ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2055/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 12 februarie 2013, sub nr. 5861/3/2013, reclamanții S.M. și M.S., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să se dispună obligarea acestuia ia retrocedarea terenului în suprafață de 414 mp., situat în București, sector 4. În motivare, reclamanții au arătat că, în baza actelor de vânzare cumpărare nr. 6298/1305/28.11,1957, transcris sub nr. 1133 din 28 noiembrie 1957 și nr. 6293/1303/28.11,1957, transcris sub nr. 1135 din 28 noiembrie 1957, au dobândit dreptul de proprietate asupra a doua parcele de teren în suprafață de 207 m.p.

fiecare. Pe acest teren proprietarii au edificat o construcție cu destinația de locuință, în suprafață de 114 mp. Imobilul a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 4/1983, fiind înscris la pozițiile 44/45 din anexa nr. l, casa fiind demolată, iar terenul trecut în proprietatea statului. Reclamanții au arătat că au primit despăgubiri în valoare de 26.660 lei doar pentru construcție, astfel după cum rezultă din adresa nr. 96 din 03 februarie 2013, emisă de SC A.V.B. SA. Au arătat, de asemenea, că terenul în litigiu este liber, întrucât acesta nu a fost utilizat în scopul pentru care a fost expropriat, astfel încât, potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, au apreciat că se impune a le fi restituit.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, republicată. Prin Sentința nr. 619 din 28 aprilie 2014, Tribunalul București, Secția a II-a civilă, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Municipiul București și a respins acțiunea formulată de reclamanții S.M. și M.S., ca inadmisibilă. Pentru a dispune astfel, această instanță a reținut că reclamantul M.S. este unicul moștenitor al tatălui său, S.N., conform certificatului de moștenitor din 17 iunie 1998 emis de B.N.P. E.P. Părinții reclamantului, defuncții S.N. și S.M.

, au dobândit terenul în suprafață de 414 mp prin contractele de vânzare – cumpărare nr. 6298/1305 din 28 noiembrie 1957, transcris sub nr. 1133 din 28 noiembrie 1957 și nr. 6293/1303 din 28 noiembrie 1957, transcris sub nr. 1135 din 28 noiembrie 1957, compus din două loturi în suprafață de 207 mp fiecare, situate în București, sector 4. Instanța de fond a constatat că imobilul a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr,4/1983 de ia foștii proprietari S.M. și S.N., fiind înscris în anexa 1 la pozițiile 44/45 și că, potrivit adresei nr. 96 din 03 februarie 2011, emisă de SC A.V.B. SA., au fost acordate despăgubiri doar pentru construcție, care, ulterior, a fost demolată.

Tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în M. Of., Partea 1 nr. 769 din 13 noiembrie 2007, s-a statuat că acestea se interpretează în sensul că nu își găsesc aplicabilitatea în cazul acțiunilor ce au ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României în ceea ce privește domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, s-a constatat că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor.

Astfel, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat. În raport de aceste considerente reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în hotărârea pronunțată în recursul în interesul legii, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, este inadmisibilă, întrucât a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 135/ A din 10 martie 2015, pronunțată în dosarul nr. 5861/3/2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanții S.M. și M.S. împotriva Sentinței nr. 619 din 28 aprilie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care a desființat-o, trimițând cauza, spre rejudecare, acestei instanțe. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îI constituie solicitarea reclamanților, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994, ce vizează retrocedarea terenului în suprafață de 414 mp, situat în București, sector 4, preluat de Statul Român în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 4/1983.

Instanța de apel a apreciat că Decizia nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curie de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, se referă la acele situații în care imobilele au fost preluate în fapt de către stat, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează doar situația imobilelor care au fost naționalizate și care au fost preluate în posesie efectiv de către acesta și numai într-o atare situație foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art..21 și următoarele. Legea nr. 10/2001 se referă la notificarea adresată unităților deținătoare, adică acelor entități juridice care dețin în fapt imobilul, În cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu se regăsește și ipoteza terenurilor fără construcții, expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea, deci care nu au fost preluate efectiv de către stat.

