ÎCCJ, decizie (scj.ro #86706)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86706) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil preluat în mod abuziv de stat.
Acțiune pentru restituirea imobilului întemeiată pe dispozițiile
art
. 35 din Legea
nr
.
33/1994. Inadmisibilitate.
Cuprins pe materii
. Drept civil.
Imobil preluat în mod abuziv de stat. Acțiune pentru restituirea
imobilului întemeiată pe dispozițiile
art
.
35 din Legea
nr
. 33/1994. Inadmisibilitate.
Index alfabetic.
Drept civil.
-
imobil
Legea
nr
.
33/1994:
art
. 35
Dispozițiile
art
.
1 din Protocolul 1 adițional nu pot interpretate
in sensul că
persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara
procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției
judiciare pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că
acestea ar fi de natură să restrângă libertatea statelor
contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie
bunurile ce le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice
Convenția.
Dimpotrivă, în
aplicarea
art
. 6 din Convenție, analizarea
condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este
subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu
procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul
analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.
Î.C.C.J.,
Sec
ț
ia
civilă
ș
i
de
proprietate intelectuală, decizia
nr
.
6454 din 10 iunie 2009.
Prin cererea înregistrată la data
de 8 februarie 2007, reclamanta N.Z. a chemat în judecată Municipiul
Oradea
cerând să fie obligat să îi restituie
suprafața de 184
mp
teren, invocând drept temei
juridic dispozițiile
art
. 35 din Legea
nr
. 33/1994 și decizia VI/1999 a Curții Supreme
de Justiție.
În motivarea cererii reclamanta a
arătat că a fost deposedată de imobilul – teren și
construcții – prin expropriere, în baza Decretului
nr
.
389/1988, și că, ulterior preluării și demolării
construcției, terenul nu a mai fost folosit în scopul pentru care a fost
expropriat motiv pentru care se impune a-i fi restituit în natură.
Prin
raportul de expertiză întocmit în cauză s-au identificat două
suprafețe de teren de 49
mp
- top 4337/3 (din care 10
mp
se află în interiorul proprietății de la
nr
.
7A iar 39
mp
este teren liber de construcții)
și, respectiv,
de 135
mp
- top 4337/5 (din
care 2
mp
se află în interiorul
proprietății de la
nr
. 7A iar 133
mp
este teren liber de construcții), fără a
se statua dacă a fost sau nu afectat scopului exproprierii.
Prin sentința civilă
nr
. 150/C din 19 mai 2008, Tribunalul Bihor a respins cererea.
În
motivarea sentinței s-a reținut că prin decizia
nr
. LIII din 4 iunie 2007, dată în scopul
unificării practici judiciare, Înalta Curte de Casație și
Justiție a statuat în sensul că dispozițiile
art
.
35 din Legea
nr
. 33/1994 privind exproprierea pentru
utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect
imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse
după intrarea în vigoare a Legii
nr
. 10/2001.
Cum
imobilul în litigiu a fost expropriat în perioada de timp menționată
și cum decizia menționată, conform dispozițiilor
art
. 329 alin. (3) Cod procedură civilă, este
obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, tribunalul a
constatat că nu poate primi cererea dedusă judecății.
Prin
decizia civilă
nr
. 179 din 18 noiembrie 2008,
Curtea de Apel
Oradea
a admis apelul și a
schimbat sentința în sensul că a admis cererea formulată de
reclamant și a dispus restituirea în natură către acesta a
imobilului înscris în CF 1355
Oradea
, sub
nr
. top 4337/3 și
nr
.
4337/5, casă și teren intravilan, și restabilirea situației
de carte funciară.
În
motivarea deciziei instanța a reținut că imobilul în litigiu a
fost preluat de la reclamantă și de la defunctul său soț în
anul 1988 prin expropriere, fără a se dovedi plata unei
despăgubiri și că, în prezent, terenul este liber, motiv pentru
care se impune a-i fi restituit în natură.
Pentru a
hotărî astfel, instanța a reținut că atâta timp cât
reclamanta nu a uzat de prevederile legilor speciale de reparație, anume
ale Legii
nr
. 18/1991, Legii
nr
.
