ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1937/2016

Decizia nr. 1937/2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Giurgiu sub nr. x/236 din 4 februarie 2009 reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta să-i lase în deplină și absolută proprietate suprafața de 811 mp pe care o ocupă fără drept din terenul proprietatea sa de 1,1963 ha situat în municipiul Giurgiu, intravilan, tarla 34, parcela 2552/1, având ca vecini: domeniul public la N, SC B. SRL la E, SC B. SRL și SC C. SA la S, SC D. SA și șoseaua E. (DN 2B) la V, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că autorul său, F. (și soția sa) au fost proprietarii unui teren în suprafață totală de 1,5000 ha, situat în intravilanul mun. Giurgiu, însă statul totalitar, prin mijloace nelegale, i-a deposedat de proprietate, după 1945.

În urma apariției legilor fondului funciar, cu tentă de reparație a nedreptăților statului totalitar, a formulat cerere de reconstituire a proprietății, pe același amplasament, pentru suprafața de 1,5000 ha, acțiune care inițial a fost respinsă.

Prin Decizia civilă nr. 439 din 18 octombrie 2006, Tribunalul Giurgiu a decis modificarea hotărârilor anterioare și reconstituirea proprietății pe numele său, pentru întreaga suprafață de 15.000 mp, din care 11.963 mp pe același amplasament și diferența de 3.067 mp pe alt amplasament, decizie care este irevocabilă, având autoritate de lucru judecat și obligând toate autoritățile să o execute, iar pe ceilalți subiecți de drept civil să o respecte.

Învederează reclamanta că a acționat pentru punerea în executare a deciziei, iar prin titlul de proprietate din 17 decembrie 2008, Comisia Județeană Giurgiu pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor i-a reconstituit proprietatea, prin respectarea întocmai a hotărârii judecătorești, printre altele, reconstituindu-i-se proprietatea pentru 11.963 mp în tarlaua 34, parcela 2552/1, cu vecinii menționați în acțiune, însă această parcelă de 11.963 mp este ocupată de SC D. SA București și de SC B. SRL Giurgiu, această din urmă societate ocupând 811 mp din terenul reconstituit în tarlaua 34, parcela 2552/1, motiv pentru care solicită obligarea acesteia să-i lase în deplină și absolută proprietate terenul.

Se mai arată că SC B. SRL invocă drept titlu, un act prin care a cumpărat de la SC G. SA Giurgiu, aceasta din urmă primise, probabil, terenul, după anul 1990, invocându-se acte normative care nu puteau să apară anterior.

Reclamanta a mai arătat că în cazul acțiunii în revendicare, se compară titlurile, fiind de netăgăduit faptul că titlul său, titlul de proprietate din 17 decembrie 2008, este mai bine caracterizat, deoarece este emis în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, hotărâre care are la bază faptul că terenul a fost deținut în proprietate, anterior anilor 1930, de autorii săi, așa cum rezultă din copiile de pe actele de vânzare atașate prezentei acțiuni, respectiv actul de vânzare transcris în 8 martie 1926 de Grefa Tribunalului Vlașca și actul de vânzare transcris în 12 octombrie 1931 de Grefa Tribunalului Vlașca.

La aceeași dată - 4 februarie 2009, sub nr. x/236/2009 pe rolul Judecătoriei Giurgiu s-a înregistrat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. care a chemat în judecată pe pârâta SC D. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta să-i lase în deplină și absolută proprietate suprafața de 11.152 mp pe care o ocupă fără drept din terenul proprietatea sa de 1,1963 ha situat în municipiul Giurgiu, intravilan, tarla 34, având ca vecini: domeniul public la N, SC B. SRL la E, SC B. SRL și SC C. SA la S, SC D. SA și șoseaua E. (N 2B) la V, precum la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că autorul său F. (și soția sa) au fost proprietarii unui teren în suprafață totală de 1,5000 ha, situat în intravilanul municipiului Giurgiu.

Prin încheierea din 13 aprilie 2009, constatând o strânsă legătură între cele două cauze, având în vedere că pârâtele au ocupat porțiuni ale aceluiași teren, urmând a se efectua aceleași probe, pentru o mai bună înfăptuire a justiției, în baza art. 164 C. proc. civ. instanța a dispus conexarea celor două cauze (cea cu numărul mai nou la cea cu numărul mai vechi).

Prin Sentința civilă nr. 5 din 4 ianuarie 2010 Judecătoria Giurgiu a admis excepția necompetenței sale materiale și în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pârâtele SC B. SRL Giurgiu și SC D. SA București, în favoarea Tribunalului Giurgiu, secția civilă.

La data de 18 martie 2010 reclamanta A. a formulat cerere de precizare și modificare a cererii de chemare în judecată atât cu privire la cadrul procesual, cât și cu privire la obiectul acțiunii deduse judecății.

