ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2776/2007

Asupra recursului civil de față.

Din analizarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1322 din 7 octombrie 2004,

Judecătoria Carei a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta

K.J., în calitate de moștenitoare a defunctului K.B., împotriva pârâtului

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că

reclamanta a solicitat să se constate că naționalizarea imobilului înscris în

C.F. 478 Căuaș a fost nelegală, nulitatea absolută a înscrierii dreptului de

proprietate al Statului Român și a înscrierilor subsecvente.

A mai reținut judecătoria, că imobilul a trecut în

proprietatea statului potrivit Decretului nr. 83/1949 și Legii nr. 187/1945,

acte normative a căror efecte nu se pot desființa prin hotărâre judecătorească,

reclamanta având alte căi legale pentru a solicita reconstituirea sau

retrocedarea proprietăților.

Prin decizia civilă nr. 254A din 30 martie 2005,

Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința

judecătoriei și a trimis cauza pentru soluționare în fond la Tribunalul Satu

Mare.

Curtea de apel a constatat că reclamanta a formulat

acțiunea invocând dispozițiile art. 480 C. civ. și Constituția României.

Plecând de la titlul cu care imobilul a fost preluat, cererea poate fi

cercetată și prin prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit

căreia, dacă bunul expropriat nu a fost utilizat în termen de 1 an potrivit

scopului pentru care a fost expropriat, fostul proprietar poate să ceară

retrocedarea lui.

Raportat și la precizările făcute de reprezentantul

reclamantei în ședința publică din 30 martie 2005, instanța a admis apelul, a

anulat sentința și a trimis cauza la Tribunalul Satu mare pentru judecata în

fond.

La rejudecare, Tribunalul Satu Mare, prin sentința

civilă nr. 177/D din 7 aprilie 2006, a respins acțiunea reclamantei.

Tribunalul a reținut că imobilul a fost expropriat în

baza art. 3 lit. b) din Legea reformei agrare, K.B. fiind declarat absenteist.

La data de 8 iunie 1945, notarul satului Căuaș a solicitat imobilul pentru

sediul primăriei. În urma aprobării cererii de către Prefectul județului Sălaj,

imobilul a fost utilizat până în prezent ca sediu al Primăriei comunei Căuaș.

Tribunalul a mai constatat că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deoarece imobilul nu a fost

expropriat pentru realizarea unor lucrări de utilitate publică, ci pentru

realizarea reformei agrare.

În această situație, sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001, dar reclamanta nu a formulat notificare, așa cum prevede

legea specială.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin

decizia civilă nr. 145 din 17 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, care a schimbat în tot sentința, a admis acțiunea, a constatat

nelegalitatea titlului statului asupra imobilelor nr. top. 306 – 8/3 și 306 –

8/5 din C.F. 494 Căuaș și a dispus retrocedarea acestora în favoarea fostului

proprietar.

A dispus anularea înscrierilor de C.F. 494 de sub B.1

– 4 și restabilirea situației de carte funciară din C.F. 478 în favoarea lui

K.B., antecesorul reclamantei.

Curtea de apel a constatat că tribunalul, în mod

greșit și cu încălcarea dispozițiilor legale, a recalificat acțiunea

reclamantei, având în vedere că prin decizie intrată în puterea lucrului

judecat, curtea de apel a stabilit că temeiul juridic al acțiunii se regăsește

în dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin

Decretul nr. 83/1949, în scopul înfăptuirii reformei agrare, scop care nu a

fost îndeplinit.

Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994.

A mai constatat curtea de apel, că reclamanta și-a

restrâns cererea doar asupra imobilelor cu nr. top. 306 – 8/3 și 306 – 8/5,

renunțând la imobilul cu nr. top 306 – 8/4, în suprafață de 1000 mp teren, care

este afectat de un supraedificat de utilitate publică.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs D.G.F.P. Satu Mare, în reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice, pentru Statul Român.

Recurentul a arătat că Tribunalul Satu Mare, conformându-se

deciziei civile nr. 254 din 30 martie 2005 a Curții de Apel Oradea a verificat

cauza și sub aspectul incidenței art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Chiar dacă și-a precizat cererea pe dispozițiile art.

35 din Legea nr. 33/1994, reclamanta urmărește retrocedarea unui imobil

expropriat în perioada 1945-1989.

În cauză, imobilul trecând în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 83/1949, incidente erau dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin aplicarea unei norme generale, așa cum este Legea nr. 33/1994, s-ar

eluda dispozițiile normelor speciale ale Legii nr. 10/2001, existența ei

devenind astfel inutilă.

Pentru că legea specială prevede o procedură

prealabilă administrativă obligatorie, cererile de restituire formulate direct

la instanța de judecată sunt inadmisibile.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

Prin decizia civilă nr. 254A din 30 martie 2005,

Curtea de Apel Oradea, față de precizarea formulată oral de reprezentantul

reclamantei, că temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de art. 35 din

Legea nr. 33/1994, a trimis cauza tribunalului pentru rejudecare, ținându-se

cont de prevederile acestui temei juridic.

Împotriva acestei decizii nu a declarat recurs nici

una dintre părți, astfel încât, intrând în puterea lucrului judecat, instanța

de fond sesizată trebuia să țină cont de îndrumările date prin decizie.

Fără a ignora cu desăvârșire art. 35 din Legea nr.

33/1994, tribunalul și-a concentrat însă analiza pe inadmisibilitatea cererii

de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, o astfel de extindere a judecății după trimiterea

cauzei spre judecată, încalcă limitele judecății, astfel cum au fost stabilite

prin decizia de trimitere.

Prin urmare, în mod corect, prin decizia atacată,

curtea de apel a constatat că, sub acest aspect, hotărârea tribunalului este

nelegală.

În ceea ce privește critica referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994, se constată că, în materia restituirii imobilelor preluate de stat,

Legea nr. 10/2001 este o lege generală în raport cu Legea nr. 33/1994. Prin

această lege nu au fost abrogate în mod expres dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 33/1994, care se aplică atât faptului neutilizării bunului expropriat

potrivit scopului de utilitate publică, care a început sub imperiul legii vechi

și continuă sub imperiul legii noi, cât și efectelor pe care le generează acest

fapt.

Într-adevăr, pentru imobilele expropriate în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, art. 11 din Legea nr. 10/2001 prevede măsuri

speciale de restituire, însă diferența de reglementare față de art. 35 din

Legea nr. 33/1994 constă în aceea că, potrivit Legii nr. 10/2001, există un

termen pentru formularea notificării, în timp ce în cazul cererii formulate în

temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, limitarea temporală exista numai în

cazul unei noi declarații de utilitate publică.

Întrucât dispozițiile art. 35 din Legea speciala nr.

33/1994, nu au fost abrogate în mod expres și între cele doua legi exista unele

diferențe de reglementare, conform principiului

generalia specialibus non

derogant

nu se poate reține că din momentul în care a intrat în vigoare

Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au devenit

inaplicabile.

Prin urmare, drepturile persoanelor

ale căror imobile au fost expropriate pot fi în continuare realizate în temeiul

art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă sunt îndeplinite condițiile acestui text.

Față de considerentele expuse mai sus, recursul declarat de pârât se va

privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge ca atare.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

de judecată către intimată, reprezentând onorariu de avocat, micșorat în

condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de D.G.F.P. Satu Mare, în reprezentarea Ministerului

Finanțelor Publice, pentru Statul Român, împotriva deciziei civile nr. 145 din

17 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Admite

în parte cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de

intimata-reclamanta și obligă recurentul să-i plătească suma de 500 RON

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, micșorat în condițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2007.