ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6111/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6111/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei

instanțe sub nr. 11081122107 iunie 2009 reclamanta B.A. a chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar solicitând, în calitate de legatar

universal al defunctei B.N., revendicarea terenului intravilan în suprafață de

633 mp, situat în mun. Giurgiu, str. R., jud. Giurgiu, aflat în prezent în

proprietatea pârâtului.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin Sentința civilă

nr. 184 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul

Municipiul Giurgiu prin Primar, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Consiliul Județean Giurgiu și s-a respins acțiunea împotriva

sa ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, s-a admis excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar

și s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta B.A.

împotriva pârâtului Municipiul Giurgiu prin Primar.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul

Municipiul Giurgiu prin Primar, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată, în

condițiile în care invocă ca și act care îi dovedește calitatea, un testament

lăsat de numita B.N., cea de la care a fost expropriat imobilul în litigiu.

Prin urmare, având în

vedere acest testament, este evidentă vocația reclamantei de a formula o cerere

prin care să încerce readucerea și în drept, în patrimoniul său a imobilului,

ce a fost expropriat de la autoarea sa B.N., conform Decretului de expropriere

nr. 106 din 09 iunie 1986, ale cărui efecte susține a se constata că nu s-au

produs nici până în prezent (acesta fiind obiectul acțiunii astfel cum a fost

precizat prin cererea din 10 decembrie 2009).

Or, în această

situație, raportat la obiectul cererii, tribunalul a considerat că subzistă

calitatea procesuală activă a reclamantei, aceasta fiind titular în raportul

juridic dedus judecății, ca și legatar universal al persoanei expropriate,

chestiunile invocate de pârât în motivarea excepției și văzând data

autentificării testamentului și data Decretului de expropriere, fiind mai

degrabă în legătură cu soluționarea pe fond a cauzei.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Giurgiu, tribunalul a

reținut temeinicia sa, în condițiile în care chiar această instituție, prin

întâmpinarea formulată învederează că proprietar actual al terenului în litigiu

este Municipiul Giurgiu prin Primar, revenind astfel asupra aspectelor

menționate prin adresa din 28 octombrie 2009 în sensul că terenul în litigiu

s-ar afla în domeniul public al județului și care a stat în fapt la baza

citării sale ca și pârât în cauza de față.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar,

tribunalul a reținut că, deși prin probele administrate, reclamanta a încercat

să dovedească faptul susținut în motivarea acțiunii, potrivit căruia în

privința celor 633 mp în litigiu, Decretul de expropriere nu și-a produs

efectele, suprafața respectivă rămânând în posesia sa până în prezent, nu a

reușit acest lucru.

În acest sens, s-a

reținut că din nicio probă a dosarului nu rezultă faptul posesiei neîntrerupte

a suprafeței în litigiu și implicit, neproducerea efectelor Decretului de

expropriere.

Tribunalul a statuat

că Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

interesul legii, prin urmare obligatorie pentru instanțe, stabilește că,

prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de

utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele

expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, arătându-se că prin

dispozițiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate, și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, astfel că Legea nr.

10/2001 în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie

dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără

titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cum în cauză acțiunea

dedusă judecății are ca obiect un imobil expropriat în perioada 06 martie 1945

- 22 decembrie 1989, prima instanță a reținut că prevederile art. 35 din Legea

nr. 33/1994 nu se mai aplică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de

ale cărei dispoziții reclamanta a avut posibilitatea să uzeze și să formuleze

notificare, lucru pe care nu a înțeles să-l facă, aceasta neformulând cerere în

baza Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din adresa Primăriei Giurgiu nr. 20435

din 29 octombrie 2009.

Așa cum s-a

demonstrat în speță, imobilul expropriat nu se mai află nici măcar parțial în

posesia reclamantei pentru a putea opune o eventuală cauză care ar fi

împiedicat-o să se adreseze cu notificare, respectiv aceea că se considera încă

proprietar (lucru imposibil de altfel în condițiile în care imobilul a fost

preluat efectiv de stat, s-au achitat și despăgubiri conform actelor dosarului

investițiile pentru care s-a produs exproprierea fiind și ele realizate și casa

demolată).

În acest sens, s-a

reținut că aspectul potrivit cu care suprafața în litigiu este liberă de

construcții în prezent, nu semnifică aceea că Decretul nu și-a produs efectele,

acest lucru putându-se reține eventual, în situația în care nu s-ar fi edificat

nimic, casa nu ar fi fost demolată și imobilul ar fi rămas în posesia

persoanelor expropriate, ceea ce nu este cazul în speță, terenul constituind

spațiu verde aflat în domeniul public al municipiului Giurgiu, aferent

construcției denumită Casa Tineretului.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta B.A.

Prin Decizia civilă

nr. 653A din 24 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.A., împotriva

Sentinței civile nr. 184 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Giurgiu.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a constatat că în dovedirea dreptului de proprietate

și a întinderii acestuia nu s-a depus niciun act juridic translativ de

proprietate, ci numai Decretul prezidențial nr. 106/1986, care menționează

suprafața de 120 mp și adresa din 28 august 2009 emisă de către Primăria

Giurgiu, care menționează suprafața de 560 mp deținută de B.N.

Curtea a statuat că

decretul prezidențial face dovada dreptului de proprietate pentru suprafața de

120 mp, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, în schimb pentru suprafața de 510 mp nu a fost depus niciun act

juridic pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Instanța de apel a

arătat că adresa menționată nu constituie dovada dreptului de proprietate,

având în vedere că rolul fiscal în perioada comunistă se deschidea în temeiul

unei simple declarații a părții și că această adresă nu este un act juridic

prin care se constată calitatea de proprietar.

Pe cale de

consecință, Curtea a reținut că apelanta nu a dovedit decât că exproprierea s-a

realizat pentru suprafața de 120 mp, care a fost în proprietatea testatoarei,

în schimb pentru suprafața de 510 mp nu s-a dovedit dreptul de proprietate al

testatoarei și, implicit, nici dobândirea de către apelantă a dreptului de

proprietate asupra suprafeței menționate, în calitate de legatar universal.

Cu privire la

suprafața de 120 mp, instanța de apel a constatat că exproprierea s-a realizat

în temeiul Decretului prezidențial nr. 106/1986 și că imobilul preluat prin

actul menționat reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu art. 2 lit.

f) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că

imobilul preluat face obiectul de reglementare a legii speciale privind

restituirea proprietăților preluate abuziv în perioada comunistă, s-a constatat

că este incidență Decizia în interesul legii nr. 53/2007 pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că persoanele

deposedate trebuiau să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

În cauza de față, s-a

constatat că apelanta avea calitatea de legatar universal și, în raport de dispozițiile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta avea vocația de a formula

notificare și a solicita restituirea suprafeței de 120 mp care fusese

expropriată de pe numele testatoarei, nu și pentru toată suprafața de 633 mp,

în lipsa dovedirii dreptului de proprietate.

Instanța de apel a

arătat că, în condițiile legislative actuale, date fiind dispozițiile Deciziei

nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, retrocedarea terenului

respectiv în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 33/1994, ar fi putut fi eventual admisibilă, doar în cazul în care s-ar fi

demonstrat că persoanele expropriate ori moștenitorii acestora, din motive

independente de voința lor, nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, faptul

posesiei terenului putând fi asimilat unei asemenea cauze.

Curtea a constatat că

apelanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurare

recunoscută în fața primei instanțe, precum și prin motivele de apel.

De asemenea, nu a

susținut și nu a făcut dovada că ar fi formulat anterior vreo altă acțiune în

contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală, admisă prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, prin care să se constate nevalabilitatea titlului

statului sau să fie recunoscut în beneficiul ei vreun drept, anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezent, o astfel de acțiune ar fi lipsită

de interes, în condițiile în care însăși legiuitorul a prevăzut în mod expres

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, că preluările realizate în perioada

comunistă au fost abuzive.

Curtea a constatat că

apelanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a

invocat existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în

termenul legal, astfel că acțiunea promovată pentru retrocedarea suprafeței de

120 mp, expropriați, în condițiile în care avea calea procedurală reglementată

de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, având în vedere că imobilul preluat

intră sub incidența legii, reclamanta avea vocația de formula notificarea și nu

se încadra în excepțiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Afirmațiile cu

privire la faptul că avea deschisă calea dreptului comun, în condițiile în care

s-a adoptat o legislație specială, nu au fost reținute de către instanța de control

judiciar, în raport de Decizia în interesul legii nr. 53/2007 și de Decizia nr.

33/2008 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la

invocarea împrejurării că apelanta a posedat în mod efectiv suprafața de teren

litigioasă, Curtea de Apel a confirmat susținerile primei instanțe în sensul

că, prin niciun mijloc de probă, nu s-a dovedit împrejurarea că apelanta s-ar

fi aflat în posesia suprafeței de teren de 633 mp.

Mai mult, Curtea a

constatat că apelanta s-a contrazis sub acest aspect în cuprinsul motivelor de

apel, deoarece, pe de o parte, susține că suprafața de teren a fost expropriată

și că autoritățile statului nu au realizat obiectivul pentru care s-a dispus

exproprierea (ceea ce presupune preluarea efectivă a terenului de către

autoritățile publice locale), iar, pe de altă parte, susține că a posedat în

mod neîntrerupt terenul litigios.