Astfel, a arătat reclamanta că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Giurgiu prin Primar, Comisia Județeană de Aplicare a Legii Fondului Funciar Giurgiu, SC D. SA și SC B. SRL:

În ceea ce privește obiectul acțiunii, reclamanta a arătat că solicită:

1) constatarea preluării fără titlu valabil a terenului în suprafață de 1,5 ha situat în intravilanul mun. Giurgiu, actualmente șos. Bălănoaia, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 115/1959 și a păstrării calității de proprietar avută la data preluării abuzive, conform art. 6 alin. (2) - (3) din Legea nr. 213/1998;

2) constatarea dreptului reclamantei asupra unui "bun actual" și a existenței speranței legitime în restituirea proprietății în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

3) obligarea pârâtei SC D. SA la restituirea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de cea 11.152 mp teren intravilan situat în mun. Giurgiu;

4) obligarea pârâtei SC B. SRL la restituirea în deplină proprietate și posesie terenul intravilan în suprafață de circa 811 mp situat în mun. Giurgiu;

5) alternativ și în subsidiar capetelor 3 - 4 de cerere, obligarea în solidar a pârâților Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Giurgiu prin Primar și Comisia Județeană Giurgiu de Aplicare a Legii Fondului Funciar de a-i restitui prin compensare un teren intravilan în suprafață de 11.963 mp similar și de aceiași valoare din cele aflate în domeniul privat al statului sau unității administrative teritoriale, iar în ipoteza neexecutării obligației de restituire într-un termen rezonabil de 2 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, obligarea pârâților la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a terenului, calculată pe baza de expertiză imobiliară, conform normelor și standardelor internaționale;

6) obligarea tuturor pârâților la plata de daune interese materiale reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului intravilan în suprafață de 15.000 mp din 1991, la zi, până la data restituirii efective a imobilului, calculate la nivelul chiriilor practicate pe piața liberă pe care le evaluează provizoriu la suma de 200.000 euro, echivalentul în lei de la data plății, precum și la plata de daune morale pe care le evaluează la suma de 100.000 euro, echivalentul în lei de la data plății;

7) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 aprilie 2012 pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu a depus la dosar note de ședință prin care a învederat că invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, motivat de faptul că Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice poate avea calitate procesuală pasivă doar în litigiile având ca obiect bunuri aflate în domeniul public sau privat al statului.

În speța de față, bunul aflat în litigiu nu poate face în nici un caz parte din categoria bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului.

La termenul de judecată din data de 26 aprilie 2012 pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a învederat instanței că în raport de dispozițiile Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, înțelege să invoce excepția inadmisibilității acțiunii privind solicitările reclamanților de la punctele 5 și 6.

Prin Sentința civilă nr. 122 din 11 octombrie 2012, Tribunalul Giurgiu a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii privind solicitările reclamantei de la pct. 1, 5, 6, 7, invocate de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii privind solicitările reclamantei de la pct. 5 și 6, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. (decedată) și continuată de moștenitorii acesteia H., I. și J., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Giurgiu prin Primar, Comisia Județeană de fond funciar Giurgiu, SC D. SA și SC B. SRL, astfel cum a fost modificată și precizată, a omologat raportul de expertiză întocmit de expert tehnic K. denumit completare și depus la 12 decembrie 2011, a obligat pârâta SC D. SA să lase reclamanților în deplină și absolută proprietate și posesie terenul în suprafață de 10.531,16 mp conturat pe schița anexă 11A la acest Raport-Completare, de punctele 1, B, A, C, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 1 (teren hașurat cu albastru), a obligat pârâta SC B. SRL să lase în deplină și absolută proprietate terenul în suprafață de 1052,79 mp conturat pe schița anexă 11A la acest Raport-Completare, de punctele E, F, 10, 9, 8, E (teren hașurat cu verde), a obligat pârâtele SC D. SA și SC B. SRL la plata către reclamanta a sumei de 2.100 lei reprezentând onorariu expert și a respins toate celelalte capete de cerere ale acțiunii.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității punctelor 1, 5, 6, 7 din acțiune, excepții invocate de pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, sunt neîntemeiate și au fost respinse în consecință, pentru următoarele motive:

S-a reținut referitor la calitatea procesuală pasivă a acestui pârât, că față de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat și modificat prin cererea din 18 martie 2010 (dosar tribunal) și prin care se încearcă a se valorifica dreptul de proprietate asupra unui imobil-teren preluat de către fostele autorități comuniste de la autorul reclamantei în cadrul unei acțiuni întemeiate, în principal, pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin urmare unei acțiuni în revendicare, solicitându-se totodată constatarea preluării fără titlu a respectivului imobil și constatarea dreptului reclamantei asupra unui bun actual și a existenței speranței legitime în restituirea acestuia, precum și obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu prin Primar, împreună cu ceilalți pârâți, pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o pretinsă faptă de nerespectare a obligațiilor impuse prin legile fondului funciar - în calitate de deținător al terenului în litigiu și nesoluționarea în termen rezonabil a cererii de restituire, nu se poate pretinde și accepta că Municipiul Giurgiu prin Primar nu are calitate procesuală pasivă; de altfel indicându-se în cuprinsul cererii modificatoare și precizatoare în raport cu care capete de cerere s-a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu și cu acest pârât.

De altfel, apărările formulate prin întâmpinare cu privire la această excepție, nu au nici o relevanță în cauză, ele vizând respingerea unei notificări formulate de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 prin Dispoziția nr. 3387 din 6 mai 2008 a Primarului Municipiului Giurgiu, or, așa cum s-a precizat deja, prezenta cerere are un cu totul alt temei juridic, care nu exclude calitatea procesuală pasivă a Municipiului Giurgiu prin Primar.

