ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2055/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2055/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

După deliberare,

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a

III-a civilă, la data de 12 februarie 2013,

sub nr. 5861/3/2013, reclamanții S.M.

și M.S.,

au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin

Primarul General, să se dispună obligarea acestuia ia retrocedarea terenului în

suprafață de

414

mp., situat în

București, sector 4.

În motivare, reclamanții au arătat că, în baza actelor de

vânzare cumpărare nr. 6298/1305/28.11,1957, transcris sub nr. 1133 din 28

noiembrie 1957 și

nr. 6293/1303/28.11,1957,

transcris sub nr. 1135 din 28 noiembrie 1957, au dobândit

dreptul de

proprietate asupra a doua parcele de teren în suprafață de 207 m.p. fiecare. Pe

acest teren proprietarii au edificat o construcție cu destinația de locuință,

în suprafață de 114 mp.

Imobilul a fost expropriat în baza Decretului

Consiliului de Stat nr. 4/1983, fiind înscris la pozițiile 44/45 din anexa nr. l,

casa fiind

demolată, iar terenul trecut în

proprietatea statului. Reclamanții au arătat că

au primit despăgubiri în

valoare de 26.660 lei doar pentru construcție,

astfel după cum rezultă din adresa nr. 96 din 03 februarie 2013, emisă

de SC A.V.B.

SA.

Au arătat, de asemenea, că terenul în litigiu este

liber, întrucât acesta

nu a fost utilizat în

scopul pentru care a fost expropriat, astfel încât, potrivit

prevederilor

art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, republicată, au apreciat că se impune a le fi restituit.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, republicată.

Prin Sentința nr. 619 din 28 aprilie 2014, Tribunalul

București, Secția a II-a civilă, a admis excepția inadmisibilității, invocată

de pârâtul

Municipiul București și a

respins acțiunea formulată de reclamanții S.M.

și M.S., ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că

reclamantul M.S. este unicul moștenitor al tatălui său, S.N.,

conform certificatului de moștenitor din 17 iunie 1998

emis de B.N.P. E.P.

Părinții reclamantului, defuncții S.N. și S.M.

, au dobândit terenul în suprafață de 414 mp prin

contractele de

vânzare – cumpărare

nr. 6298/1305 din 28 noiembrie 1957,

transcris

sub

nr. 1133 din 28 noiembrie 1957 și nr. 6293/1303 din 28 noiembrie 1957, transcris

sub nr. 1135 din 28 noiembrie 1957, compus

din

două loturi în suprafață de 207 mp fiecare, situate în București, sector 4.

Instanța de fond a constatat că imobilul a fost expropriat

prin Decretul Consiliului de Stat nr,4/1983 de ia foștii proprietari S.M. și S.N.,

fiind înscris în anexa 1 la pozițiile 44/45 și că, potrivit adresei nr. 96 din 03

februarie 2011, emisă de

SC A.V.B.

SA.,

au fost acordate despăgubiri doar pentru construcție, care, ulterior, a fost

demolată.

Tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 53/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr.

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în M.

Of., Partea 1 nr. 769 din 13 noiembrie 2007, s-a statuat că acestea se

interpretează în sensul că nu își găsesc aplicabilitatea în cazul acțiunilor ce

au ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. O atare interpretare

este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia

bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea

Constituțională a României în ceea ce privește domeniul de aplicare a Legii nr.

10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, s-a constatat că această

lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent,

a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului

comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât,

perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al

reparațiilor.

Astfel, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, act

normativ cu caracter special, care reglementează toate situațiile ce privesc

restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul

imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se

impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase

fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au

fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate

celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat.

În raport de aceste considerente reținute de Înalta Curte de

Casație și Justiție în hotărârea pronunțată în recursul în interesul legii,

instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamanților, întemeiată pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, este inadmisibilă, întrucât a fost

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 135/ A din 10 martie 2015, pronunțată în

dosarul nr. 5861/3/2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis

apelul formulat de reclamanții S.M. și M.S.

împotriva Sentinței nr. 619 din 28 aprilie 2014 a Tribunalului București,

secția a III-a

civilă, pe care a desființat-o, trimițând cauza, spre

rejudecare, acestei instanțe.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că

obiectul cererii

de chemare în judecată îI

constituie solicitarea reclamanților, întemeiată pe

dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/

1994, ce vizează retrocedarea terenului în

suprafață de 414 mp, situat în București, sector 4, preluat de Statul Român în

baza Decretului Consiliului de Stat nr. 4/1983.

Instanța de apel a apreciat că Decizia nr. 53/2007,

pronunțată de Înalta Curie de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, se referă la

acele situații în care

imobilele au fost preluate în fapt de către stat, întrucât

Legea nr. 10/2001 reglementează doar situația

imobilelor care au fost

naționalizate și care au fost preluate în

posesie efectiv de către acesta și

numai

într-o atare situație foștii proprietari au deschisă calea notificării în

procedura

administrativă prevăzută în art..21 și următoarele. Legea nr. 10/2001 se referă

la notificarea adresată unităților deținătoare, adică acelor entități juridice

care dețin în fapt imobilul,

În cuprinsul art. 2

din

Legea nr. 10/2001 nu se regăsește și ipoteza

terenurilor fără construcții, expropriate, care

au rămas în posesia persoanei

de la

care s-a realizat exproprierea, deci care nu au fost preluate efectiv de

către

stat.

