ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6111/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 11081122107 iunie 2009 reclamanta B.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar solicitând, în calitate de legatar universal al defunctei B.N., revendicarea terenului intravilan în suprafață de 633 mp, situat în mun. Giurgiu, str. R., jud. Giurgiu, aflat în prezent în proprietatea pârâtului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin Sentința civilă nr. 184 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean Giurgiu și s-a respins acțiunea împotriva sa ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar și s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta B.A. împotriva pârâtului Municipiul Giurgiu prin Primar.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, s-a reținut că aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care invocă ca și act care îi dovedește calitatea, un testament lăsat de numita B.N., cea de la care a fost expropriat imobilul în litigiu.

Prin urmare, având în vedere acest testament, este evidentă vocația reclamantei de a formula o cerere prin care să încerce readucerea și în drept, în patrimoniul său a imobilului, ce a fost expropriat de la autoarea sa B.N., conform Decretului de expropriere nr. 106 din 09 iunie 1986, ale cărui efecte susține a se constata că nu s-au produs nici până în prezent (acesta fiind obiectul acțiunii astfel cum a fost precizat prin cererea din 10 decembrie 2009). Or, în această situație, raportat la obiectul cererii, tribunalul a considerat că subzistă calitatea procesuală activă a reclamantei, aceasta fiind titular în raportul juridic dedus judecății, ca și legatar universal al persoanei expropriate, chestiunile invocate de pârât în motivarea excepției și văzând data autentificării testamentului și data Decretului de expropriere, fiind mai degrabă în legătură cu soluționarea pe fond a cauzei.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Giurgiu, tribunalul a reținut temeinicia sa, în condițiile în care chiar această instituție, prin întâmpinarea formulată învederează că proprietar actual al terenului în litigiu este Municipiul Giurgiu prin Primar, revenind astfel asupra aspectelor menționate prin adresa din 28 octombrie 2009 în sensul că terenul în litigiu s-ar afla în domeniul public al județului și care a stat în fapt la baza citării sale ca și pârât în cauza de față. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, tribunalul a reținut că, deși prin probele administrate, reclamanta a încercat să dovedească faptul susținut în motivarea acțiunii, potrivit căruia în privința celor 633 mp în litigiu, Decretul de expropriere nu și-a produs efectele, suprafața respectivă rămânând în posesia sa până în prezent, nu a reușit acest lucru.

În acest sens, s-a reținut că din nicio probă a dosarului nu rezultă faptul posesiei neîntrerupte a suprafeței în litigiu și implicit, neproducerea efectelor Decretului de expropriere.

Tribunalul a statuat că Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, prin urmare obligatorie pentru instanțe, stabilește că, prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, arătându-se că prin dispozițiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special, astfel că Legea nr. 10/2001 în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cum în cauză acțiunea dedusă judecății are ca obiect un imobil expropriat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prima instanță a reținut că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se mai aplică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de ale cărei dispoziții reclamanta a avut posibilitatea să uzeze și să formuleze notificare, lucru pe care nu a înțeles să-l facă,

aceasta neformulând cerere în baza Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din adresa Primăriei Giurgiu nr. 20435 din 29 octombrie 2009. Așa cum s-a demonstrat în speță, imobilul expropriat nu se mai află nici măcar parțial în posesia reclamantei pentru a putea opune o eventuală cauză care ar fi împiedicat-o să se adreseze cu notificare, respectiv aceea că se considera încă proprietar (lucru imposibil de altfel în condițiile în care imobilul a fost preluat efectiv de stat, s-au achitat și despăgubiri conform actelor dosarului investițiile pentru care s-a produs exproprierea fiind și ele realizate și casa demolată).