Referitor la excepția inadmisibilității capetelor 1, 5, 6, 7, din cererea reclamantei, excepție invocată de același pârât, s-a reținut că și aceasta ignoră obiectul, cauza și temeiul de fapt și de drept ale acțiunii, care, așa cum s-a arătat deja, este în principal una în revendicare, prin compararea titlurilor, titlul reclamantei fiind obținut în procedura instituită de Legea nr. 18/1991, celelalte capete de cerere având ca temei juridic dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce garantează respectarea dreptului de proprietate, prin promovarea cererii sale reclamanta neîncercând în nici un caz eludarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, așa cum se încearcă a se acredita ideea de către pârâtul Municipiul Giurgiu prin Primar, întrucât imobilul revendicat nu intră în sfera de aplicare a acestei din urmă legi.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a reținut, pe de o parte, aceleași argumente ca și în cazul calității procesuale pasive a Municipiului Giurgiu prin Primar, referitor la obiectul, cauza și temeiurile de drept ale acțiunii și la indicarea capetelor de cerere formulată în contradictoriu cu acest pârât, în plus reținând și că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi titularul oricărui drept sau obligații civile indiferent de natura sau izvorul acestora, în condițiile legii sau tratatelor internaționale la care România este parte, inclusiv de debitor al obligației de plată despăgubiri, cu atât mai mult având în vedere că în speță se încearcă a se valorifica dreptul de proprietate asupra unui bun preluat abuziv tocmai de Stat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii privind solicitările reclamantei de la pct. 5 și 6, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și motivată pe incidența Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, nici aceasta nu a fost găsită întemeiată, sus-menționata Decizie nefiind incidentă în speță, în condițiile în care vizează imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și care fac obiectul Legii nr. 10/2001, or în cauza de față acțiunea reclamantei, așa cum am precizat deja, are ca obiect - pct. 5 și 6 din aceasta - despăgubiri izvorâte din raportul de drept civil delictual întemeindu-se pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., precum și pe prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, pretinsa faptă ilicită constând în parcurgerea și finalizarea procedurii speciale de restituire prevăzută de legile fondului funciar, care deși materializată în restituirea în natură a terenului în litigiu prin pronunțarea de către Tribunalul Giurgiu a Deciziei civile irevocabile nr. 439/2006, este lipsită de caracter efectiv, Statul constituind anterior retrocedării, dreptul de proprietate unor terți pe același amplasament.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta opune ca titlu pentru suprafața revendicată, titlul de proprietate din 17 decembrie 2008 emis în procedura Legii nr. 18/1991 ca urmare a pronunțării Deciziei civile irevocabile nr. 439 din 18 octombrie 2006 de către Tribunalul Giurgiu, decizie prin care i s-a reconstituit acesteia dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață de 15.000 mp teren intravilan pe raza mun. Giurgiu, din care 11.963 mp pe vechiul amplasament și 3.063,67 mp pe un alt amplasament echivalent.

A reținut tribunalul că prin decizia sus-menționată s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul preluării abuzive de către stat a terenului în litigiu de la autorii reclamantei, F. și J., prin Decretul nr. 115/1959, reținându-se că aceștia apăreau înscriși cu respectivul teren în Registrul Agricol 1959 - 1963.

Prin aceeași decizie s-a stabilit, așa cum s-a arătat deja, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament pentru o suprafață de 11.963 mp din totalul de 15.000 mp, reținându-se că acesta este "liber, neafectat de lucrări de construcții sau investiții ... și nu a fost atribuit altor persoane", sens în care Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Giurgiu s-a conformat eliberând reclamantei nu numai titlul de proprietate din 17 decembrie 2008, dar și procesul-verbal de punere în posesie din 10 decembrie 2008 (dosar tribunal), în care terenul apare situat în tarlaua 34, învecinându-se la N - Domeniul Public, la E - SC B. SRL, la S - SC B. SRL și SC C. SA și la V - SC D. SA; șos. E.

Cu toate acestea, punerea efectivă în posesie nu a avut loc, dat fiind, acest teren este ocupat de către cele două pârâte SC D. SA și SC B. SRL, care la rândul lor invocă dreptul de proprietate, exhibând ca și titluri de proprietate, prima Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor din 23 decembrie 1994 emis pe numele SC K. SA, act în baza căruia această societate l-a adus ca și aport social la constituirea SC D. SA prin H.G. nr. 624 din 17 noiembrie 1993; iar cea de-a doua, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 februarie 2008 încheiat cu SC L. SA, care la rândul său îl dobândise conform contractului de vânzare-cumpărare din 23 mai 2007 de la SC G. SA - aflată în insolvență, aceasta deținându-l în baza Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate din 26 iunie 1993 emis de Consiliul Județean Giurgiu.

Referitor la actele de proprietate exhibate de cele două pârâte a reținut instanța că la origine acestea provin de la același autor comun, respectiv Statul Român - neproprietar - dat fiind caracterul abuziv al preluării terenului în litigiu de la autorii reclamantei, stabilit cu autoritate de lucru judecat, așa cum s-a arătat în cele ce preced, prin Decizia nr. 439/2006.

Referitor la identitatea dintre terenul revendicat și cel cuprins în actele invocate de părți și întinderea acestuia, tribunalul a reținut că aceste aspecte au fost stabilite, fără putință de tăgadă, de către expertul K., cu ocazia întocmirii raportului de expertiză denumit "Completare", depus la 12 decembrie 2011.

Referitor la capetele 1 și 2 privind constatarea preluării fără titlu a terenului în suprafață de 1,5 ha și respectiv constatarea dreptului reclamantei asupra unui "bun actual" și a existenței speranței legitime în restituirea proprietății în sensul art. 1 din Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța a reținut, pe de o parte, că acestea sunt inadmisibile raportat la faptul că reclamanta are la îndemână o acțiune în realizare, pe care de altfel a și promovat-o prin capetele 3 și 4 ale aceleiași acțiuni, respectiv cea în revendicare, ocazie cu care, implicit, s-a reținut și în sensul celor solicitate la pct. 1 și 2, iar pe de altă parte că aceste aspecte au fost constatate, de asemenea implicit, și cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 439/2006, practic demersul juridic al reclamantei în acest sens fiind lipsit și de interes.