1/2001 și, respectiv ale Legii
nr
. 10/2001,
pentru recuperarea imobilului expropriat, în speță, „nu este
aplicabilă interpretarea dată de Decizia
nr
.
LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
dispozițiilor Legii
nr
. 10/2001 și Legii
nr
. 33/1994.
Anume,
instanța a reținut că, în mod eronat, Înalta Curte de
Casație și Justiție a statuat prin decizia menționată
că prevederile Legii
nr
. 10/2001 ar fi mai
favorabile decât cele prevăzute în dreptul comun, anume cele
prevăzute de Legea
nr
. 33/1994, apreciind
și că această interpretare contravine practicii Curții
Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia lipsirea unei persoane de
dreptul său de a se bucura de un bun combinată cu absența unei
despăgubiri constituie o încălcare a
art
. 1
din CEDO.
În argumentarea
soluției, instanța a reținut și că prin decizia
dată în interesul legii la data de 9 iunie 2008, Înalta Curte a statuat
că în cazul în care există neconcordanțe între legea
specială, Legea
nr
. 10/2001 și
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are
prioritate în cadrul unei acțiuni pe calea dreptului comun, în măsura
în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori
securității raporturilor juridice.
Împotriva
acestei decizii a declarat
recurs
pârâtul
Municipiul
Oradea
, prin reprezentanții săi,
primarul și consiliul local, invocând incidența motivelor
prevăzute de
art
. 304
pct
.
6, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În
motivarea recursului se arată că, prin cererea dedusă
judecății, reclamanta a solicitat restituirea în natură doar a
terenului expropriat nu și a construcției care a fost edificată
pe acest teren și care a fost demolată, caz în care, în mod eronat a
fost obligat să o restituie prin hotărârea instanței de apel.
Totodată,
recurenții arată că imobilul a fost expropriat anterior datei de
22 decembrie 1989 iar cererea a fost dedusă judecății ulterior
intrării în vigoare a Legii
nr
. 10/2001, fiind
incidente dispozițiile deciziei
nr
. LIII/2007,
care au fost înlăturate în mod eronat de instanța de apel.
Recurenții
susțin și că prin dispozițiile
art
.
6 din CEDO se garantează accesul oricărui cetățean la un
proces echitabil și la o judecată imparțială într-un termen
rezonabil, cerințe care nu au fost încălcate cât timp prin
dispozițiile
art
. 11 din Legea
nr
. 10/2001 s-a reglementat regimul juridic al imobilelor
de natura celui în litigiu și s-a recunoscut dreptul persoanelor
îndreptățite la despăgubiri de a acționa în justiție.
Analizând
recursul Înalta Curte constată următoarele
:
În drept,
prin Legea
nr
. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, care a intrat în vigoare la data de 2
iunie 1994, s-a statuat, printre altele, cu privire la posibilitatea
retrocedării către foștii proprietari a bunurilor imobile
expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului
pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au
fost începute, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate
publică (
art
. 35).
În
aplicarea dispoziției legale menționate, instanțele
judecătorești nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la
cererile de retrocedare a unor imobile expropriate anterior momentului
intrării în vigoare a legii (2 iunie 1994), în sensul că unele
instanțe, invocând principiul
neretroactivității
legii civile (consacrat prin
art
. 15 alin. (2) din
Constituție și prin
art
. 1 din Codul
civil), au decis că dispozițiile
art
. 35
din Legea
nr
. 33/1994 sunt aplicabile numai în cazul
exproprierilor de bunuri imobile efectuate după momentul intrării în
vigoare a acestei legi iar altele, dimpotrivă, s-au pronunțat în
sensul că dispozițiile legale analizate sunt aplicabile și în
cazul în care măsura exproprierii a fost luată anterior
adoptării acestei legi, dacă scopul exproprierii nu a fost realizat.
În scopul
unificării practicii judiciare, prin decizia
nr
.
VI/27 septembrie 1999, Înalta Curte de Casație și Justiție
a admis recursul în interesul legii,
și a stabilit
că
dispozițiile
art
. 35 din Legea
nr
. 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor
având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior
intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul
exproprierii.
Prin Legea
nr
.
