ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2405/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011 pe rolul Judecătoriei Giurgiu sub nr. 7359/236/2011, reclamantele F.L. și C.S. au chemat în judecată pe pârâții SC S.C.I. SRL, Municipiul Giurgiu, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, prin compararea titlurilor, constatând nevalabilitatea titlului statului și, implicit, al pârâtei asupra imobilului situat în Giurgiu, str. B. nr. 40 (fost 22), compus din teren în suprafață de 10.000 mp, în raport de titlul reclamantelor care este preferabil, să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren, iar în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că imobilul este pierit din punct de vedere juridic și nu poate fi restituit în natură, să fie obligați pârâții la plata contravalorii actuale a bunului, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 20 ianuarie 2012, reclamantele au depus o precizare a valorii obiectului litigiului, ca fiind de 330.000 euro, adică 1.419.000 RON, și au invocat excepția necompetenței materiale, față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și de temeiul de drept invocat. La același termen de judecată, pârâții Municipiul Giurgiu, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția inadmisibilității, cel de-al doilea pârât solicitând și respingerea acțiunii, ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 1137 din 17 februarie 2012, Judecătoria Giurgiu a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, reținând incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Cauza a fost reînregistrată, la data de 27 martie 2012, pe rolul Tribunalului Giurgiu. La data de 31 martie 2014, reclamantele au depus o modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză a pârâților SC F.F. SRL și Ministerul Agriculturii. La data de 28 aprilie 2014, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La termenul din 29 aprilie 2014, a depus întâmpinare și pârâta SC F.F. SRL, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata contravalorii imobilului, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că reclamantele nu au calitatea de proprietare ale bunurilor revendicate.

Totodată, a depus și cerere de chemare în garanție a SC S.C.I. SRL. La termenul din 02 septembrie 2014, reclamantele au depus o precizare, prin care au arătat că, la cererea instanței, fac mențiunea că, față de situația concretă din dosar, pentru prejudiciul care le-a fost creat de către pârâții chemați în judecată, solicită despăgubiri care să fie acordate în funcție de prețul terenului, de 155.000 euro, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC S.C.I. SRL și SC F.F. SRL, echivalent în RON, suma urmând a fi actualizată la data plății efective. La data de 16 septembrie 2014, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile lipsei calității procesuale pasive, lipsei calității procesuale active și inadmisibilității, precum și fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 104 din 16 septembrie 2014, Tribunalul Giurgiu a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta SC F.F. SRL; a respins acțiunea astfel cum a fost precizată împotriva pârâtei SC F.F. SRL ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta SC F.F. SRL; a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Giurgiu; a respins atât ca inadmisibilă, cât și ca nefondată, acțiunea astfel cum a fost precizată și restrânsă împotriva pârâtelor SC S.C.I. SRL, Municipiul Giurgiu, prin Primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale; în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., a redus cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat solicitat de pârâta SC F.F. SRL la jumătate și, pe cale de consecință, a obligat pe reclamante să plătească pârâtei SC F.F. SRL suma de 6.590,10 RON, reprezentând jumătate din onorariul de avocat, precum și suma de 199,67 RON, reprezentând cheltuieli de transport.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin actul autentificat sub din anul 1933 de către Tribunalul Vlașca, autorul reclamantelor, C.G.V., a cumpărat un imobil compus din teren în suprafață totală de 3.0747 ha (parte sterp, parte plantat cu pomi și viță de vie) și casă de locuit, situat în Municipiul Giurgiu, șoseaua B. Ulterior, autorul reclamantelor a efectuat înstrăinări parțiale succesive între anii 1951-1952, suprafața rămasă în proprietate fiind de 1,20 ha, preluată abuziv de către stat după anul 1953. Reclamantele, după apariția Legii nr. 18/1991, au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1,20 ha preluată de la autor, soluționată în modul următor: pentru suprafața de 0,20 ha li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlul de proprietate din anul 1996 pe vechiul amplasament al proprietății, identificat de comisia locală și aflat la dispoziția acesteia; pentru suprafața de 1 ha, care nu a putut fi retrocedată pe vechiul amplasament, la cererea reclamantelor și în contul acelui teren, au devenit acționare la SC A. SA, emițându-se decizia de acționari nr. 361/1991, beneficiind de produse sau bani de la această societate.