În acest sens, s-a reținut că aspectul potrivit cu care suprafața în litigiu este liberă de construcții în prezent, nu semnifică aceea că Decretul nu și-a produs efectele, acest lucru putându-se reține eventual, în situația în care nu s-ar fi edificat nimic, casa nu ar fi fost demolată și imobilul ar fi rămas în posesia persoanelor expropriate, ceea ce nu este cazul în speță, terenul constituind spațiu verde aflat în domeniul public al municipiului Giurgiu, aferent construcției denumită Casa Tineretului. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta B.A. Prin Decizia civilă nr. 653A din 24 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.A., împotriva Sentinței civile nr. 184 din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Giurgiu.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a constatat că în dovedirea dreptului de proprietate și a întinderii acestuia nu s-a depus niciun act juridic translativ de proprietate, ci numai Decretul prezidențial nr. 106/1986, care menționează suprafața de 120 mp și adresa din 28 august 2009 emisă de către Primăria Giurgiu, care menționează suprafața de 560 mp deținută de B.N. Curtea a statuat că decretul prezidențial face dovada dreptului de proprietate pentru suprafața de 120 mp, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în schimb pentru suprafața de 510 mp nu a fost depus niciun act juridic pentru dovedirea dreptului de proprietate. Instanța de apel a arătat că adresa menționată nu constituie dovada dreptului de proprietate, având în vedere că rolul fiscal în perioada comunistă se deschidea în temeiul unei simple declarații a părții și că această adresă nu este un act juridic prin care se constată calitatea de proprietar.

Pe cale de consecință, Curtea a reținut că apelanta nu a dovedit decât că exproprierea s-a realizat pentru suprafața de 120 mp, care a fost în proprietatea testatoarei, în schimb pentru suprafața de 510 mp nu s-a dovedit dreptul de proprietate al testatoarei și, implicit, nici dobândirea de către apelantă a dreptului de proprietate asupra suprafeței menționate, în calitate de legatar universal. Cu privire la suprafața de 120 mp, instanța de apel a constatat că exproprierea s-a realizat în temeiul Decretului prezidențial nr. 106/1986 și că imobilul preluat prin actul menționat reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că imobilul preluat face obiectul de reglementare a legii speciale privind restituirea proprietăților preluate abuziv în perioada comunistă, s-a constatat că este incidență Decizia în interesul legii nr. 53/2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că persoanele deposedate trebuiau să urmeze procedura instituită de Legea nr. 10/2001. În cauza de față, s-a constatat că apelanta avea calitatea de legatar universal și, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceasta avea vocația de a formula notificare și a solicita restituirea suprafeței de 120 mp care fusese expropriată de pe numele testatoarei, nu și pentru toată suprafața de 633 mp, în lipsa dovedirii dreptului de proprietate.

Instanța de apel a arătat că, în condițiile legislative actuale, date fiind dispozițiile Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, retrocedarea terenului respectiv în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ar fi putut fi eventual admisibilă, doar în cazul în care s-ar fi demonstrat că persoanele expropriate ori moștenitorii acestora, din motive independente de voința lor, nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, faptul posesiei terenului putând fi asimilat unei asemenea cauze. Curtea a constatat că apelanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurare recunoscută în fața primei instanțe, precum și prin motivele de apel.

De asemenea, nu a susținut și nu a făcut dovada că ar fi formulat anterior vreo altă acțiune în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală, admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului sau să fie recunoscut în beneficiul ei vreun drept, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezent, o astfel de acțiune ar fi lipsită de interes, în condițiile în care însăși legiuitorul a prevăzut în mod expres prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, că preluările realizate în perioada comunistă au fost abuzive.

Curtea a constatat că apelanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a invocat existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal, astfel că acțiunea promovată pentru retrocedarea suprafeței de 120 mp, expropriați, în condițiile în care avea calea procedurală reglementată de Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, având în vedere că imobilul preluat intră sub incidența legii, reclamanta avea vocația de formula notificarea și nu se încadra în excepțiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001. Afirmațiile cu privire la faptul că avea deschisă calea dreptului comun, în condițiile în care s-a adoptat o legislație specială, nu au fost reținute de către instanța de control judiciar, în raport de Decizia în interesul legii nr. 53/2007 și de Decizia nr. 33/2008 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la invocarea împrejurării că apelanta a posedat în mod efectiv suprafața de teren litigioasă, Curtea de Apel a confirmat susținerile primei instanțe în sensul că, prin niciun mijloc de probă, nu s-a dovedit împrejurarea că apelanta s-ar fi aflat în posesia suprafeței de teren de 633 mp. Mai mult, Curtea a constatat că apelanta s-a contrazis sub acest aspect în cuprinsul motivelor de apel, deoarece, pe de o parte, susține că suprafața de teren a fost expropriată și că autoritățile statului nu au realizat obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea (ceea ce presupune preluarea efectivă a terenului de către autoritățile publice locale), iar, pe de altă parte, susține că a posedat în mod neîntrerupt terenul litigios.

