ÎCCJ, decizie (scj.ro #86706)

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Acțiune pentru restituirea imobilului întemeiată pe dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994. Inadmisibilitate. Cuprins pe materii . Drept civil. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Acțiune pentru restituirea imobilului întemeiată pe dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994. Inadmisibilitate. Index alfabetic. Drept civil. - imobil Legea nr . 33/1994: art . 35 Dispozițiile art . 1 din Protocolul 1 adițional nu pot interpretate in sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acestea ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenția.

Dimpotrivă, în aplicarea art . 6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile. Î.C.C.J., Sec ț ia civilă ș i de proprietate intelectuală, decizia nr . 6454 din 10 iunie 2009. Prin cererea înregistrată la data de 8 februarie 2007, reclamanta N.Z. a chemat în judecată Municipiul Oradea cerând să fie obligat să îi restituie suprafața de 184 mp teren, invocând drept temei juridic dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994 și decizia VI/1999 a Curții Supreme de Justiție.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că a fost deposedată de imobilul – teren și construcții – prin expropriere, în baza Decretului nr . 389/1988, și că, ulterior preluării și demolării construcției, terenul nu a mai fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat motiv pentru care se impune a-i fi restituit în natură. Prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-au identificat două suprafețe de teren de 49 mp - top 4337/3 (din care 10 mp se află în interiorul proprietății de la nr . 7A iar 39 mp este teren liber de construcții) și, respectiv, de 135 mp - top 4337/5 (din care 2 mp se află în interiorul proprietății de la nr . 7A iar 133 mp este teren liber de construcții), fără a se statua dacă a fost sau nu afectat scopului exproprierii.

Prin sentința civilă nr . 150/C din 19 mai 2008, Tribunalul Bihor a respins cererea. În motivarea sentinței s-a reținut că prin decizia nr . LIII din 4 iunie 2007, dată în scopul unificării practici judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr . 10/2001. Cum imobilul în litigiu a fost expropriat în perioada de timp menționată și cum decizia menționată, conform dispozițiilor art . 329 alin. (3) Cod procedură civilă, este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, tribunalul a constatat că nu poate primi cererea dedusă judecății.

Prin decizia civilă nr . 179 din 18 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a admis apelul și a schimbat sentința în sensul că a admis cererea formulată de reclamant și a dispus restituirea în natură către acesta a imobilului înscris în CF 1355 Oradea , sub nr . top 4337/3 și nr . 4337/5, casă și teren intravilan, și restabilirea situației de carte funciară. În motivarea deciziei instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de la reclamantă și de la defunctul său soț în anul 1988 prin expropriere, fără a se dovedi plata unei despăgubiri și că, în prezent, terenul este liber, motiv pentru care se impune a-i fi restituit în natură.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că atâta timp cât reclamanta nu a uzat de prevederile legilor speciale de reparație, anume ale Legii nr . 18/1991, Legii nr . 1/2001 și, respectiv ale Legii nr . 10/2001, pentru recuperarea imobilului expropriat, în speță, „nu este aplicabilă interpretarea dată de Decizia nr . LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dispozițiilor Legii nr . 10/2001 și Legii nr . 33/1994. Anume, instanța a reținut că, în mod eronat, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia menționată că prevederile Legii nr . 10/2001 ar fi mai favorabile decât cele prevăzute în dreptul comun, anume cele prevăzute de Legea nr . 33/1994, apreciind și că această interpretare contravine practicii Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia lipsirea unei persoane de dreptul său de a se bucura de un bun combinată cu absența unei despăgubiri constituie o încălcare a art . 1 din CEDO.

În argumentarea soluției, instanța a reținut și că prin decizia dată în interesul legii la data de 9 iunie 2008, Înalta Curte a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, Legea nr . 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate în cadrul unei acțiuni pe calea dreptului comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Oradea , prin reprezentanții săi, primarul și consiliul local, invocând incidența motivelor prevăzute de art . 304 pct . 6, 8 și 9 Cod procedură civilă. În motivarea recursului se arată că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat restituirea în natură doar a terenului expropriat nu și a construcției care a fost edificată pe acest teren și care a fost demolată, caz în care, în mod eronat a fost obligat să o restituie prin hotărârea instanței de apel.