După intrarea în faliment a SC A. SA, reclamantele, în calitate de acționare, au fost puse în posesie cu suprafața de teren de 1 ha pe raza localității învecinate, întrucât comisia locală nu mai avea terenuri la dispoziție pe raza orașului Giurgiu, iar vechiul amplasament era ocupat funcțional, în integralitate, de construcțiile SC A. SA Giurgiu, motiv pentru care s-a emis titlul de proprietate din anul 2003 în beneficiul reclamantelor, conform Hotărârii Comisiei de Fond Funciar Giurgiu nr. 161/2011. S-a constatat, astfel, că problema suprafeței de 1,20 ha la care erau îndreptățite reclamantele a fost soluționată integral sub imperiul legislației de fond funciar aplicabile, primind teren de aceeași suprafață cu cel preluat abuziv de către stat, reclamantele având deja titlul de proprietate pentru suprafețele de teren din Giurgiu (0,20 ha) și Stănești (1 ha).

Nemulțumite fiind de modalitatea de rezolvare a cererilor pentru suprafața de 1 ha, reclamantele au formulat acțiunea pendinte prin care au solicitat, în principal, revendicarea imobiliară și retrocedarea în natură a imobilului de pe vechiul amplasament și, în subsidiar, obligarea la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului, pentru ca ulterior, prin cererea precizatoare, să își restrângă obiectul acțiunii strict la acordarea de despăgubiri, tribunalul analizând acțiunea în limitele învestirii sale. Terenul în suprafață de 1 ha împreună cu construcțiile aferente au fost înstrăinate în cadrul procedurii falimentului SC A. SA către SC S.C.I. SRL, care la rândul său le-a vândut către pârâta SC F.F.

SRL, această pârâtă fiind proprietarul lor actual. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta SC F.F. SRL, în raport de restrângerea obiectului judecății strict la acordarea de despăgubiri, tribunalul a constatat-o întemeiată, reținând că fundamentul pretenției reclamantelor de a primi despăgubiri este preluarea abuzivă a imobilului, preluare cu care pârâta în discuție nu are niciun fel de legătură, și că, față de lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC F.F. SRL, nu se mai justifică nici analizarea excepției lipsei calității procesuale active invocată de această pârâtă, care a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Cu privire la excepția inadmisibilității, tribunalul a constatat că este întemeiată și a analizat-o împreună cu fondul cauzei, pe care l-a antamat, reținând că problema funciară a reclamantelor a fost rezolvată sub imperiul Legii nr. 18/1991, în sensul retrocedării în natură, în baza a două titluri de proprietate, a terenului în suprafață de 1,20 ha revenit acestora de pe urma defunctului autor; că reclamantele nu au probat că, subsecvent emiterii titlurilor de proprietate în baza legislației de fond funciar, s-ar fi folosit de mijloacele legale de atac puse la dispoziție de această legislație prin care să își manifeste nemulțumirea față de amplasamentul oferit; că legislația de fond funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005) reprezintă lege specială în raport de dreptul comun reprezentat de C. civ., aplicându-se cu prioritate față de dreptul comun, și că reclamantele nu pot obține despăgubiri pe calea unei acțiuni în pretenții întemeiată pe dreptul comun, atât timp cât sunt aplicabile dispozițiile legale speciale și derogatorii din materia fondului funciar.

În ceea ce privește fondul judecății, tribunalul a constatat că reclamantele nu pot exprima pretenții de despăgubire la valoarea de circulație a terenului atât timp cât au în proprietate, în baza titlurilor emise, suprafața totală de 1,20 ha, situație care s-ar constitui într-o dublă reparație, cu consecința unei îmbogățiri fără just temei. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 273 A din data de 26 mai 2015, a admis apelul formulat de apelantele-reclamante F.L. și C.S.; a desființat sentința atacată, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând următoarele: În încheierea din 27 mai 2014, s-a menționat că: „Apărătorul reclamantelor solicită proba cu înscrisuri, interogatoriu pentru SC S.C.I.

SRL și SC F.F. SRL, iar cu privire la administrarea probei cu expertiză topocadastrală arată că nu se impune efectuarea unei astfel de expertize deoarece bunul nu poate fi restituit în natură". În încheierea din data de 24 iunie 2014, s-a consemnat că: „Fiind întrebat, apărătorul reclamantelor arată că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului și că solicită despăgubiri". La același termen de judecată, instanța a pus în vedere apărătorului reclamantelor să depună la dosar în scris precizări în sensul dacă se dorește restituirea în natură a bunului sau despăgubiri.

La termenul din 02 septembrie 2014, reclamantele au depus o precizare, prin care au arătat că, la cererea instanței, fac mențiunea că, față de situația concretă din dosar, pentru prejudiciul care le-a fost creat de către pârâții chemați în judecată, solicită despăgubiri care să fie acordate în funcție de prețul terenului, de 155.000 euro, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC S.C.I. SRL și SC F.F. SRL, echivalent în RON, suma urmând a fi actualizată la data plății efective.