Cu privire la invocarea protecția prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, instanța de apel a reținut că apelanta trebuie să aibă un "bun" în sensul acestui articol, atât cu privire la suprafața de teren de 120 mp expropriată, cât și cu privire la suprafața de teren de 510 mp, pentru care nu a dovedit existența dreptului său de proprietate. Astfel, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției art. 1, îl formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

Instanța de apel a arătat că în cauză prezintă interes cea de-a doua condiție (lit. e)) și a dezvoltat argumentele reținute de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004): Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Curtea de Apel a constatat că reclamanta, în calitate de legatar universal, nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios - suprafața de teren de 102 mp expropriată, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul ei, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 106/1986 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Din această perspectivă s-a pus în discuție împrejurarea dacă reclamanta ar mai putea avea în patrimoniul său "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care nu a fost urmată procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001. În concordanță cu soluția pronunțată de către prima instanță, instanța de apel a apreciat, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că reclamanta nu mai are în patrimoniul lui niciun "bun" și nicio "speranță legitimă", în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În acest sens, a invocat și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru, (parag. 136 din cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, parag. nr. 37 din cauza Mătieș împotriva României). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională. (parag. nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României). De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, În cauză de față, instanța de apel a constatat că reclamanta nu mai are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, dacă nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001. Curtea a arătat că Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se pot restitui în natură sau se pot acorda măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în contextul acestei legi speciale, art. 22 alin. (5) prevede că neformularea notificării în termenul legal atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, apelanta nu mai poate exercita o acțiune de drept comun în vederea redobândirii dreptului de proprietate. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.A., susținând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată următoarele: - instanța de apel a reținut în mod greșit că suprafața de 513 mp revendicată se află în proprietatea pârâtului Municipiul Giurgiu prin primar, sens în care face referire la o serie de adrese emise de Primăria Giurgiu, de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și la acte normative, respectiv Hotărâri de Guvern.

Arată că în anexa nr. 2 a H.G. nr. 679 la poziția nr. 417-1.6.2 figurează ca zonă verde str. 1 Decembrie 1918, de la Casa Tineretului Vama fără număr, suprafața de 3427 mp aflat în patrimoniul Consiliului Județean Giurgiu, fără să aibă vreo latură comună cu terenul în suprafața de 633 mp aflat la o altă adresă, adică str. R., Giurgiu.

Instanța de apel nu a ținut cont de adresa din 05 mai 2011 a serviciului Administrarea Domeniului Public și Privat Giurgiu care face mențiunea că suprafața de 633 mp de teren situat în str. R. nu face parte din domeniul public și care anulează adresa din 02 noiembrie 2009 emisă de Consiliul Local al Municipiului Giurgiu - Direcția Generală a Serviciilor Publice de Gospodărire Comunală Giurgiu, Serviciul Administrarea Domeniului Public și Privat, care menționează terenul în litigiu ca făcând parte din domeniul public al Municipiului Giurgiu administrat de DGSPGC Giurgiu conform Protocolului nr. 1918/1823 din 01 februarie 2006 anexa 1 poziția 409 introdusă instanței de judecată în fals, ducând în eroare instanța de judecată, adresă de care s-a ținut cont în pronunțarea sentinței și confirmată de Curtea de Apel București, deoarece fiind emisă la ordinul primarului, au încadrat suprafața de teren din str. R. eronat, în zona verde str. D. de la Casa Tineretului poziția 409 din protocolul nr. 1918 din 01 februarie 2006 pentru a duce în eroare instanța de judecată.