Cu privire la

invocarea protecția prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție, instanța de apel a reținut că apelanta trebuie să aibă un

"bun" în sensul acestui articol, atât cu privire la suprafața de

teren de 120 mp expropriată, cât și cu privire la suprafața de teren de 510 mp,

pentru care nu a dovedit existența dreptului său de proprietate.

Astfel, potrivit

jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției art. 1, îl formează

așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a

patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este

neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală

și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la

un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

Instanța de apel a

arătat că în cauză prezintă interes cea de-a doua condiție (lit. e)) și a

dezvoltat argumentele reținute de Curte printr-o hotărâre cu valoare de

principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28

septembrie 2004):

Aplicând principiile

enunțate la cauza de față, Curtea de Apel a constatat că reclamanta, în

calitate de legatar universal, nu mai are în patrimoniu un vechi drept de

proprietate asupra bunului litigios - suprafața de teren de 102 mp expropriată,

deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul ei, ca

urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 106/1986 și nu

mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea

acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Din această

perspectivă s-a pus în discuție împrejurarea dacă reclamanta ar mai putea avea

în patrimoniul său "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea

da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă

a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care nu a fost urmată procedura

de restituire instituită de Legea nr. 10/2001.

În concordanță cu

soluția pronunțată de către prima instanță, instanța de apel a apreciat, în

conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că

reclamanta nu mai are în patrimoniul lui niciun "bun" și nicio

"speranță legitimă", în legătură cu dreptul de a obține restituirea

în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1

din Protocolul 1 al Convenției.

În acest sens, a

invocat și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului,

care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a

unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă,

ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are

originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru, (parag. 136

din cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, parag. nr. 37 din cauza

Mătieș împotriva României).

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană

se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în

măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul

noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu

poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională. (parag.

nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, în

parag. nr. 135 din hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României,

s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au

obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de

ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra

modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esențial

este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a

obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui

nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele

membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale,

În cauză de față,

instanța de apel a constatat că reclamanta nu mai are în patrimoniul său un

drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, dacă nu a urmat

procedura instituită de Legea nr. 10/2001.

Curtea a arătat că

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în

care se pot restitui în natură sau se pot acorda măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în

contextul acestei legi speciale, art. 22 alin. (5) prevede că neformularea

notificării în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În lipsa notificării

și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său,

apelanta nu mai poate exercita o acțiune de drept comun în vederea redobândirii

dreptului de proprietate.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.A., susținând că

decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată următoarele:

- instanța de apel a

reținut în mod greșit că suprafața de 513 mp revendicată se află în

proprietatea pârâtului Municipiul Giurgiu prin primar, sens în care face

referire la o serie de adrese emise de Primăria Giurgiu, de Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară și la acte normative, respectiv Hotărâri de Guvern.

Arată că în anexa nr.

2 a H.G. nr. 679 la poziția nr. 417-1.6.2 figurează ca zonă verde str. 1

Decembrie 1918, de la Casa Tineretului Vama fără număr, suprafața de 3427 mp

aflat în patrimoniul Consiliului Județean Giurgiu, fără să aibă vreo latură

comună cu terenul în suprafața de 633 mp aflat la o altă adresă, adică str. R.,

Giurgiu.

Instanța de apel nu a

ținut cont de adresa din 05 mai 2011 a serviciului Administrarea Domeniului

Public și Privat Giurgiu care face mențiunea că suprafața de 633 mp de teren

situat în str. R. nu face parte din domeniul public și care anulează adresa din

02 noiembrie 2009 emisă de Consiliul Local al Municipiului Giurgiu - Direcția

Generală a Serviciilor Publice de Gospodărire Comunală Giurgiu, Serviciul

Administrarea Domeniului Public și Privat, care menționează terenul în litigiu

ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Giurgiu administrat de DGSPGC

Giurgiu conform Protocolului nr. 1918/1823 din 01 februarie 2006 anexa 1

poziția 409 introdusă instanței de judecată în fals, ducând în eroare instanța

de judecată, adresă de care s-a ținut cont în pronunțarea sentinței și

confirmată de Curtea de Apel București, deoarece fiind emisă la ordinul

primarului, au încadrat suprafața de teren din str. R. eronat, în zona verde

str. D. de la Casa Tineretului poziția 409 din protocolul nr. 1918 din 01

februarie 2006 pentru a duce în eroare instanța de judecată.

- susține că a avut

în proprietate suprafața de 513 mp situată în str. R., Giurgiu, moștenită în

urma decesului testatoarei B.N. pe care a cultivat în permanență legume, fără

să fie împiedicată în folosința și administrarea acestei suprafețe, fapt dovedit

cu martori. Arată că din anul 2008 nu a mai putut cultiva această gradină care

era împrejmuită, an în care a și vrut să vândă acest teren, însă cei de la

Ministerul Administrației Publice ONCGC, în baza Certificatului de Moștenitor

au refuzat să-i facă carte funciară, zicându-i să se adreseze instanței de

judecată pentru a-i fi recunoscut dreptul de proprietate ca efect al

uzucapiunii, deoarece a avut în administrare și folosință acest teren,

nemaifiind obligată să se adreseze prin notificare pe Legea nr. 10/2001 la

Primăria Giurgiu, întrucât deținea aceasta suprafață de teren.

- consideră că are

dreptul legal conform art. 35 din Legea nr. 33/1994 pentru suprafața de 513 mp

de teren din str. R., rămași testatoarei sale în urma exproprierii în baza

Decretului 106/1986, stipulând că au fost expropriați pentru utilitate publică

numai suprafața de 120 mp teren intravilan poziția 145 din anexa la decret.

- Arată că în prezent

în evidențele Primăriei Giurgiu Serviciul Impunere Executări Silite

Compartimentul Persoane Fizice nr. 7611 din 28 august 2009 figurează la

matricola clădirii nr. 1651 din anul 1970, în Giurgiu str. R., B.N. cu teren în

suprafața de 560 mp și construcție cu specificația demolat în suprafață utilă

71 mp de teren.

Din suprafața de

13249 mp, conform fișei imobilului de teren din zonă, se află în domeniul

public numai suprafața de 3300 mp, restul 10000 mp se află în proprietatea

foștilor proprietari care au fost demolați în mod abuziv după ce s-a făcut

exproprierea în baza Decretului nr. 106/1986 și pentru care nu s-au făcut

notificări în baza Legii nr. 10/2001, mulți vecini din str. R. au fost

expropriați cu zero mp de teren conform anexei la decret, exemplu la poziția

146 figurează D.A. cu zero mp de teren expropriat în str. R. și alții.

- Astfel Decizia nr.

53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu își găsește aplicabilitatea

pentru că Decretul nr. 106/1986 și-a produs efect parțial adică numai 120 mp

fiind expropriați pentru utilitate publică conform anexei la Decret.

- Prin întâmpinarea

nr. 16.306 din 19 ianuarie 2010 depusă la dosar de către Consiliul Județean

Giurgiu se arată că suprafața de 633 mp situați în str. R. nu se afla în

proprietatea sa specificând că acest teren nu este grevat de sarcini sau

lucrări publice, fiind teren viran lăsând impresia ca s-ar afla în proprietate

privată a Primăriei Giurgiu, fără însă să cunoască situația juridică a acestui

teren în suprafața de 633 mp din str. R., Giurgiu.

- Instanțele nu au

ținut cont de faptul că Primăria Giurgiu nu deține și nu poate face dovada de

faptul că terenul în litigiu se află în proprietatea sa, iar în mod abuziv o

expropriază pe reclamantă de suprafața de 513 mp și o atribuie Primăriei

Giurgiu, care în mod voit a indus în eroare instanța de judecată prin

prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, îmbogățind patrimoniul

acesteia.

Instanța de apel

confirmă susținerile primei instanțe, în sensul că nu exista mijloc de probă,

care să demonstreze posesia suprafeței de 513 mp de teren intravilan, fără a

ține cont că în evidența Primăriei Giurgiu, figurează B.N., cu 560 mp de teren

situat în str. R., cât și declarațiile martorilor care au ajutat-o pe

reclamantă la cultivarea de legume pe acesta suprafață de teren din str. R.

În condițiile

legislative actuale, dat fiind dispozițiile Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dovedirea dreptului de proprietate ar fi în

cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994,

fiind posibilă, deoarece s-a demonstrat faptul că reclamanta a avut posesia

terenului neîntreruptă, astfel nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, deci

este persoană exceptată de la procedura acestei legi, urmare a uzucapiunii.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând,

recurenta critică modul în care a fost încuviințat și administrat probatoriul

și solicită reevaluarea acestuia în vederea stabilirii unei alte situații de

fapt, respectiv a aceleia că a făcut dovada dreptului de proprietatea asupra

suprafeței de 513 mp de teren situat în București, str. R., care a aparținut

autoarei sale B.N., pentru care reclamanta a solicitat reconstituirea în

temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994.

O asemenea critică nu

mai poate fi analizată în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., în această fază procesuală putându-se verifica doar dacă la situația de

fapt astfel cum a fost stabilită s-au aplicat corect dispozițiile legale

incidente.

Or, câtă vreme curtea

de apel a reținut, ca situație de fapt, că pentru suprafața de teren de 513 mp

reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada dreptului de proprietate, nu

poate fi primit capătul de cerere având ca obiect revendicarea acestei

suprafețe.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a revendicat terenul în suprafață de 633 mp

situat în București, str. R., care a aparținut autoarei sale B.N., susținând

faptul că doar 120 mp au fost expropriați prin Decretul prezidențial nr.

106/1986, pentru diferența de suprafață de 513 mp care nu au fost expropriați

și care s-au aflat în posesia sa neîntreruptă, fiind persoană exceptată în

sensul Legii nr. 10/2001 ca urmare a uzucapiunii.

Acțiunea a fost

promovată la data de 07 august 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 și reclamanta și-a precizat temeiul de drept ca fiind art. 35 din Legea

nr. 33/1994.

În ceea ce privește

exproprierea suprafeței de teren 120 mp de la autoarea reclamantei, anterioară

anului 1990, concluzia instanței de apel în sensul că pentru obținerea de

măsuri reparatorii reclamanta era obligată să parcurgă procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 este legală.

Acest act normativ

are un caracter reparator, iar în câmpul său de aplicare intră toate imobilele

preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

inclusiv imobilele expropriate.

Pentru a obține

restituirea în natură a terenului liber de sarcini sau lucrări publice, care se

pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat și

pentru care se susține ca nu s-au acordat despăgubiri, reclamanta avea deschisă

calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din

Legea nr. 10/2001.

Inaplicabilitatea

dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200 a fost, de altfel, stabilită prin

Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 pronunțată în interesul legii de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Chiar dacă art. 35 se

referă la retrocedarea imobilelor expropriate, iar acțiunea de față are ca

petit revendicarea unui atare imobil, rațiunea pentru care dispozițiile Legii

nr. 33/1994 nu sunt aplicabile este aceeași, și anume adoptarea unei legi

speciale de reparație, care prevede termene, condiții și măsuri reparatorii

specifice.

Cum reclamanta nu a

înțeles să parcurgă procedura Legii nr. 10/2001 și s-a adresat instanței cu o

acțiune întemeiată pe legea referitoare la expropriere, soluția de respingere a

cererii este legală iar soluția contrară, întemeiată pe una din excepțiile

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Cu privire la

imobilele preluate de stat în perioada regimului comunist, statul a acționat în

marja sa de apreciere atunci când a adoptat legea specială de reparație nr.

10/2001, iar reclamanta-recurentă nu invocă niciun motiv pentru care nu a urmat

procedura prevăzută de această lege.

Cum reclamanta nu a

făcut dovada că a posedat în mod efectiv suprafața de teren litigioasă ori că

este exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și că, din motive

independente de voința sa, nu a putut, în termenele legale, să utilizeze

această procedură, se constată că aceasta nu are deschisă calea acțiunii în

revendicare potrivit legii referitoare la expropriere.

În contextul reținut

mai sus și cum acțiunea a fost formulată în anul 2009, iar în susținere s-au

invocat dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, sunt pe deplin aplicabile

în speță Deciziile în interesul legii nr. 53/2007 și nr. 33/2008, care acoperă

orice preluare între martie 1945 și decembrie 1989.

Potrivit primei

decizii, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin cea de-a doua

decizie s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești,

în sensul că: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În aplicarea ultimei

decizii, Legea nr. 10/2001 este lege specială față de dreptul comun și se

aplică cu prioritate, iar prin cererea de recurs s-a insistat asupra

inaplicabilității acestei legi, neformulându-se apărări care să justifice

înlăturarea dispozițiilor acestei legi și prioritatea aplicării Convenției

Europene a Drepturilor Omului, urmare a unor neconcordanțe dintre acestea.

Prin urmare, dreptul

de proprietate al reclamantei, nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în

prezent, să invoce dreptul sau ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat

pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să

poată fi valorificat pe calea dreptului comun, conform Legii nr. 33/1994. În

lipsa recunoașterii dreptului de proprietate - fie pentru ca reclamanta nu a

formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i

se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre

judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept - nu se poate reține

că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a lipsit-o

pe reclamanta de proprietatea sa. De altfel, în cauza Poenaru contra României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a

obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nicio speranță

legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.A. împotriva Deciziei nr. 653 A din

data de 24 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN