărtași, în pofida tuturor
coproprietarilor, deci inclusiv lui M.I.
În același sens este de amintit că
sentința nr. 35/1994 a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâtul din cauza
de față, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, căruia îi este deci
opozabila.
Împrejurarea că în primul proces nu s-au
tranșat însă chestiunea re-intabulării în cartea funciară a dreptului de
coproprietate al titularei originare S.E. și problema intabulării aceluiași
drept pe numele moștenitoarei-reclamante M.I. justifică pe deplin interesul
formulării unei noi acțiuni.
În contextul arătat, Curtea mai reține că
aspectele privind prevederile divergențe ale Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr.
10/2001 sunt irelevante.
Având așadar în vedere că în cauză nu sunt
incidente prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea
art. 312 alin. (1) din același cod, respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de
pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr.
20 din 26 februarie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie
2004.