10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de
14 februarie 2001
,
s-a reglementat
situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp
menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat, într-o
manieră clară și explicită, care sunt condițiile în
care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau
moștenitorilor lor, ori în cazul imposibilității restituirii,
care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (
art
.
11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi
obținută restituirea sau despăgubirea.
Cu alte cuvinte, prin Legea
nr
.
10/2001 s-a reglementat o procedură de reparație, de imediată
aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost
deposedați de stat în mod abuziv de bunuri imobile, inclusiv prin
expropriere, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Cum, urmare
a adoptării acestei din urmă legi, coexistau două
reglementări legale în cadrul cărora se putea solicita restituirea
imobilelor expropriate și preluate în mod efectiv de stat în perioada în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
iar
instanțele judecătorești nu au avut un punct de vedere unitar cu
privire posibilitatea soluționării cererilor întemeiate pe
dispozițiile
art
. 35 din Legea
nr
. 33/1994 formulate după intrarea în vigoare a Legii
nr
. 10/2001.
Astfel,
unele instanțe au statuat că nu
mai pot fi soluționate cereri de restituire întemeiate pe
dispozițiile
art
. 35 din Legea
nr
. 33/1994, întrucât regimul juridic de despăgubire
pentru imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 a
fost reglementat
printr-o lege specială, adică prin dispozițiile
art
. 11 din Legea
nr
. 10/2001,
iar altele, dimpotrivă, au statuat că pot fi soluționate astfel
de cereri și după intrarea în vigoare a legii speciale.
În scopul
unificării practicii judiciare, prin decizia
nr
.
LIII/4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul în interesul legii și a statuat că d
ispozițiile
art
. 35 din
Legea
nr
. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că:
„Aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca
obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
introduse după intrarea în vigoare a Legii
nr
.
10/2001”.
Dezlegările date problemelor de drept prin
deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație
și Justiție, potrivit dispozițiilor
art
.
329 alin. 3 Cod procedură civilă, sunt obligatorii pentru toate
instanțele judecătorești.
Astfel de decizii trebuie aplicate, pe viitor, de
judecători
pentru a se atinge scopul
prevăzut de
art
. 329
alin. 1 al
aceluiași cod, anume, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea
unitară a legii pe întreg teritoriul României, aplicarea lor
neputând
fi
înlăturată pe cale de interpretare.
Totodată, este de menționat că în aplicarea
legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât
în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în
acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existența unei
ingerințe în exercițiul unui drept al lor nu au acționat în
justiție, în termenele și procedurile prevăzute de legiuitor
pentru a obține protecția acelui drept ci au rămas în
pasivitate.
În fapt
,
în
speța supusă analizei, imobilul în litigiu – construcții și
teren - a fost expropriat din patrimoniul reclamantei și a autorului
său prin Decretul
nr
. 389/1988, adică
anterior
datei de 22 decembrie 1989
prevăzută de Legea
nr
. 10/2001
, conform susținerilor reclamantei fără
plata unei despăgubiri.
Referitor la imobilul menționat este de observat
că măsura exproprierii a fost executată, anume foștii
proprietari au fost deposedați în mod efectiv de teren și
construcție, aceasta din urmă fiind demolată, caz în care, ea nu
mai poate face obiectul unei măsuri de restituire în natură, cum
eronat a dispus instanța de apel și
fără a fi învestită în acest sens prin cererea dedusă
judecății.
Pentru a obține restituirea în natură a
terenului rămas liber de construcții și care se pretinde că
nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după
caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanta avea
deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile
art
. 11 coroborat cu
art
. 22 din
Legea
nr
. 10/2001.
Or, reclamanta nu a contestat măsura exproprierii
și nici nu a făcut dovada că ar fi exceptată în vreun mod
de la aplicarea Legii
nr
. 10/2001 sau dovada că
din motive independente de voința sa nu a putut acționa în termenele
legale în procedura judiciară prevăzută de această lege de
reparație.
Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al
exproprierii, reclamanta a formulat, la data de 8 februarie 2007, o cerere de
retrocedare a terenului, întemeiată pe dispozițiile
art
. 35 din Legea
nr
. 33/1994
și decizia VI/1999 a ICCJ, ignorând reglementarea specială
instituită prin dispozițiile Legii
nr
.