În privința capetelor de cerere 5 și 6 prin care se solicită obligarea solidară a pârâților Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Giurgiu prin Primar și Comisia Județeană Giurgiu de Aplicare a Legii nr. 18/1991 de a-i reconstitui prin compensare cu teren intravilan în suprafață de 11.963 mp similar și de aceeași valoare, ori în ipoteza neexecutării în termen de 2 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, obligarea la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a terenului, tribunalul a reținut că în condițiile admiterii cererii în revendicare, acesta a rămas practic fără obiect, el fiind formulat oricum alternativ și în subsidiar, iar cel mai important, reclamanta neputând opta la acest moment, după ce i s-a emis titlul de proprietate prin care s-a dispus și restituirea în natură, și în cadrul unei acțiuni în revendicare pentru despăgubiri bănești.

În fine, referitor la capătul 6 al acțiunii reclamantei privind obligarea tuturor pârâților la plata de daune interese reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului în suprafață de 15.000 mp din 1991 la zi, până la data restituirii efective a imobilului conform raportului de expertiză M. și la plata de daune morale de 100.000 euro, echivalent în lei la data plății, tribunalul a reținut că lipsa de folosință nu poate fi solicitată decât înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, ca în cazul oricărui drept de creanță potrivit Decretului nr. 167/1958, pe de o parte, pe de altă parte fiind adevărat că se cuvine proprietarului restituirea fructelor, dar cu condiția ca pârâtul să fi fost de rea-credință, aspect ce nu s-a dovedit în cauză, cel puțin în privința pârâtelor SC D. SA și SC B. SRL, care au fost în posesia unor titluri de proprietate, aparent valabile, până la data pronunțării prezentei, iar cât privește ceilalți pârâți, nu s-a dovedit deținerea de către aceștia a terenului în litigiu, de asemenea cu rea-credință, ulterior formulării de către reclamantă a cererii de retrocedare .

De asemenea, nici cererea privind daunele morale nu a fost primită, pe de o parte, în ceea ce-i privește pe pârâții SC D. SA și SC B. SRL pentru aceleași argumente anterior menționate, mai exact al deținerii de către aceștia a terenurilor în litigiu conform unor titluri aparent valabile, până la proba contrarie; iar, pe de altă parte, în ceea ce-i privește pe ceilalți pârâți, nedemonstrându-se reaua-credință ori rămânerea în pasivitate a acestora cu privire la retrocedarea terenului (prin urmare săvârșirea unei fapte de natură a atrage acordarea de daune morale), anterior pronunțării Deciziei nr. 439/2006 instituțiile implicate în aplicarea Legii nr. 18/1991 soluționând cererile reclamantei, este adevărat, nu prin restituirea în natură, aceasta în condițiile în care, în opinia lor, amplasamentul era deținut de alte persoane, numai instanța putând stabili contrariul, așa cum de altfel a și făcut prin decizia sus-menționată, ulterior pronunțării, căreia acești pârâți s-au conformat.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respins toate celelalte capete de cerere ale acțiunii.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanții H., I. și J., pârâta SC B. SRL și pârâta SC D. SA.

Apelanții-reclamanți au criticat sentința pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv respingerea capătului de cerere al acțiunii privind obligarea pârâților la plata de daune interese materiale reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului în suprafață de 15.000 mp situat în municipiul Giurgiu, în perioada 1991 - la zi și daune morale solicitate.

Raportarea instanței la dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privind stingerea prin prescripție a dreptului material la acțiune având ca obiect patrimonial neexercitat în termenul general de prescripție de 3 ani, este nelegală, raportat la împrejurarea că excepția prescripției nu a fost invocată de părți sau de instanță din oficiu, nefiind pusă în discuția contradictorie a părților, iar pe de altă parte, nu s-au analizat faptele ilicite concurente și continue ale părților producătoare de prejudiciu, momentul începerii cursului prescripției, cu raportare la data introducerii acțiunii, întreruperea prescripției, aspectul invocat neputând constitui un argument al respingerii ca nefondat al capătului 6 de cerere al acțiunii.

Instanța a refuzat să analizeze elementele de fapt și de drept ale răspunderii delictuale, rezumându-se a afirma că nu s-a dovedit reaua credință a pârâtelor SC D. SA și SC B. SRL, care s-au aflat în posesia unor titluri, aparent valabile până la data pronunțării, iar în ceea ce îi privește pe ceilalți pârâți, nu s-a dovedit deținerea terenului de către aceștia sau reaua credință, ulterior formulării cererii de retrocedare de către reclamantă.

Instanța a încălcat dispozițiile art. 485, 486 și 487 C. civ., considerând eronat că pârâtele - intimate SC D. SA și SC B. SRL sunt posesori de bună-credință, că nu s-a dovedit reaua credință, întrucât aceștia și-au exercitat posesia în temeiul unor titluri aparent valabile până la pronunțarea sentinței.

În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta constă în atingeri aduse demnității, suferințe psihice, prin starea de frustrare și incertitudine raportat la procedura injustă desfășurată ce durează de peste 21 de ani (din 1991 la zi), ce au afectat statutul social al reclamanților și autoarei lor A..