În încheierea de ședință din data de 02 septembrie 2014, s-a menționat că „Apărătorul reclamantelor depune la dosar un înscris din care rezultă că nu solicită retrocedarea în natură și solicită despăgubiri raportat la prețul de vânzare al imobilului pentru suma de 155.000 euro, actualizată la data plății efective” și că: „Apărătorul reclamantelor (…) Arată că imobilul a fost preluat de statul român și dorește despăgubiri și de la statul român și de la pârâte care au beneficiat de un drept nereal”. În fine, în încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2014, s-a arătat că: „Apărătorul reclamantelor (..) or; așa cum a precizat chiar în cuprinsul acțiunii, întrucât terenul nu mai poate fi restituit în natură pe același amplasament, a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii terenului”.

Prin cererea precizată ulterior, cu care a învestit instanța, reclamantele au solicitat, prin compararea titlurilor, constatarea nevalabilității titlului statului și, implicit, al pârâtei asupra imobilului situat în Giurgiu, str. B. nr. 40 (fost 22), compus din teren în suprafață de 10.000 mp, în raport de titlul reclamantelor care este preferabil; să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren; iar în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că imobilul este pierit din punct de vedere juridic și nu poate fi restituit în natură, să fie obligați pârâții la plata contravalorii actuale a bunului, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește precizarea făcută în scris de către reclamantele însele la termenul din 02 septembrie 2014, Curtea a reținut că aceasta nu poate fi interpretată ca o renunțarea la judecarea primului capăt de cerere, conținutul său limitându-se la evaluarea prejudiciului solicitat prin cel de-al doilea capăt de cerere, manifestare de voință care nu este incompatibilă cu menținerea primului capăt de cerere. Or, o solicitare de acest gen trebuie formulată în termeni expreși, potrivit principiului de drept conform căruia renunțările trebuie să fie exprese, principiu ce a fost consacrat indirect prin dispozițiile art. 1709 C. civ., iar actualmente este prevăzut ca atare prin art. 13 C. civ., potrivit căruia „Renunțarea la un drept nu se prezumă”.

Pe de altă parte, referitor la renunțarea la judecata primul capăt de cerere formulată de avocatul reclamantelor, Curtea a constatat nulitatea acesteia în lipsa unui mandat special primit din partea părților pe care le reprezintă, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „Recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”. S-a concluzionat, că, reținând că reclamantele și-au restrâns acțiunea la cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanță a încălcat principiul disponibilității, întrucât părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecății) și de mijloacele acordate de lege în acest scop.

Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge. Pe de altă parte, s-a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile din C. proc. civ. - art. 2812a pentru că, stabilind că părțile au renunțat la un anumit capăt de cerere, instanța a pronunțat o soluție cu privire la acesta cu efect de dezînvestire a sa, neexistând o omisiune în a-l analiza.

Față de aceste considerente, constatând că prima instanță a reținut în mod greșit incidența art. 246 C. proc. civ. în privința primului capăt de cerere, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în virtutea opțiunii apelantelor-reclamante de trimitere a cauzei spre rejudecare, necesară și suficientă pentru a atrage incidența art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., chiar dacă acestea au exprimat în același timp și opțiunea reținerii cauzei spre evocarea fondului, care o excludea pe prima. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC F.F.

SRL, care, indicând art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele; Instanța de apel a reținut că precizarea făcută în scris la data de 2 septembrie 2014 nu ar putea fi interpretată ca o renunțare la judecarea primului capăt de cerere și că „aceasta ar evalua numai prejudiciul pretins”, sens în care a făcut trimitere, în mod nelegal, la dispozițiile art. 1709 și art. 1710 C. civ. de la 1864, referitoare la tranzacție. În esență, instanța de apel, în mod nelegal, a constatat nulitatea renunțării la judecata primului capăt de cerere formulată de către reprezentantul legal al intimatelor-reclamante, fără ca acest aspect să fi fost solicitat prin motivele de apel și fără să fi fost pus în discuția părților.