Totodată, recurenții arată că imobilul a fost expropriat anterior datei de 22 decembrie 1989 iar cererea a fost dedusă judecății ulterior intrării în vigoare a Legii nr . 10/2001, fiind incidente dispozițiile deciziei nr . LIII/2007, care au fost înlăturate în mod eronat de instanța de apel. Recurenții susțin și că prin dispozițiile art . 6 din CEDO se garantează accesul oricărui cetățean la un proces echitabil și la o judecată imparțială într-un termen rezonabil, cerințe care nu au fost încălcate cât timp prin dispozițiile art . 11 din Legea nr . 10/2001 s-a reglementat regimul juridic al imobilelor de natura celui în litigiu și s-a recunoscut dreptul persoanelor îndreptățite la despăgubiri de a acționa în justiție.

Analizând recursul Înalta Curte constată următoarele : În drept, prin Legea nr . 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care a intrat în vigoare la data de 2 iunie 1994, s-a statuat, printre altele, cu privire la posibilitatea retrocedării către foștii proprietari a bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică ( art . 35). În aplicarea dispoziției legale menționate, instanțele judecătorești nu au avut un punct de vedere unitar cu privire la cererile de retrocedare a unor imobile expropriate anterior momentului intrării în vigoare a legii (2 iunie 1994), în sensul că unele instanțe, invocând principiul neretroactivității legii civile (consacrat prin art . 15 alin. (2) din Constituție și prin art . 1 din Codul civil), au decis că dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994 sunt aplicabile numai în cazul exproprierilor de bunuri imobile efectuate după momentul intrării în vigoare a acestei legi iar altele, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că dispozițiile legale analizate sunt aplicabile și în cazul în care măsura exproprierii a fost luată anterior adoptării acestei legi, dacă scopul exproprierii nu a fost realizat.

În scopul unificării practicii judiciare, prin decizia nr . VI/27 septembrie 1999, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, și a stabilit că dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994 sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

Prin Legea nr . 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001 , s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate ( art . 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Cu alte cuvinte, prin Legea nr . 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparație, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost deposedați de stat în mod abuziv de bunuri imobile, inclusiv prin expropriere, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cum, urmare a adoptării acestei din urmă legi, coexistau două reglementări legale în cadrul cărora se putea solicita restituirea imobilelor expropriate și preluate în mod efectiv de stat în perioada în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 iar instanțele judecătorești nu au avut un punct de vedere unitar cu privire posibilitatea soluționării cererilor întemeiate pe dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr . 10/2001.

Astfel, unele instanțe au statuat că nu mai pot fi soluționate cereri de restituire întemeiate pe dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994, întrucât regimul juridic de despăgubire pentru imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementat printr-o lege specială, adică prin dispozițiile art . 11 din Legea nr . 10/2001, iar altele, dimpotrivă, au statuat că pot fi soluționate astfel de cereri și după intrarea în vigoare a legii speciale. În scopul unificării practicii judiciare, prin decizia nr . LIII/4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că d ispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: „Aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr . 10/2001”.

Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art . 329 alin. 3 Cod procedură civilă, sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești. Astfel de decizii trebuie aplicate, pe viitor, de judecători pentru a se atinge scopul prevăzut de art . 329 alin. 1 al aceluiași cod, anume, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, aplicarea lor neputând fi înlăturată pe cale de interpretare.

Totodată, este de menționat că în aplicarea legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existența unei ingerințe în exercițiul unui drept al lor nu au acționat în justiție, în termenele și procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obține protecția acelui drept ci au rămas în pasivitate. În fapt , în speța supusă analizei, imobilul în litigiu – construcții și teren - a fost expropriat din patrimoniul reclamantei și a autorului său prin Decretul nr . 389/1988, adică anterior datei de 22 decembrie 1989 prevăzută de Legea nr . 10/2001 , conform susținerilor reclamantei fără plata unei despăgubiri.