Apelanta-pârâtă SC B. SRL, în apelul său, a susținut că în mod greșit prima instanță s-a bazat pe o completare a unui raport de expertiză care identifică eronat terenul proprietatea reclamanților și că a aplicat greșit regulile referitoare la comparația de titluri.

A arătat apelanta - pârâtă că elementele de comparație trebuie să fie: dreptul de proprietate (re)constituit în 2008 în baza Legii nr. 18/1991 prin titlul de proprietate din 17 decembrie 2008 (pentru autoarea reclamanților) și dreptul de proprietate constituit în 1991 în baza Legii nr. 15/1990 (pentru autoarea SC B. SRL). Întrucât titlul invocat de reclamanți este din 2008, iar cel invocat de apelanta-pârâtă SC B. SRL, din 1991, ar fi trebuit să se dea preferință titlului mai vechi, respectiv cel al autoarei acesteia, SC G. SA, cu consecința respingerii acțiunii îndreptate împotriva SC B. SRL.

A mai susținut apelanta-pârâtă că a fost de bună-credință și a dobândit terenul cu titlu oneros, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 februarie 2008, chiar anterior emiterii titlului de proprietate din 17 decembrie 2008 invocat de reclamanți. SC B. SRL a întreprins toate diligențele necesare, a cumpărat în condițiile în care i s-a prezentat extras de carte funciară, certificat fiscal, certificat de atestare a dreptului de proprietate, contract de vânzare-cumpărare între SC G. SA și L. SA, etc.

Titlul de proprietate al apelantei-pârâte SC B. SRL și cele ale autorilor acesteia nu au fost desființate (condiție reținută de jurisprudență).

La 5 decembrie 2012 a declarat apel apelanta-pârâtă SC D. SA, pe care nu l-a motivat, deși prin declarația aflată la dosar a arătat că va depune motivele căii de atac separat.

În ședința publică din 27 mai 2013 instanța, în condițiile art. 67 - 68 C. proc. civ., a încuviințat cererea formulată de apelanta SC B. SRL pentru efectuarea unei noi expertize topografice, cerere admisă în condițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., motivat de împrejurarea că cele două expertize efectuate în fața instanței fondului de experții N. și K. au concluzii diferite, fiind diferențe mari între suprafețele individualizate de expert.

La 13 septembrie 2013 experta O., expert tehnic judiciar în specialitatea topografie-cadastru, a depus raportul de expertiză tehnică judiciară, experta răspunzând obiecțiunilor formulate de părți la 9 decembrie 2013 - din dosarul de apel și la 11 decembrie 2015.

Apelanta-pârâtă SC B. SRL la data de 27 februarie 2013 a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanții-reclamanți, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în apel reclamanții, pe de o parte, își micșorează câtimea obiectului cererii, deoarece îi solicitau contravaloarea lipsei de folosință începând cu data introducerii acțiunii (4 februarie 2009), iar nu din 1991 (cum solicitaseră prin acțiunea precizată), iar pe de altă parte, își majorează pretențiile, solicitând și despăgubiri ivite după data pronunțării sentinței apelate și până la data de 4 februarie 2013.

Prin motivele de apel apelanții-reclamanți recunosc că SC B. SRL a fost de bună-credință, așa cum a reținut prima instanță, dar susțin că buna ei credință ar fi încetat la data introducerii prezentei acțiuni în revendicare, drept pentru care solicită despăgubiri începând cu această dată.

În realitate, apelanta-pârâtă SC B. SRL a fost și este în continuare de bună-credință, deoarece, așa cum a arătat în motivele sale de apel, nu deține nicio suprafață din terenul proprietatea apelanților-reclamanți revendicat.

Prin Decizia civilă nr. 149 din 11 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanții H. (decedat) și continuat de moștenitorii acestuia, I., O. și J., de apelanții-pârâții SC D. SA, prin administrator judiciar "P.", cu sediul în București și SC B. SRL, cu sediul ales la SC R., în București, împotriva Sentinței civile nr. 122 din 11 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. x/236/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Giurgiu prin Primar și Comisia Județeană de Fond Funciar-Giurgiu.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la apelul declarat de reclamanți, Curtea a constatat că acesta este nelegal și netemeinic, aceștia ignorând caracterul excepției prescripției dreptului material la acțiune, de excepție de ordine publică. În mod corect instanța fondului a soluționat capetele de cerere patrimoniale, prin prisma art. 18 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că instanța, din oficiu, este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.

Fiind o excepție de ordine publică, instanța a pornit analiza de la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

Termenul de prescripție extinctivă aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ care arată că "termenul prescripției este de 3 ani". Regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. Această regulă ce cuprinde un criteriu obiectiv este menționată de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune". Instanța a avut în vedere că față de momentul introducerii cererii lor introductive de instanță - februarie 2009 - sunt aplicabile regulile instituite de Decretul nr. 167/1958, astfel că lipsa de folosință și daunele morale nu pot fi solicitate decât înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, conform regulilor mai sus enunțate aplicabile drepturilor de creanță. Totodată, aceste reguli trebuie interpretate prin prisma atitudinii subiective a pârâților, reclamanții nefăcând dovada relei-credințe a acestora în deținerea drepturilor de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanți.

Curtea nu a reținut nici critica reclamaților privitoare la lipsa bunei credințe a posesiei exercitate de pârâtele SC D. SA și SC B. SRL.