De asemenea, instanța de apel, în mod nelegal, a ignorat conduita procesuală a reclamantelor care, pe parcursul judecății în primă instanță, au susținut că imobilul vizat nu poate fi revendicat în natură și că nu se impune întocmirea unei expertize topo-cadastrale în cauză. Mai mult decât atât, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 246 alin. (2) C. proc. civ. și a ignorat faptul ca printr-o încheiere distinctă de sentința pronunțată în cauză s-a luat act de renunțarea la judecata primului capăt de cerere. În egală măsură, instanța de apel, nelegal, a calificat întâmpinarea depusă de recurenta pârâtă ca fiind note scrise și a decăzut-o din acest drept, ignorând dispozițiile legale referitoare la citarea părților și la termenul pentru pregătirea apărării și formularea întâmpinării.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, intimatele-reclamante au învestit instanța cu o cerere de revendicare în natură a imobilului situat în Giurgiu, șos. B. nr. 40, iar în subsidiar, în situația imposibilității restituirii în natură, au solicitat acordarea de despăgubiri. Aprofundând situația juridică a imobilului în discuție și observând situația de fapt, respectiv edificarea unor construcții de o valoare sporită pe acest teren, reclamantele au înțeles să stăruie numai în judecata celui de-al doilea capăt de cerere.

În acest sens, s-a arătat că, în încheierea de ședință din data de 24 mai 2014, s-a consemnat, în ceea ce privește administrarea probei cu expertiză topo-cadastrală a imobilului vizat, că reclamantele „arată că nu se impune efectuarea unei astfel de expertize, deoarece bunul nu poate fi restituit în natură”; că, în încheierea de ședință din data de 24 iunie 2014, s-a consemnat că „fiind întrebat, apărătorul reclamantelor arată că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului și solicită despăgubiri”; că, în încheierea de ședință din data de 2 septembrie 2014, s-a consemnat că „apărătorul reclamantelor învederează că nu insistă în efectuarea raportului de expertiză topo-cadastrală”, și că, în încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2014, s-au consemnat susținerile intimatelor-reclamante în sensul că, „întrucât terenul nu mai poate fi restituit în natură pe același amplasament, au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii terenului”, și că „având în vedere că restituirea în natură nu mai este posibilă (..) solicită ca în locul terenului să fie plătiți de către pârâți în solidar”.

Rezultă din întreaga conduită procesuală a intimatelor-reclamante, manifestată expres și neechivoc în fața primei instanțe, că acestea apreciază ferm că restituirea imobilului în natură nu este posibilă și că solicită acordarea de despăgubiri în contul imobilului vizat. Față de situația de fapt expusă la punctele anterioare, exprimată de către intimatele-reclamante, consemnată în încheierile amintite și necontestată, rezultă că intimatele au renunțat la judecarea primului capăt de cerere. S-a mai arătat, față de cele reținute prin încheierile de ședință ale primei instanțe, dar și în raport de cele reținute de instanța de apel, că se impun o serie de lămuriri de natură a evoca nelegalitatea deciziei pronunțate în apel în raport de instituția renunțării la judecată.

Astfel, instanța de apel și-a motivat decizia arătând, pe de o parte, că precizarea făcută în scris la termenul din 2 septembrie 2014 nu poate fi interpretată ca o renunțare la judecată, iar pe de altă parte, că renunțarea formulată de avocatul reclamantelor este nulă. Sub un prim aspect, urmează ca instanța de recurs să ia în considerare faptul că renunțarea la judecată, conform art. 246 C. proc. civ., se poate formula atât oral, cât și în scris. Cererea scrisă nu trebuie să îmbrace forma autentică, iar cererea orală se consemnează în practicaua încheierii de ședință prin care se ia act de renunțarea la judecată. Așa cum rezultă din încheierile precitate, renunțarea la judecata primului capăt de cerere în prezenta cauză s-a făcut oral, iar precizarea depusă la termenul din 2 septembrie 2014 reprezintă o consfințire a noului cadru dedus judecății.

În raport de actele dosarului, de susținerile reclamantelor înaintea primei instanțe și de încheierile de ședință, s-a arătat că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că tribunalul doar a prezumat ori a dedus renunțarea la judecată. În realitate, renunțarea la judecata primului capăt de cerere a fost una expresă, neechivoc exprimată și consemnată în încheierile de ședință. La niciun termen ulterior consemnării renunțării la judecată, reclamantele nu au criticat încheierile de ședință amintite, nefiind formulate în acest sens critici de către reclamante la termenele imediat următoare. Acest aspect este valabil și raportat la motivele de apel care nu cuprind nicio critică împotriva celor consemnate în aceste încheieri.