10/2001.
O astfel de cerere nu mai putea fi însă
soluționată în procedura prevăzută de actul normativ
menționat, care reglementează cadrul juridic general al
exproprierilor pentru utilitate publică, astfel cum s-a statuat și
prin decizia
nr
. LIII/2007 a ICCJ, dată în
aplicarea dispozițiilor
art
. 35 din Legea
nr
. 33/1994.
Extinderea sferei de aplicare a dispoziției
art
. 35 din Legea
nr
.
33/1994
la cererile de retrocedare a
imobile preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a
acestei legi, astfel cum s-a statuat prin decizia VI/1999 a ICCJ, era
justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic
și și-a produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada
6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, până la apariția unei astfel de
reglementări, care s-a realizat prin Legea
nr
.
10/2001.
Este de observat că soluția se impune
justificat și de faptul că referitor exercițiul aceluiași
drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu
și inegal cu privire la aceiași categorie de persoane care se
adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt
și de drept similare, urmărind același scop și anume
retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul
aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor
deposedați în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în
cadrul legii de reparație iar alții, cei deposedați prin
expropriere în aceiași perioadă de timp să poată
acționa în justiție (inclusiv, în ipoteza insuccesului în folosirea
legii de reparație sau în cazul pasivității, cu consecința
pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) și pe cale
separată, nelimitat și în același scop, de a obține
retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului
stabilității și securității raporturilor juridice.
Totodată, este de observat că, în speță, absența
despăgubirii (aspect care nu face însă obiectul
art
.
35 din Legea
nr
. 33/1994 supus analizei în
prezenta cauză) se datorează culpei
reclamantei care nu contestat măsura de deposedare abuzivă și nu
a acționat în justiție în scopul obținerii restituirii bunului
sau a unei
despăgubiri în cadrul
procedurilor clare și coerente, instituite prin dispozițiile Legii
nr
. 10/2001.
Așa fiind, pentru considerentele de fapt și
de drept arătate, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâți
și, în baza
art
. 304
pct
.
9 Cod procedură civilă și în aplicarea dispozițiilor
deciziei
nr
. LIII/2007 a ICCJ, a modificat decizia
recurată
în sensul că a respins, ca
nefondat
, apelul declarat de reclamantă și a
menținut sentința tribunalului.
Pentru a hotărî astfel, se reține și
faptul că prin decizia
nr
. LIII/2007 Înalta
Curte de Casație a statuat cu privire la o chestiune de ordin procedural,
privind concursul dintre două reglementări normative referitoare la
aceleași situații juridice și care au primit soluții
diferite prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, intervenție care s-a impus exclusiv în scopul
unificării, pe viitor, a practicii judiciare.
Prin decizia menționată Înalta Curte nu a
statuat în nici un fel cu privire la exercițiul dreptului de proprietate
al vreunei persoane și cu atât mai puțin cu privire la dreptul
acesteia de a fi despăgubită în caz de expropriere, astfel cum în mod
eronat, a reținut instanța de apel, cu trimitere la
art
. 1 din Protocolul
nr
. 1
adițional
la
Convenția
Europeană
a
Drepturilor Omului.
Este de
observat și faptul că dispozițiile
art
.
1 din Protocolul 1 adițional nu pot interpretate
, astfel cum eronat a procedat instanța de apel, în sensul că
persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara
procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției
judiciare pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că
acestea ar fi de natură să restrângă libertatea statelor
contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie
bunurile ce le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice
Convenția.
Dimpotrivă, în aplicarea
art
. 6 din
Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit
drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în
conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care,
sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.
Totodată, este de menționat și faptul
că decizia LIII/2007 este în concordanță cu decizia
nr
. XXXIII din 9 iunie 2008
pronun
ț
ată
de
Sec
ț
iile
Unite ale Înaltei
Cur
ț
i
de
Casa
ț
ie
ș
i
Justi
ț
ie
(în considerentele căreia este, de altminteri, și enunțată)
decizie prin care s-a statuat în ce condiții se poate acorda prioritate
Convenției în detrimentul legii de reparație, cu referire însă
la acțiunea în revendicare, chestiune care însă nu face obiectul
judecății în prezent cauză.