Cele două pârâte SC D. SA și SC B. SRL au invocat la rândul lor un drept exclusiv de proprietate, exhibând și titluri de proprietate. SC D. SA a opus în cadrul acțiunii în revendicare Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 decembrie 1994 emis pe numele SC K. SA, act în baza căruia această societate l-a adus ca și aport social la constituirea SC D. SA prin H.G. nr. 624 din 17 noiembrie 1993. SC B. SRL a exhibat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 februarie 2008 încheiat cu SC L. SA, care la rândul său îl dobândise conform contractului de vânzare-cumpărare din 23 mai 2007 de la SC G. SA aflată în insolvență, aceasta deținându-l în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iunie 1993 emis de Consiliul Județean Giurgiu.

În mod corect instanța fondului, în cadrul acțiunii în revendicare, a comparat titlurile exhibate de părți și a apreciat că titlul reclamanților este mai caracterizat. Reclamanții s-au prevalat de titlul de proprietate din 17 decembrie 2008 emis în executarea Deciziei civile nr. 439/2006, pronunțată de Tribunalul Giurgiu. La baza pronunțării acestei decizii a stat principiul perpetuității dreptului de proprietate al autorului reclamanților, care a permis dobândirea în condițiile Legii nr. 18/1991 a dreptului de proprietate asupra terenului pe vechile amplasamente. Anterior emiterii titlului de proprietate autoarea recurenților - A. - a fost pusă în posesie, la dosarul Tribunalului Giurgiu fiind depus procesul-verbal de punere în posesie din 10 decembrie 2008, emis de Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Municipiul Giurgiu.

Comparând titlurile exhibate de părți în mod corect tribunalul a reținut că dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut printr-o decizie judecătorească declarativă statuându-se irevocabil prin Decizia nr. 439/2006 că terenul în litigiu a aparținut anterior colectivizării în proprietatea autorului reclamanților - F., care a figurat înscris cu el în Registrul agricol. În fața instanței fondului, la dosarul Judecătoriei Giurgiu, au fost depuse titlurile de proprietate ale autorului reclamanților, încheiate la 8 martie 1926 și 10 octombrie 1931. Conform caracterului perpetuu al dreptului de proprietate, reclamanții au opus în cadrul acțiunii în revendicare un titlu anterior titlurilor exhibate de către pârâte, neavând relevanță față de motivele mai sus invocate existența cărții funciare și intabularea dreptului de proprietate pe numele acestora, astfel că această instanță nu a reținut criticile pârâtei SC B. SRL privitoare la aplicarea greșită a regulilor referitoare la compararea de titluri.

Nefiind dovedită reaua-credință a pârâtelor în cadrul acțiunii în revendicare, instanța nu era obligată să analizeze întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, proprietarul beneficiind de restituirea fructelor, dar având obligația să facă dovada că pârâtul a fost de rea-credință. Pârâtele din prezenta cauză au opus titluri valabile, neanulate într-o procedură judiciară, până la data pronunțării sentinței instanței fondului, astfel că au fost soluționare corect capetele de cerere privitor la plata daunelor interese reprezentând echivalentul lipsei de folosință și capătul de cerere privitor la plata daunelor morale.

În acțiunea în revendicare prin comparare de titluri instanța dă valoare titlului mai bine caracterizat, în prezenta cauză titlu de proprietate nr. x/2008 emis în urma analizei făcute de Tribunalul Giurgiu a titlurilor deținute de autorul reclamanților încheiate în anii 1926 și 1931, titluri transcrise. De altfel, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 arată că drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate (...) proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nicio altă confirmare. Titlurile opuse de pârâte provin de la același autor comun - Statul Român, neproprietar, cu privire la care s-a reținut irevocabil prin Decizia civilă nr. 439/2006 pronunțată de Tribunalul Giurgiu că a preluat terenul în litigiu abuziv, astfel că dreptul de proprietate opus de reclamanți fiind anterior titlurilor de proprietate opuse de pârâte este mai bine caracterizat și a fundamentat admiterea capătului de cerere privitor la acțiunea în revendicare.

De asemenea, Curtea nu a reținut nici critica privitoare la împrejurarea că soluția instanței fondului s-a bazat pe o completare a unui raport de expertiză care identifică eronat terenul proprietatea reclamanților. Curtea a subliniat că în concluziile expertului O. - desemnat în apel pentru efectuarea expertizei - se regăsesc aceleași suprafețe de teren individualizate în dosarul de fond, așa cum au fost omologate de instanța fondului în raportul de expertiză întocmit de expertul K.. Instanța a încuviințat motivat cererea pârâtei SC B. SRL de efectuare a unei noi expertize față de împrejurarea că proba cu expertiză a fost cerută de pârâtă cu respectarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și față de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului. Concluziile celor doi experți sunt identice, terenurile fiind individualizate de experta O. și în funcție de înscrisurile noi depuse în faza apelului.

Cu privire la apelul declarat de pârâta SC D. SA, Curtea a analizat acest apel cu respectarea prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care arată că apelul nemotivat va fi analizat pe baza celor invocate la prima instanță, în fața instanței fondului această pârâtă neformulând cereri principale, incidentale sau accesorii, argumentele dezvoltate pentru respingerea apelurilor reclamanților și pârâtei SC B. SRL fiind valabile și pentru modul de soluționare al acestui apel.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs reclamanții O., I. și S. și intimata-pârâtă SC D. SA prin administrator judiciar - P. - Filiala București.

Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., reclamanții au formulat următoarele critici de nelegalitate.

Prima instanță a soluționat capelele de cerere patrimoniale prin prisma art. 18 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia instanța din oficiu este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.