Referitor la imobilul menționat este de observat că măsura exproprierii a fost executată, anume foștii proprietari au fost deposedați în mod efectiv de teren și construcție, aceasta din urmă fiind demolată, caz în care, ea nu mai poate face obiectul unei măsuri de restituire în natură, cum eronat a dispus instanța de apel și fără a fi învestită în acest sens prin cererea dedusă judecății. Pentru a obține restituirea în natură a terenului rămas liber de construcții și care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanta avea deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile art . 11 coroborat cu art . 22 din Legea nr . 10/2001.

Or, reclamanta nu a contestat măsura exproprierii și nici nu a făcut dovada că ar fi exceptată în vreun mod de la aplicarea Legii nr . 10/2001 sau dovada că din motive independente de voința sa nu a putut acționa în termenele legale în procedura judiciară prevăzută de această lege de reparație. Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al exproprierii, reclamanta a formulat, la data de 8 februarie 2007, o cerere de retrocedare a terenului, întemeiată pe dispozițiile art . 35 din Legea nr . 33/1994 și decizia VI/1999 a ICCJ, ignorând reglementarea specială instituită prin dispozițiile Legii nr . 10/2001. O astfel de cerere nu mai putea fi însă soluționată în procedura prevăzută de actul normativ menționat, care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor pentru utilitate publică, astfel cum s-a statuat și prin decizia nr . LIII/2007 a ICCJ, dată în aplicarea dispozițiilor art . 35 din Legea nr . 33/1994.

Extinderea sferei de aplicare a dispoziției art . 35 din Legea nr . 33/1994 la cererile de retrocedare a imobile preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel cum s-a statuat prin decizia VI/1999 a ICCJ, era justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic și și-a produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, până la apariția unei astfel de reglementări, care s-a realizat prin Legea nr . 10/2001. Este de observat că soluția se impune justificat și de faptul că referitor exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceiași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop și anume retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedați în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceiași perioadă de timp să poată acționa în justiție (inclusiv, în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparație sau în cazul pasivității, cu consecința pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Totodată, este de observat că, în speță, absența despăgubirii (aspect care nu face însă obiectul art . 35 din Legea nr . 33/1994 supus analizei în prezenta cauză) se datorează culpei reclamantei care nu contestat măsura de deposedare abuzivă și nu a acționat în justiție în scopul obținerii restituirii bunului sau a unei despăgubiri în cadrul procedurilor clare și coerente, instituite prin dispozițiile Legii nr . 10/2001. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâți și, în baza art . 304 pct . 9 Cod procedură civilă și în aplicarea dispozițiilor deciziei nr . LIII/2007 a ICCJ, a modificat decizia recurată în sensul că a respins, ca nefondat , apelul declarat de reclamantă și a menținut sentința tribunalului.

Pentru a hotărî astfel, se reține și faptul că prin decizia nr . LIII/2007 Înalta Curte de Casație a statuat cu privire la o chestiune de ordin procedural, privind concursul dintre două reglementări normative referitoare la aceleași situații juridice și care au primit soluții diferite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenție care s-a impus exclusiv în scopul unificării, pe viitor, a practicii judiciare. Prin decizia menționată Înalta Curte nu a statuat în nici un fel cu privire la exercițiul dreptului de proprietate al vreunei persoane și cu atât mai puțin cu privire la dreptul acesteia de a fi despăgubită în caz de expropriere, astfel cum în mod eronat, a reținut instanța de apel, cu trimitere la art . 1 din Protocolul nr . 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este de observat și faptul că dispozițiile art . 1 din Protocolul 1 adițional nu pot interpretate , astfel cum eronat a procedat instanța de apel, în sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acestea ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenția. Dimpotrivă, în aplicarea art . 6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Totodată, este de menționat și faptul că decizia LIII/2007 este în concordanță cu decizia nr . XXXIII din 9 iunie 2008 pronun ț ată de Sec ț iile Unite ale Înaltei Cur ț i de Casa ț ie ș i Justi ț ie (în considerentele căreia este, de altminteri, și enunțată) decizie prin care s-a statuat în ce condiții se poate acorda prioritate Convenției în detrimentul legii de reparație, cu referire însă la acțiunea în revendicare, chestiune care însă nu face obiectul judecății în prezent cauză.