Scopul Legii nr. 10/2001 constă în acordarea măsurilor reparatorii tuturor celor care au avut în proprietate imobile pe care statul Ie-a preluat în modalitățile prevăzute în acest act normativ, imobile care au intrat în posesia unităților deținătoare menționate în art. 21, care nu se mai află în posesia persoanelor fizice. În cauză, astfel după cum s-a dovedit în urma administrării probei testimoniale în faza procesuală a apelului, reclamanții sunt în posesia terenului, motiv pentru care nu aveau interesul de a se îndrepta cu notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 la unitatea deținătoare, deoarece o astfel de unitate nu există. Ca atare, în absența reglementării acestei ipoteze prin Legea nr. 10/2001, singura modalitate de a redobândi dezmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziție", de care au fost lipsiți prin actul de expropriere, este o acțiune de drept comun.

Cum în materia exproprierii dreptul comun îl reprezintă Legea nr. 33/1994, instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că această lege nu este incidență în speță. Curtea a considerat că, pentru a se putea invoca soluția adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia dată în recursul în interesai legii, se impune ca situația de fapt dedusă judecății să fie identică cu cea avută în vedere la pronunțarea acesteia, situație care nu se regăsește în speță, deoarece preluarea de către stat nu a fost și efectivă. Or, în cauza dedusă judecății în care se invocă neutilizarea bunului expropriat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, își găsește rezolvarea în cadrul juridic al Legii nr. 33/1994, în temeiul căreia fostul proprietar poate solicita retrocedarea bunului, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei, în raport de temeiul juridic a) acțiunii indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 35 din Legea nr. 33/1994. Împotriva acestei decizii, pârâtul a formulat recurs, în termenul legat înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 aprilie 2015, sub nr. 5861/3/2013. În motivare, pârâtul a arătat că, în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii civile, în raport de Decizia nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, referitor ia aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, precum și a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

De asemenea, recurentul a menționat că, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare a bunului este abilitată de legiuitor să se pronunțe prin decizie sau prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii aferente bunului preluat de stat. în susținerea căii de atac a invocat și prevederile art. 1 alin. (1) și alin. (2), art. 4 și art. 16 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora pârâtul urmează să fie obligat să emită dispoziția privind compensarea în puncte pentru imobilul în litigiu. Totodată, a arătat că art. 4 din Legea nr. 165/2013 stipulează că acest act normativ este aplicabil și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aliate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 16 mai 2013. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin întâmpinarea formulată în termenul procedural prevăzut de dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., reclamanții S.M. și M.S. au invocat excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Analizând recursul din perspectiva excepției de nulitate, a cărei analiză este prioritară, in raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte urmează sa o admită, pentru argumentele ce succed: Conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea acestora, Din aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., care reglementează limitativ cazurile de modificare și de casare, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică argumentele de natură juridică pentru care recurentul înțelege să critice hotărârea atacată. Prin urmare, motivele de recurs trebuie să se raporteze la decizia recurată. În cauză, recursul formulat de pârât nu se circumscrie acestor dispoziții legale, întrucât, din conținutul memoriului căii de atac exercitate nu rezultă care sunt motivele de nelegalitate pe care aceasta este fundamentată, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile fiind străine de hotărârea atacată, întrucât pârâtul nu a combătut soluția instanței de apel prin care a fost admis apelul formulat de reclamanții S.M.

și M.S. împotriva Sentinței civile nr. 619 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Astfel, pârâtul a înțeles să arate, în esență, în cererea de recurs că, în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013 urmează să fie obligat, în calitate de unitate deținătoare, să emită dispoziția privind compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu și că, în mod corect, instanța de fond a dispus admiterea excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată în raport de aspectele statuate prin Decizia nr. 53/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii referitor la aplicabilitatea, prevederilor art. 35 din Legea nr. 135/2013 și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Modalitatea în care pârâtul a înțeles să motiveze recursul nu se subsumează nici criticilor care să poată fi încadrate, din oficiu, într-unul din cazurile de casare sau de modificare prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., așa după cum permit prevederile art. 306 alin. (2) din același act normativ. Față de aceste considerente și având în vedere că în cererea de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise ale deciziei instanței de apel, care face obiectul controlului de legalitate în cauză, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 303 alin. (1) din același act normativ, în lipsa motivării recursului, Înalta Curte urmează să constate nulitatea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 135/ A din 10 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2015.