Raportat la data introducerii acțiunii, februarie 2009 pretențiile reprezentând echivalentul lipsei de folosință și daune morale pot fi solicitate în termenul de prescripție de 3 ani, conform regulilor aplicabile drepturilor de creanță.

S-a mai reținut că aceste reguli trebuie interpretate din prisma atitudinii subiective a pârâtelor, reclamanții, nefăcând dovada relei credințe a acestora în deținerea drepturilor lor de proprietate.

Or, așa cum rezultă din considerentele și dispozitivul Sentinței civile nr. 122 din 11 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, instanța nu s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune a capătului 6 de cerere, ci a respins acest capăt pe fond.

În realitate, instanța de apel a constatat prescripția dreptului material la acțiune a capetelor de cerere în pretenții, fără ca această excepție absolută de fond, de ordine publică, să fie pusă în discuția contradictorie a părților.

Procedând în acest mod, instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., art. 21 din Constituție și art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

O altă critică formulată de recurenții-reclamanți se referă la încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, contrar dispozițiilor art. 294 și 295 C. proc. civ., întrucât instanța nu a avut în vedere limitele judecății în fond, respectiv faptul că obiectul cererii în pretenții are ca echivalent lipsa de folosință și daune morale pentru perioada 1991 și până la data predării efective a imobilului în deplină proprietate și posesie.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel nu a analizat în limita criticilor formulate situația de fapt raportată la probele administrate și deși în cauză erau de dovedite elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale raportate la fiecare pârât, nu a făcut aplicare corectă a dispozițiilor art. 998 - 999 și 1003 C. civ. 1864, inclusiv a dispozițiilor art. 1357, 1381, 1385, 1345 Noul C. civ. privind faptele ilicite săvârșite după intrarea în vigoare a legii noi.

S-a mai susținut că instanța nu s-a pronunțat pe motivul de apel privind greșita reținere a bunei-credințe a pârâtelor SC B. SRL și SC D. SA prin administrator judiciar - P. - Filiala București cu încălcarea art. 485 - 487 C. civ. și a doctrinei juridice.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că atât soluția prescripției dreptului material la acțiune, cât și cea pe fondul apelului privind inexistența elementelor răspunderii civile delictuale, este lipsită de o argumentare concretă, nu explică raționamentul logico-juridic al soluției adoptate, iar argumentarea este generică, echivalând cu nemotivarea.

Decizia nu explică când a început prescripția, când s-a împlinit, ce parte din pretenții ar putea fi prescrise raportat la invocarea unui fapt ilicit continuu.

Este inechivoc ca instanța de apel refuză să analizeze elementele răspunderii civile delictuale raportate la toți pârâții autori ai faptei ilicite, considerând prin preluarea raționamentului instanței de fond că nu s-a dovedit reaua-credință a acestora în cadrul acțiunii în revendicare.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că buna-credință a pârâtelor a încetat la data introducerii acțiunii iar încălcarea culpabilă a dreptului de proprietate, ca atitudine psihică a posesorului neproprietar, nu poate rezulta decât din analiza faptei culpabile, de încălcare a dreptului subiectiv de proprietate al acestora, recunoscut irevocabil judecătorește, cu semnificația reconstituirii dreptului asupra unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Printr-o ultimă critică recurenții-reclamanți susțin că există contradictorialitate în considerente, deoarece pe de o parte capătul de cerere în pretenții este prescris, iar pe de altă parte este nefondat, precum și între considerente și dispozitiv, apelul fiind respins ca nefondat, iar nu pe excepție.

În temeiul art. 312 pct. 3 și art. 314 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei cu trimitere cauzei spre rejudecarea apelului și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC D. SA prin administrator judiciar - P. - Filiala București a susținut următoarele:

Cu privire la capătul de cerere în revendicare sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar nu cele ale dreptului comun (art. 480 C. civ. din 1864) ori ale Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Terenul revendicat de reclamanți a avut destinația de teren agricol, iar în prezent are destinația curte-construcții și este situat în intravilanul municipiului Giurgiu, fiind incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 439 din 18 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Giurgiu recurenta a susținut că această hotărâre nu-i poate fi opusă, de vreme ce nu a fost parte în litigiul pe care l-a soluționat.

În al doilea rând, plângerea soluționată prin Decizia nr. 439 din 18 octombrie 2006, a avut ca obiect, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 15.000 mp teren intravilan situat în municipiul Giurgiu, pe vechiul amplasament liber de construcții, în suprafață de 11963 mp, și pe un alt amplasament echivalent pentru suprafața de 3.036,67 mp.

Nefiind întrunită tripla identitate, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 439 din 18 octombrie 2006, iar dispozițiile art. 1201 C. civ. din 1864 au fost greșit aplicate.

Acordând în această cauză autoritate de lucru judecat Deciziei civile nr. 439 din 18 octombrie 2006, instanța de apel, asemenea primei instanțe, nu a făcut o comparare legală și temeinică a titlurilor de proprietate invocate și a soluționat greșit capătul de cerere în revendicare.

Recurenta a mai arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin aport în natură, cu ocazia constituirii, de la K. SA.

Aportul este consemnat în contractul de societate din 15 octombrie 1993, aprobat prin H.G. nr. 624/1993 și transcris în 17 octombrie 1994 în Registrul de transcripțiuni.

Ca urmare, dreptul asupra terenului în litigiu îi era opozabil autoarei reclamantelor încă din anul 1994.

Anterior, terenul, s-a aflat în stăpânirea K. SA, fiind dobândit prin procesul-verbal de schimb de teren din 27 august 1984 (a se vedea anexa 2 la certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 23 decembrie 1994).