Mai mult decât atât, se impune a se observa că avocatul reprezintă partea în proces în calitatea sa de mandatar profesionist. Ca atare, toate actele procesuale întocmite de către mandatar înaintea instanței sunt prezumate a fi întocmite în temeiul mandatului ce derivă din contractul de asistență juridică și reprezentare. Oricare depășire a mandatului de către avocat nu poate fi opusă pârâtei ori instanței, aceste chestiuni urmând a fi tranșate exclusiv între mandant și mandatar, eventual în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă. De altfel, nu există nicio probă administrată în prezenta cauză care să fi făcut dovada depășirii mandatului de către apărătorul reclamantelor.

S-a mai arătat, că se impune, în mod imperativ, a se observa faptul că prin motivele de apel reclamantele nu au criticat în niciun moment cele susținute de către apărătorul lor convențional, în sensul renunțării la judecata primului capăt de cerere datorită imposibilității restituirii în natură a imobilului vizat. Din contră, reclamantele au înțeles să acorde în continuare mandatul și încrederea lor avocatului ales. În egală măsură, având în vedere cele ce preced, rezultă fără dubiu că neexistând o critică din partea reclamantelor, care au formulat și semnat motivele de apel, cu privire la susținerile mandatarului lor avocat urmează a se aprecia că au ratificat poziția exprimată de către acesta.

S-a concluzionat, că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea în ceea ce privește efectele mandatului avocatului, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În continuare, s-a arătat că prin încheierea de ședință din data de 2 septembrie 2014 tribunalul a luat act de renunțarea la judecata primului capăt de cerere în raport de schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată și a pus în discuție utilitatea efectuării unei expertize evaluatorii. Potrivit art. 246 alin. (2) C. proc. civ., renunțarea la judecată se constată prin încheiere. În acest sens, prin încheierea din 2 septembrie 2014, instanța a luat act de renunțarea la judecata primului capăt de cerere, desesizându-se astfel de judecata acestui petit.

Conform dispozițiilor art. 246 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se ia act de renunțarea la judecată poate fi atacată numai cu recurs, iar în cauză, așa cum se poate observa, încheierea din data de 2 septembrie 2014 nu a fost atacată cu recurs și, mai mult, nu a fost criticată nici prin motivele de apel, intrând astfel în sfera autorității de lucru judecat. Fără a se fi solicitat constatarea nulității renunțării la judecata primului capăt de cerere prin motivele de apel și fără să fi fost pusă în discuția părților, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a constatat, din oficiu, nulitatea renunțării la judecata primului capăt de cerere formulată de apărătorul reclamantelor, fără a fi învestită cu o astfel de cerere.

Or, potrivit art. 108 C. proc. civ., numai nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de judecător din oficiu. În ceea ce privește eventuala depășire a limitelor mandatului, aceasta reprezintă o chestiune de ordine privată supusă ratificării și, deci, care nu poate fi ridicată de către instanță din oficiu. Mai mult decât atât, fiind o chestiune de ordine privată, raportat la art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca o neregularitate pricinuită de propriul său fapt. După cum rezultă din actele dosarului, pretinsa neregularitate din încheierea din 2 septembrie 2014 nu a fost niciodată contestată de reclamante, iar cum acest aspect nu a fost pus în discuția părților, s-a arătat că instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității și dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de cap. VI din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și de art. 21 din Constituția României.

S-a conchis, în considerarea celor ce preced, că decizia pronunțată în apel este nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, s-a mai arătat că prin hotărârea pronunțată instanța de apel a încălcat dreptul pârâtei la apărare. Astfel, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2015, instanța de apel a dispus amânarea cauzei și a pus în vedere apelantelor să depună la dosarul cauzei motivele de apel în format tipărit, lizibil. În acest sens, a dispus amânarea cauzei pentru data de 26 mai 2015, apelantele urmând să depună motivele de apel în timp util, încât acestea să fie comunicate celorlalte părți cu respectarea termenelor instituite prin art. 1141 C. proc.

civ. În data de 22 mai 2015, pârâtei i-au fost comunicate motivele de apel de către instanță, iar față de numărul de zile rămase până la termenul stabilit, aceasta a avut la îndemână numai 3 zile pentru analiza motivelor de apel și pentru formularea apărărilor în cauză. La termenul din 26 mai 2015, pârâta a solicitat instanței amânarea cauzei, față de nerespectarea dispozițiilor art. 289 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 1141 C. proc. civ., și, totodată, a depus o formă preliminară a întâmpinării redactată în intervalul celor 3 zile. Cu toate acestea, instanța a dispus calificarea întâmpinării pârâtei drept concluzii scrise și a decăzut-o din dreptul de a formula întâmpinare, apreciind nelegal că nu a respectat termenul de depunere a întâmpinării - de 5 zile anterioare termenului de judecată.