Scopul Legii nr. 10/2001 constă în acordarea măsurilor

reparatorii

tuturor celor care au avut în

proprietate imobile pe care statul Ie-a preluat în

modalitățile

prevăzute în acest act normativ, imobile care au intrat în

posesia unităților deținătoare menționate în art.

21, care nu se mai află în

posesia persoanelor fizice.

În cauză, astfel după cum

s-a dovedit în urma administrării probei

testimoniale în faza procesuală

a apelului, reclamanții sunt în posesia terenului, motiv pentru care nu aveau

interesul de a se îndrepta cu notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

la unitatea

deținătoare, deoarece o astfel

de unitate nu există. Ca atare, în absența

reglementării acestei ipoteze

prin Legea nr. 10/2001, singura modalitate de

a

redobândi dezmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziție",

de

care au fost lipsiți prin actul de expropriere, este o acțiune de drept comun.

Cum în materia exproprierii dreptul comun îl reprezintă Legea nr. 33/1994,

instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că

această lege nu este incidență în speță.

Curtea a considerat că, pentru a se putea invoca soluția

adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia dată în recursul în

interesai legii, se impune ca situația de fapt dedusă judecății să fie identică

cu cea avută în vedere la pronunțarea acesteia, situație care nu se regăsește

în speță, deoarece preluarea de către stat nu a fost și efectivă.

Or, în cauza dedusă judecății în care se invocă

neutilizarea bunului expropriat în termen de un an potrivit scopului pentru

care a fost preluat, își găsește rezolvarea în cadrul juridic al Legii nr. 33/1994,

în temeiul căreia fostul proprietar poate solicita retrocedarea bunului, dacă

nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că nu s-a intrat în

cercetarea fondului cauzei, în raport de temeiul juridic a) acțiunii indicat în

cererea de chemare în judecată, respectiv art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat recurs, în

termenul legat înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 23 aprilie 2015, sub nr. 5861/3/2013.

În motivare, pârâtul a arătat că, în mod corect instanța de

fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii civile, în raport de Decizia nr.

53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii, referitor ia aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr.

33/1994, precum și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

De asemenea, recurentul a menționat că, potrivit

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare a bunului

este abilitată de legiuitor să se pronunțe prin decizie sau prin dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor

reparatorii aferente bunului preluat de stat. în susținerea căii de atac a

invocat și prevederile art. 1 alin. (1) și alin. (2), art. 4 și

art. 16

din Legea nr. 165/2013, potrivit

cărora pârâtul urmează să fie obligat să emită dispoziția privind compensarea

în puncte pentru imobilul în litigiu.

Totodată, a arătat că art. 4 din Legea nr. 165/2013

stipulează că acest act normativ este aplicabil și cauzelor în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv, aliate pe rolul instanțelor de judecată

la data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 16 mai 2013.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în termenul procedural

prevăzut de dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., reclamanții S.M. și M.S.

au invocat excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 306 alin.

(1) C. proc. civ.

Analizând recursul din perspectiva excepției de

nulitate, a cărei analiză este prioritară, in raport de prevederile art. 137 alin.

(1) C. proc. civ.

, Înalta Curte urmează sa

o admită, pentru argumentele ce

succed:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea acestora,

Din aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art.

304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de

modificare și de casare, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă

motivele pe

care se sprijină, adică

argumentele de natură juridică pentru care recurentul

înțelege să critice hotărârea atacată. Prin

urmare, motivele de recurs trebuie

să se raporteze la decizia recurată.

În cauză, recursul formulat de pârât nu se circumscrie

acestor

dispoziții legale, întrucât, din

conținutul memoriului căii de atac exercitate

nu rezultă care sunt

motivele de nelegalitate pe care aceasta este

fundamentată,

respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile fiind

străine de hotărârea atacată, întrucât pârâtul nu

a combătut soluția instanței de apel prin care a fost admis apelul formulat de

reclamanții S.M. și M.S. împotriva Sentinței civile nr. 619 din 28 aprilie

2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Astfel, pârâtul a

înțeles să arate, în esență, în cererea de recurs că, în

baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013 urmează să

fie obligat, în calitate de

unitate deținătoare, să emită dispoziția

privind compensarea prin puncte

pentru

imobilul în

litigiu

și că, în mod corect, instanța de fond a dispus

admiterea excepției de inadmisibilitate a cererii

de chemare în judecată în

raport de aspectele statuate prin Decizia nr. 53/2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii referitor la

aplicabilitatea,

prevederilor art. 35 din Legea nr. 135/2013 și art. 6 alin. (2) din

Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Modalitatea în care pârâtul a înțeles să motiveze recursul nu

se subsumează nici criticilor care să poată fi încadrate, din oficiu, într-unul

din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de dispozițiile art. 304

C. proc. civ., așa după cum permit prevederile art.

306 alin. (2) din

același act normativ.

Față de aceste

considerente și având în vedere că în cererea de recurs

nu se regăsesc critici propriu-zise ale deciziei

instanței de apel, care face

obiectul controlului de legalitate în

cauză, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 303

alin. (1)

din

același act normativ, în lipsa motivării recursului, Înalta Curte urmează să

constate nulitatea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General,

împotriva deciziei nr. 135/ A din 10 martie 2015 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6

octombrie 2015.