Luând în considerare opozabilitatea dreptului de proprietate realizată prin transcrierea contractului de societate în Registrul de transcripțiuni, și faptul posesiei, recurenta consideră cu autoarea reclamantelor nu trebuia să se judece cu cele două comisii, întrucât terenul nu era deținut de unitatea administrativ-teritorială, ci cu SC D. SA.

Pornind de la împrejurarea că alte norme juridice sunt incidente în cauză, recurenta susține că instanța de apel trebuia să aibă în vedere mai multe chestiuni printre care, lipsa notificării, imposibilitatea substituirii Legii nr. 10/2001 cu Legea nr. 18/1991 și incompatibilitatea restituirii în natură a întregului teren.

Sub acest aspect, recurenta a susținut în esență că, autoarea reclamantelor trebuia să formuleze o notificare, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, adresată persoanei juridice deținătoare sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, ce a culminat cu emiterea titlului de proprietate din 17 decembrie 2008 și a procesului-verbal de punerea în posesie din 10 decembrie 2008, nu echivalează cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

A admite contrariul înseamnă a ignora caracterul imperativ nu numai al Legii nr. 10/2001, dar și al Legii nr. 18/1991 și a transforma obligațiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 în simple alternative aflate la dispoziția persoanei pretins îndreptățită care poate alege în funcție de conjunctură, iar nu de regimul juridic al terenului.

Recurenta a mai arătat că pe terenul cel deține sunt amplasate construcții după cum reiese din anexa 1 - 4 la actul adițional la contractul de societate și statutul societății comerciale "SC D. SA" aprobat prin H.G. nr. 24/1993.

Actul face referire la un depozit de înmagazinare și păstrare a produselor leguminoase, amplasate în municipiul Giurgiu la intrarea în localitate.

Depozitul se compune din următoarele active: două corpuri administrative cu cântar și atelier, două hale sortare și depozitare, platforme carosabile, 13 bordeie păstrare legume, șopron, post trafo, depozite materiale, carburanți și terenul aferent în suprafață totală de 14215 mp.

Ignorând conținutul actelor de vânzare-cumpărare transcrise în 8 martie 1926 și nr. x/1931 la Tribunalul Vlașca, secția I, instanța de apel, asemenea primei instanțe, nu a observat că terenul pretins de reclamanți nu ar coincide decât în parte și într-o suprafață mult mai mică cu terenul cel deține acestea.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește soluția capătului de cerere privind revendicarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cu obligația pentru aceasta de a dispune o nouă expertiză topografică.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea precizatoare și de modificare a acțiunii formulată la data de 18 martie 2010 de recurenta A. (decedată) și continuată de moștenitorii acesteia O., I. și S. s-a solicitat obligarea pârâților la daune materiale constând în echivalentul lipsei de folosință a terenului în suprafață de 15.000 mp, situat în municipiul Giurgiu, tarlaua 34, și la plata de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru perioada 1991 la zi.

Întrucât terenul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 115 din 30 mai 1951 pentru lichidarea rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură autorul recurenților-reclamanți a urmat procedura Legii nr. 18/1991, ca lege specială de reparație, obținând titlul de proprietate din 17 decembrie 2008, emis de Comisia Județeană Giurgiu ca efect al Deciziei civile nr. 439 din 18 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Giurgiu.

Față de temeiul juridic al pretențiilor invocate prin acțiune de către recurenții-reclamanți, respectiv art. 485 - 487 și art. 998 - 999 C. civ. 1864 în mod corect prima instanță a constatat că cererea formulată este una patrimonială.

Este indiscutabil că excepția prescripției dreptului material la acțiune este una de ordine publică și implică obligația respectării principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil.

În speță, prima instanță, a reținut cu referire la capătul 6 al acțiunii prin care reclamanții au solicitat echivalentul lipsei de folosință a terenului în suprafață de 15.000 mp, pentru perioada 1991 - la zi și la plata de 100.000 euro cu titlu de daune morale, că aceste pretenții nu pot fi solicitate decât înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani și cu condiția ca pârâtele să fi fost de rea-credință, aspecte ce nu s-au dovedit în privința pârâtelor.

Din lecturarea dispozitivului hotărârii primei instanțe rezultă că acțiunea promovată de recurenții reclamanți a fost admisă în parte, obligând pârâtele să lase în deplină posesie și pașnică folosință suprafețele de teren pe care le-au ocupat până la data promovării acțiunii.

De altfel, sentința a fost apelată de reclamanți sub aspectul modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar instanța de apel a răspuns motivat fiind cercetat fondul apelului sub aspectul integralității criticilor formulate.

Într-adevăr, prima instanță a soluționat excepția prescripției cu încălcarea principiului contradictorialității fără ca excepția sa fi fost pusă în discuția părților, instanța de apel nu a răspuns expres acestei critici dar, în virtutea caracterului devolutiv al apelului a analizat din nou excepția de prescripție, după ce fiecare dintre părți și-a exprimat apărările, fiind acoperit astfel vătămarea.

Nefondată este și critica recurentelor-reclamante cu privire la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere limitele devolutive ale apelului, contrar art. 294 - 295 C. proc. civ., în sensul că nu a analizat elementele răspunderii civile delictuale raportat la fiecare pârât, pentru perioada 1991 - la zi, și nu s-a pronunțat pe motivul de apel privind greșita reținere a bunei-credințe a pârâtelor.

Este adevărat că prin preluarea abuzivă a imobilului în litigiu de