- susține că a avut în proprietate suprafața de 513 mp situată în str. R., Giurgiu, moștenită în urma decesului testatoarei B.N. pe care a cultivat în permanență legume, fără să fie împiedicată în folosința și administrarea acestei suprafețe, fapt dovedit cu martori. Arată că din anul 2008 nu a mai putut cultiva această gradină care era împrejmuită, an în care a și vrut să vândă acest teren, însă cei de la Ministerul Administrației Publice ONCGC, în baza Certificatului de Moștenitor au refuzat să-i facă carte funciară, zicându-i să se adreseze instanței de judecată pentru a-i fi recunoscut dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii, deoarece a avut în administrare și folosință acest teren, nemaifiind obligată să se adreseze prin notificare pe Legea nr. 10/2001 la Primăria Giurgiu, întrucât deținea aceasta suprafață de teren.

- consideră că are dreptul legal conform art. 35 din Legea nr. 33/1994 pentru suprafața de 513 mp de teren din str. R., rămași testatoarei sale în urma exproprierii în baza Decretului 106/1986, stipulând că au fost expropriați pentru utilitate publică numai suprafața de 120 mp teren intravilan poziția 145 din anexa la decret. - Arată că în prezent în evidențele Primăriei Giurgiu Serviciul Impunere Executări Silite Compartimentul Persoane Fizice nr. 7611 din 28 august 2009 figurează la matricola clădirii nr. 1651 din anul 1970, în Giurgiu str. R., B.N. cu teren în suprafața de 560 mp și construcție cu specificația demolat în suprafață utilă 71 mp de teren.

Din suprafața de 13249 mp, conform fișei imobilului de teren din zonă, se află în domeniul public numai suprafața de 3300 mp, restul 10000 mp se află în proprietatea foștilor proprietari care au fost demolați în mod abuziv după ce s-a făcut exproprierea în baza Decretului nr. 106/1986 și pentru care nu s-au făcut notificări în baza Legii nr. 10/2001, mulți vecini din str. R. au fost expropriați cu zero mp de teren conform anexei la decret, exemplu la poziția 146 figurează D.A. cu zero mp de teren expropriat în str. R. și alții. - Astfel Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu își găsește aplicabilitatea pentru că Decretul nr. 106/1986 și-a produs efect parțial adică numai 120 mp fiind expropriați pentru utilitate publică conform anexei la Decret.

- Prin întâmpinarea nr. 16.306 din 19 ianuarie 2010 depusă la dosar de către Consiliul Județean Giurgiu se arată că suprafața de 633 mp situați în str. R. nu se afla în proprietatea sa specificând că acest teren nu este grevat de sarcini sau lucrări publice, fiind teren viran lăsând impresia ca s-ar afla în proprietate privată a Primăriei Giurgiu, fără însă să cunoască situația juridică a acestui teren în suprafața de 633 mp din str. R., Giurgiu. - Instanțele nu au ținut cont de faptul că Primăria Giurgiu nu deține și nu poate face dovada de faptul că terenul în litigiu se află în proprietatea sa, iar în mod abuziv o expropriază pe reclamantă de suprafața de 513 mp și o atribuie Primăriei Giurgiu, care în mod voit a indus în eroare instanța de judecată prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, îmbogățind patrimoniul acesteia.