Or, o astfel de soluție este nelegală în condițiile în care motivele de apel au fost comunicate pârâtei în data de 22 mai 2015, iar termenul de judecată era stabilit pentru data de 26 mai 2015. Cu atât mai mult este nelegală soluția instanței cu cât la dosarul cauzei au mai fost depuse întâmpinări și înscrisuri, niciunul dintre aceste acte nefiind comunicat pârâtei. În aceste condiții, s-a solicitat ca instanța de recurs să constate faptul că dreptul la apărare al pârâtei a fost în mod grav încălcat prin nesocotirea dispozițiilor art. 289 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 1141 C. proc. civ. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc.

civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că excepția nulității recursului invocată de către intimatele reclamante, cu ocazia dezbaterilor, este nefondată, se constată următoarele; În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța constată că este nefondat, pentru cele ce succed; Invocând încălcarea dispozițiilor art. 1141 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 289 alin. (1) C. proc. civ., pârâta a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dreptului său la apărare, câtă vreme motivele de apel nu i-au fost comunicate în termen util, iar aceasta a fost decăzută din dreptul de a depune întâmpinare.

Se constată, că, la termenul din 28 aprilie 2015, instanța de apel a pus în vedere reprezentantului apelantelor reclamante să depusă, cel mai târziu la data de 29 aprilie 2015, 5 exemplare ale motivelor de apel lizibile și care să poarte semnătura apelantelor reclamante, sub sancțiunea aplicării amenzii judiciare prevăzută de dispozițiile art. 1081 pct. 2 C. proc. civ.

Această măsură a fost luată de către instanță pentru că motivele de apel transmise prin fax, la 22 aprilie 2015, erau parțial lizibile și nesemnate de către apelante, însă, la dosar, apelantele – reclamante au depus, la 23 aprilie 2015, 6 exemplare ale motivelor de recurs lizibile și semnate, dintre care 1 exemplar a fost comunicat recurentei pârâte, care, prin memoriu depus la 28 aprilie 2015, prin apărătorul ales, a arătat că i-au fost comunicate motivele de apel depuse la instanța de judecată la 23 aprilie 2015, împreună cu citația, așa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, și că solicită un termen de judecată în vederea pregătirii apărării și formulării întâmpinării.

La termenul din 28 aprilie 2015, s-a acordat termen de judecată la 26 mai 2015 și s-a dispus ca „părțile să depună înscrisurile de care înțeleg să se folosească în prezenta cauză cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, precum și să le comunice părților adverse, potrivit dispozițiilor art. 861 C. proc. civ.”. Faptul că, ulterior, apelantei i s-a mai comunicat încă un exemplar al motivelor de apel, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu aceasta pentru termenul din 26 mai 2015, la 22 mai 2015, nu înseamnă că pârâta a fost pusă în imposibilitatea de a-și formula apărările și că greșit a fost decăzută din dreptul de a formula întâmpinare, cu consecința calificării greșite a întâmpinării ca note scrise, câtă vreme motivele de apel i-au fost comunicate pârâtei la 27 aprilie 2015, în termen util.

Prin urmare, în aceste condiții, față de faptul că întâmpinarea a fost formulată de către recurenta pârâtă la 26 mai 2015, rezultă că instanța de apel a constatat legal că aceasta este decăzută din dreptul de a depune întâmpinare, în considerarea dispozițiilor art. 1141 C. proc. civ., care fac trimitere la primul termen de judecată și nu la prima zi de înfățișare, deoarece pârâta a avut la dispoziție termenul util pentru formularea întâmpinării, termen ce a început să curgă de la 27 aprilie 2015, când i-au fost comunicate motivele de apel formulate de apelantele reclamante, așa cum însăși pârâta a arătat prin memoriul depus la dosar.

În concluzie, critica formulată de recurenta pârâtă, în sensul că a fost pusă nelegal în situația de a nu își îndeplini obligațiile procesuale în speța de față, respectiv de a depune întâmpinare cu 5 zile înaintea termenului din 26 mai 2015, de către instanța de apel, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare, pentru considerentele mai sus expuse, apare ca nefondată, urmând a fi respinsă în consecință, întrucât decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu respectarea dispozițiilor art. 1141 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 289 alin. (1) C. proc. civ. Critica formulată de pârâtă potrivit căreia instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea dispozițiilor art. 108 C. proc.

civ., întrucât aceasta a constatat „nulitatea renunțării la judecata primului capăt de cerere formulată de apărătorul reclamanților fără să fi fost învestită cu o astfel de cerere”, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că numai nulitățile de ordine publică pot fi ridicate din oficiu, se constată că este nefondată. Astfel, potrivit art. 108 C. proc. civ. (1) ”Nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii” și (2) ”Celelalte nulități se declară numai după cererea părții care are interes să le invoce”. În speță, este vorba de neregularitatea renunțării la judecata primului capăt de cerere formulată în primă instanță de către apărătorul reclamantelor fără a avea mandat special în acest sens din partea acestora, ceea ce reprezintă o nulitate relativă în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., și care, conform art. 108 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată, adică, în speță, de către reclamante. Or, prin motivele de apel, se constată că reclamantele au invocat această nulitate relativă, în sensul că „prima instanță nu a soluționat cauza dedusă judecății în raport de petitul acțiunii, întrucât instanța a fost sesizată cu o acțiune în revendicare imobiliară formulată în temeiul art. 480-481 C. civ., care la pct. 2 al petitului cuprindea cererea de obligare a pârâților la plata contravalorii actuale a terenului în situația când acesta nu mai putea fi restituit în natură”, conchizând că afirmația din sentință precum că reclamantele, pe parcursul procesului, au schimbat obiectul acțiunii este nefondată.

Din aceste critici, rezultă că reclamantele, prin apelul lor, au invocat neregularitatea restrângerii obiectului acțiunii cu consecința renunțării la judecata petitului în revendicare formulată de apărătorul lor, ceea ce le-a produs acestora o vătămare, întrucât prima instanță nu a mai analizat acest capăt de cerere. Renunțarea apărătorului reclamantelor la judecata capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, în condițiile în care nu a avut mandat special în acest sens din partea reclamantelor, reprezintă un act procesual afectat de nulitate relativă ce trebuia invocată la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate, potrivit art. 108 alin. (3) C. proc.

civ. În speță, se constată că renunțarea la capătul de cerere în revendicare s-a săvârșit la termenul când au avut loc dezbaterile în fond, când apărătorul reclamantelor a solicitat ”admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată”, astfel că reclamantele nu au avut decât posibilitatea de a invoca această neregularitate prin motivele de apel. Astfel, la termenul din 2 septembrie 2014, se constată că reclamantele au depus la dosar o cerere prin care doar s-a precizat prejudiciului solicitat prin cel de al doilea capăt de cerere, fără să se arate expres că se renunță la capătul de cerere în revendicare. Deși la același termen apărătorul reclamantelor a arătat că prin această precizare s-ar fi renunțat la primul capăt de cerere, se constată că tribunalul nu a luat act de „renunțarea la judecata primului capăt de cerere în raport de schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată”, așa cum susține recurenta pârâtă.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul reclamantelor a solicitat admiterea acțiunii precizate, iar de această precizare instanța de judecată a luat act abia prin hotărârea pronunțată în primă instanță, în sensul că a admis acțiunea așa cum a fost precizată, respectiv nu s-a mai pronunțat asupra capătului de cerere în revendicare, iar reclamantele au invocat această neregularitate prin motivele de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 108 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, critica formulată de pârâtă potrivit căreia decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 108 C proc. civ., se constată că este nefondată. În ceea ce privește critica formulată de pârâtă potrivit căreia decizia pronunțată în apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 246 alin. (2) C. proc.

civ., câtă vreme încheierea din 2 septembrie 2014, prin care s-a luat act de renunțarea la judecata primului capăt de cerere, nu a fost atacată cu recurs, se constată că este nefondată, întrucât prima instanță nu a luat act prin încheierea din 2 septembrie 2014 de „renunțarea la judecata primului capăt de cerere”, ci prin hotărârea pronunțată s-a luat act de precizarea obiectului acțiunii făcută de apărătorul reclamantelor fără mandat special în acest sens, din care rezultă că reclamantele și-ar fi precizat și restrâns obiectul acțiunii, în sensul că nu ar mai fi solicitat restituirea imobilului în natură, respectiv că renunță la judecata primului petit al cererii de chemare în judecată privind revendicarea imobilului în litigiu.

De altfel, se constată că apărătorul reclamantelor, cu ocazia dezbaterilor, nu a formulat expres o cerere de renunțare la judecata primului capăt de cerere, ci a solicitat admiterea acțiunii precizate, ceea ce, într-adevăr, a presupus o renunțare implicită la primul petit al acțiunii de care prima instanță greșit a luat act și, în consecință, asupra acestuia nu s-a pronunțat prin hotărârea dată, producându-le astfel reclamantelor o vătămare care nu putea fi remediată decât prin anularea actului procedural îndeplinit în aceste condiții. Cum asupra soluției primei instanțe, prin care s-a luat act de precizarea obiectului acțiunii formulată de apărătorul reclamantelor cu depășirea mandatului ce i-a fost acordat de către acestea, s-au formulat critici pe calea apelului, se constată că instanța de apel nu a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 246 alin. (2) C. proc.

civ. Motivul de recurs formulat de pârâtă în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că reclamantele nu au invocat prin motivele de apel nulitatea renunțării la judecată primul petit al cererii de chemare în judecată formulată de apărătorul acestora, astfel că nelegal instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, este nefondat, pentru cele ce urmează; Acest motiv de recurs poate fi invocat în măsura în care instanța de apel, găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut.

Or, în speță, față de soluția dată, se constată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor formulate de reclamante, astfel că acest motiv de recurs, fiind funcțional numai în situația în care instanța de apel s-a pronunțat ea însăși asupra fondului cererii, putând să acorde mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, este nefondat, urmând a fi respins în consecință. În ceea ce privește motivul de recurs formulat de recurenta pârâtă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondat, pentru cele ce succed; Critica formulată de pârâtă potrivit căreia toate actele procesuale întocmite de către mandatar înaintea instanței sunt prezumate a fi întocmite în temeiul mandatului ce derivă din contractul de asistență juridică și reprezentare, și că orice depășire a mandatului nu poate fi opusă pârâtei ori instanței este nefondată.

Astfel, cadrul procesual stabilit de reclamante prin cererea de chemare în judecată leagă instanța în ceea ce privește părțile cu care acestea înțeleg să își dispute raportul juridic dedus judecății și obiectul acțiunii. Potrivit art. 69 alin. (1) C. proc. civ. „Recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale”. În speță, restrângând obiectul acțiunii în fața primei instanțe, apărătorul reclamantelor, implicit, a renunțat la judecata primului capăt de cerere, respectiv revendicarea imobilului în litigiu, ceea ce se putea face numai în temeiul unei procuri speciale, mandatul de reprezentare juridică dat pentru prestarea serviciului avocațial neputând-o suplini, așa cum susține recurenta pârâtă.

În ceea ce privește critica potrivit căreia, în analiza precizării apărătorului reclamantelor de la 2 septembrie 2014, instanța de apel nelegal a făcut trimitere la dispozițiile art. 1709 – 1710 C. civ. de la 1864, se constată că este nefondată, întrucât instanța de apel, exercitând controlul de legalitate asupra hotărârii primei instanțe, a constatat că aceasta a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității, în sensul că renunțarea reclamantelor la primul petit al acțiunii trebuia să fie expresă, cu referire la principiul de drept potrivit căruia ”renunțările la un drept nu se prezumă”, principiu ce era consacrat indirect și prin aceste dispoziții legale.

Susținerile pârâtei potrivit cărora instanța de apel, pronunțându-se asupra nulității renunțării la judecata primului capăt de cerere fără ca neregularitatea încheierii din 02 septembrie 2014 să fi fost pusă în discuția părților din oficiu, a încălcat grav principiile contradictorialității și dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 din C.E.D.O. și art. 21 din Constituția României, se constată că sunt nefondate. Astfel cum s-a arătat mai sus, prin motivele de apel, reclamantele au susținut că nelegal prima instanță nu s-a pronunțat și asupra capătului de cerere în revendicare, iar motivele de apel au fost comunicate inclusiv pârâtei.

Or, în condițiile în care reclamantele au invocat prin motivele de apel faptul că greșit s-a luat act de precizarea obiectului acțiunii formulată de către apărătorul ales cu consecința nepronunțării primei instanțe asupra capătului de cerere în revendicare, ce au fost comunicate pârâtei, se constată că aceasta avea posibilitatea să formuleze apărări în acest sens și că nu se mai impunea punerea în discuție din oficiu a acestei excepții, astfel că decizia ce face obiectul prezentului recurs nu a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. și ale art. 21 din Constituția României. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă și, constatând culpa procesuală a pârâtei, va obliga pe recurenta pârâtă la plata sumei de 3.000 RON, către intimatele reclamante, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., având în vedere munca depusă de avocat pentru asigurarea apărării în cauză și complexitatea cauzei, raportată la faptul că soluția dată de instanța de apel, supusă controlului judiciar, este aceea de admitere a apelului, de desființare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC F.F. SRL împotriva deciziei nr. 273/ A din data de 26 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații-reclamanți C.S. și F.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.