Instanța de apel confirmă susținerile primei instanțe, în sensul că nu exista mijloc de probă, care să demonstreze posesia suprafeței de 513 mp de teren intravilan, fără a ține cont că în evidența Primăriei Giurgiu, figurează B.N., cu 560 mp de teren situat în str. R., cât și declarațiile martorilor care au ajutat-o pe reclamantă la cultivarea de legume pe acesta suprafață de teren din str. R. În condițiile legislative actuale, dat fiind dispozițiile Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dovedirea dreptului de proprietate ar fi în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, fiind posibilă, deoarece s-a demonstrat faptul că reclamanta a avut posesia terenului neîntreruptă, astfel nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, deci este persoană exceptată de la procedura acestei legi, urmare a uzucapiunii.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând, recurenta critică modul în care a fost încuviințat și administrat probatoriul și solicită reevaluarea acestuia în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, respectiv a aceleia că a făcut dovada dreptului de proprietatea asupra suprafeței de 513 mp de teren situat în București, str. R., care a aparținut autoarei sale B.N., pentru care reclamanta a solicitat reconstituirea în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994. O asemenea critică nu mai poate fi analizată în recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., în această fază procesuală putându-se verifica doar dacă la situația de fapt astfel cum a fost stabilită s-au aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Or, câtă vreme curtea de apel a reținut, ca situație de fapt, că pentru suprafața de teren de 513 mp reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada dreptului de proprietate, nu poate fi primit capătul de cerere având ca obiect revendicarea acestei suprafețe. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a revendicat terenul în suprafață de 633 mp situat în București, str. R., care a aparținut autoarei sale B.N., susținând faptul că doar 120 mp au fost expropriați prin Decretul prezidențial nr. 106/1986, pentru diferența de suprafață de 513 mp care nu au fost expropriați și care s-au aflat în posesia sa neîntreruptă, fiind persoană exceptată în sensul Legii nr. 10/2001 ca urmare a uzucapiunii.

Acțiunea a fost promovată la data de 07 august 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și reclamanta și-a precizat temeiul de drept ca fiind art. 35 din Legea nr. 33/1994. În ceea ce privește exproprierea suprafeței de teren 120 mp de la autoarea reclamantei, anterioară anului 1990, concluzia instanței de apel în sensul că pentru obținerea de măsuri reparatorii reclamanta era obligată să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este legală. Acest act normativ are un caracter reparator, iar în câmpul său de aplicare intră toate imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv imobilele expropriate.

Pentru a obține restituirea în natură a terenului liber de sarcini sau lucrări publice, care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat și pentru care se susține ca nu s-au acordat despăgubiri, reclamanta avea deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001. Inaplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/200 a fost, de altfel, stabilită prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Chiar dacă art. 35 se referă la retrocedarea imobilelor expropriate, iar acțiunea de față are ca petit revendicarea unui atare imobil, rațiunea pentru care dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile este aceeași, și anume adoptarea unei legi speciale de reparație, care prevede termene, condiții și măsuri reparatorii specifice. Cum reclamanta nu a înțeles să parcurgă procedura Legii nr. 10/2001 și s-a adresat instanței cu o acțiune întemeiată pe legea referitoare la expropriere, soluția de respingere a cererii este legală iar soluția contrară, întemeiată pe una din excepțiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită. Cu privire la imobilele preluate de stat în perioada regimului comunist, statul a acționat în marja sa de apreciere atunci când a adoptat legea specială de reparație nr. 10/2001, iar reclamanta-recurentă nu invocă niciun motiv pentru care nu a urmat procedura prevăzută de această lege.

Cum reclamanta nu a făcut dovada că a posedat în mod efectiv suprafața de teren litigioasă ori că este exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și că, din motive independente de voința sa, nu a putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, se constată că aceasta nu are deschisă calea acțiunii în revendicare potrivit legii referitoare la expropriere.

În contextul reținut mai sus și cum acțiunea a fost formulată în anul 2009, iar în susținere s-au invocat dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, sunt pe deplin aplicabile în speță Deciziile în interesul legii nr. 53/2007 și nr. 33/2008, care acoperă orice preluare între martie 1945 și decembrie 1989. Potrivit primei decizii, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin cea de-a doua decizie s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul că: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În aplicarea ultimei decizii, Legea nr. 10/2001 este lege specială față de dreptul comun și se aplică cu prioritate, iar prin cererea de recurs s-a insistat asupra inaplicabilității acestei legi, neformulându-se apărări care să justifice înlăturarea dispozițiilor acestei legi și prioritatea aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, urmare a unor neconcordanțe dintre acestea.

Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei, nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul sau ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să poată fi valorificat pe calea dreptului comun, conform Legii nr. 33/1994. În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate - fie pentru ca reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept - nu se poate reține că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a lipsit-o pe reclamanta de proprietatea sa.

De altfel, în cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nicio speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.A. împotriva Deciziei nr. 653 A din data de 24 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN