ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3821/2018

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2011 pe rolul Judecătoriei Giurgiu sub nr. x/2011, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții S.C. C. S.R.L., Municipiul Giurgiu, prin Primar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, prin compararea titlurilor, constatând nevalabilitatea titlului statului și, implicit, al pârâtei asupra imobilului situat în Giurgiu, str. x, compus din teren în suprafață de 10.000 mp, în raport de titlul reclamantelor care este preferabil, să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren, în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că imobilul nu poate fi restituit în natură, să fie obligați pârâții la plata contravalorii actuale a bunului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantele și-au precizat valoarea obiectului cererii ca fiind de 330.000 euro, adică 1.419.000 RON, și au invocat excepția necompetenței materiale, față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată și de temeiul de drept invocat.

La același termen de judecată, pârâții Municipiul Giurgiu, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția inadmisibilității, cel de-al doilea pârât solicitând și respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin Sentința civilă nr. 1137/17.02.2012, Judecătoria Giurgiu a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, reținând incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

La data de 31.03.2014, reclamantele au depus o modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză a pârâților S.C. D. S.R.L. și Ministerul Agriculturii.

La termenul din 02.09.2014, reclamantele au depus o precizare prin care au arătat că, la cererea instanței, fac mențiunea că față de situația concretă din dosar pentru prejudiciul care le-a fost creat de către pârâții chemați în judecată solicită despăgubiri care să fie acordate în funcție de prețul terenului, de 155.000 euro, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., echivalent în RON, suma urmând a fi actualizată la data plății efective.

La data de 16.09.2014, tribunalul a pus în discuția părților excepțiile lipsei calității procesuale pasive, lipsei calității procesuale active și inadmisibilității, precum și fondul cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 104/16.09.2014, Tribunalul Giurgiu a respins acțiunea astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei S.C. D. S.R.L. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta S.C. D. S.R.L; a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Giurgiu; a respins atât ca inadmisibilă, cât și ca nefondată, acțiunea astfel cum a fost precizată și restrânsă împotriva pârâtelor S.C C. S.R.L., Municipiul Giurgiu, prin Primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale; în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a redus cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat solicitat de pârâta S.C. D. S.R.L. la jumătate și, pe cale de consecință, a obligat e reclamantele să plătească pârâtei S.C. D. S.R.L. suma de 6.590,10 RON reprezentând jumătate din onorariul de avocat precum și suma de 199,67 RON reprezentând cheltuieli de transport.

Prin Decizia civilă nr. 273A/26.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2405/29.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis apelul împotriva Sentinței civile nr. 104/16.09.2014 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, a fost desființată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că în încheierea de la termenul de judecată din data de 27.05.2014 s-a menționat că:

"Apărătorul reclamantelor solicită proba cu înscrisuri, interogatoriu pentru S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., iar cu privire la administrarea probei cu expertiză topo-cadastrală arată că nu se impune efectuarea unei astfel de expertize deoarece bunul nu poate fi restituit în natură".

În încheierea din data de 24.06.2014 s-a consemnat că:

"Fiind întrebat, apărătorul reclamantelor arată că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului și că solicită despăgubiri". La același termen de judecată, instanța a pus în vedere apărătorului reclamantelor să depună la dosar în scris precizări în sensul dacă se dorește restituirea în natură a bunului sau despăgubiri.

La termenul din 02.09.2014, reclamantele au depus o precizare prin care au arătat că, la cererea instanței, fac mențiunea că față de situația concretă din dosar pentru prejudiciul care le-a fost creat de către pârâții chemați în judecată solicită despăgubiri care să fie acordate în funcție de prețul terenului, de 155.000 euro, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., echivalent în RON, suma urmând a fi actualizată la data plății efective.

În încheierea de ședință din data de 02.09.2014 s-a menționat că:

"Apărătorul reclamantelor depune la dosar un înscris din care rezultă că nu solicită retrocedarea în natură și solicită despăgubiri raportat la prețul de vânzare al imobilului pentru suma de 155.000 euro, actualizată la data plății efective" și că:

"Apărătorul reclamantelor arată că imobilul a fost preluat de statul român și dorește despăgubiri și de la statul român și de la pârâte care au beneficiat de un drept nereal".

În fine, în încheierea de ședință din data de 16.09.2014 s-a arătat că:

"Apărătorul reclamantelor (...) or, așa cum a precizat chiar în cuprinsul acțiunii, întrucât terenul nu mai poate fi restituit în natură pe același amplasament, a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii terenului".

Prin cererea, precizată ulterior, cu care au învestit instanța, reclamantele au solicitat:

- prin compararea titlurilor, constatând nevalabilitatea titlului statului și, implicit, al pârâtei asupra imobilului situat în Giurgiu, str. x, compus din teren în suprafață de 10.000 mp, în raport de titlul reclamantelor care este preferabil, să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren;

- în subsidiar, în ipoteza în care se va constata că imobilul este pierit din punct de vedere juridic și nu poate fi restituit în natură, să fie obligați pârâții la plata contravalorii actuale a bunului, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește precizarea făcută în scris de către reclamantele însele la termenul din 02.09.2014, Curtea a reținut că aceasta nu poate fi interpretată ca o renunțare la judecarea primului capăt de cerere, conținutul său limitându-se la evaluarea prejudiciului solicitat prin cel de-al doilea capăt de cerere, manifestare de voință care nu este incompatibilă cu menținerea primului capăt de cerere.

Or, renunțările trebuie să fie exprese. Pe de altă parte, referitor la renunțarea la judecata primul capăt de cerere formulată de avocatul reclamantelor, Curtea constată nulitatea acesteia în lipsa unui mandat special primit din partea părților pe care le reprezintă, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale".

Prin urmare, reținând că reclamantele și-au restrâns acțiunea la cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanță a încălcat principiul disponibilității.

Față de aceste, reținând că prima instanță a reținut în mod greșit incidența art. 246 C. proc. civ. în privința primului capăt de cerere, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, Curtea a admis apelul.

Desființarea hotărârii în totalitate se impune pentru că soluționarea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri depinde de soluționarea capătului de cerere având ca obiect revendicare, care ca atare trebuie rezolvat în prealabil.

De asemenea, a fost adoptată soluția desființării, iar nu cea a reținerii cauzei pentru evocarea fondului, în virtutea opțiunii apelantelor-reclamante de trimitere a cauzei spre rejudecare, necesară și suficientă pentru a atrage incidența art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., chiar dacă acestea au exprimat în același timp și opțiunea reținerii cauzei spre evocarea fondului, care o excludea pe prima.

Prin Sentința civilă nr. 32/27.02.2017 Tribunalul Giurgiu, secția civilă, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Giurgiu prin Primar și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Giurgiu prin Primar și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Actul autentificat sub nr. x/1933 de către Tribunalul Vlașca, autorul reclamantelor, E., a cumpărat un imobil compus din teren în suprafață totală de 3.0747 ha (parte sterp, parte plantat cu pomi și viță de vie) și casă de locuit, situat în municipiul Giurgiu.

Ulterior, autorul reclamantelor a efectuat înstrăinări parțiale succesive între anii 1951 - 1952, suprafața rămasă în proprietate fiind de 1,20 ha, preluată abuziv de către stat după anul 1953. Reclamantele au solicitat în baza Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1,20 ha.

Pentru suprafața de 0,20 ha s-a reconstituit dreptul de proprietate reclamantelor prin Titlul de proprietate nr. x/1996 pe vechiul amplasament al proprietății, identificat de comisia locală și aflat la dispoziția acesteia.

Pentru suprafața de 1 ha, care nu a putut fi retrocedată pe vechiul amplasament, la cererea reclamantelor și în contul acelui teren, au devenit acționare la S.C. F. S.A., emițându-se Decizia de acționari nr. 361/1991, beneficiind de produse sau bani de la această societate.

După intrarea în faliment a S.C. F. S.A. reclamantele, în calitate de acționare, au fost puse în posesie cu suprafața de teren de 1 ha pe raza localității învecinate, întrucât comisia locală nu mai avea terenuri la dispoziție pe raza orașului Giurgiu, iar vechiul amplasament era ocupat funcțional, în integralitate, de construcțiile S.C. F. S.A. Giurgiu, motiv pentru care s-a emis titlul de proprietate nr. x/2003 în beneficiul reclamantelor, conform Hotărârii Comisiei de Fond Funciar Giurgiu nr. 161/2011.

S-a constatat astfel, că problema suprafeței de 1,20 ha la care erau îndreptățite reclamantele a fost soluționată integral sub imperiul legislației de fond funciar aplicabile primind teren de aceeași suprafață cu cel preluat abuziv de către stat, reclamantele având deja titlul de proprietate pentru suprafețele de teren din Giurgiu (0,20 ha) și Stănești (1 ha).

Nemulțumite fiind de modalitatea de rezolvare a cererilor pentru suprafața de 1 ha, reclamantele au formulat acțiunea de față prin care au solicitat, în principal, revendicarea imobiliară și retrocedarea în natură a imobilului de pe vechiul amplasament și, în subsidiar, obligarea la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului.

Terenul în suprafață de 1 ha împreună cu construcțiile aferente au fost vândute în cadrul procedurii falimentului S.C. F. S.A. către S.C. C. S.R.L., care la rândul său le-a vândut către pârâta S.C. D. S.R.L., această pârâtă fiind proprietarul lor actual.

Cu ocazia rejudecării cauzei, deși reclamantele au susținut că proba cu expertiză nu este utilă cauzei, nu au formulat declarații de renunțare la judecata primului capăt de cerere, astfel încât instanța de apel este ținută de indicațiile instanței de control judiciar, cu privire la obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.

Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta D. S.R.L., având în vedere că între părți nu există un raport juridic care să nască un drept de creanță.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Giurgiu prin Primar, instanța a apreciat că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție ci apărări ce privesc fondul cauzei, astfel încât a respins-o.

Cu privire la fondul cauzei, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 361/1991 emisă de Comisia Județeană de Fond Funciar Giurgiu, autoarei reclamantelor i s-a stabilit dreptul de proprietate asupra 1,2 ha în Municipiul Giurgiu, pe vechiul amplasament. Ulterior, autoarei reclamantelor i s-a emis Titlul de proprietate nr. x/12.11.1996 pentru suprafața de 0,2 ha pe vechiul amplasament din Șos. x, Giurgiu.

În ceea ce privește suprafața de 1 ha, reclamantelor li s-a emis Titlul de proprietate nr. x/23.04.2003 în comuna Stănești, fiind puse în posesie cu privire la acest teren.

Astfel cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 33/2008, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat din perioada 1945 - 1989 s-au adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar reclamantele au obținut recunoașterea drepturilor pe calea legilor speciale, acestea nu mai pot apela la dreptul comun în concurs cu legea specială având în vedere regula "electa una via" și principiul securității raporturilor juridice consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu c/a României). În ceea ce privește raportul dintre legile interne și Convenția Europeană a Drepturilor Omului curtea reține că prin hotărârea atacată nu s-a îngrădit reclamanților accesul la justiție întrucât aplicarea dreptului comun în materia revendicării cu ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor speciale de reparație ar aduce grave atingeri principiului securității raporturilor juridice precum și drepturilor de proprietate ale terților dobânditori de bună-credință ale căror titluri de proprietate nu au fost desființate în vreun fel.

Mai mult, reclamantele nu au probat că, subsecvent emiterii titlurilor de proprietate, în baza legislației de fond funciar, s-ar fi folosit de mijloacele legale de atac puse la dispoziție de această legislație și prin care să își manifeste nemulțumirea față de amplasamentul oferit.

Pentru toate aceste considerente, instanța a respins ambele capete de cererea ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B. în nume propriu și ca moștenitoare a reclamantei A., reiterând susținerile făcute în fața primei instanțe referitoare la neatribuirea încă din 1993 a întregii suprafețe pe vechiul amplasament, la eliberarea abuzivă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea S.C. F. S.A. pentru o suprafață de teren în care era cuprins și terenul reclamantelor, ceea ce a făcut posibilă înstrăinarea sa ulterioară către S.C. C. S.R.L. în timpul lichidării judiciare și apoi, subsecvent, către S.C. D. S.R.L., din Adresa nr. x/2003 a Primăriei Comunei Stănești rezultând evidența abuzului soluțiilor anterioare întrucât, datorită unor hotărâri judecătorești pronunțate fără consultarea Comisiei locale de pe lângă această primărie, s-a înregistrat un deficit de teren arabil ce nu poate fi recuperat. De altfel, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. M07-2178 a fost anulat.

Apelanta a reluat solicitarea referitoare la acordarea de despăgubiri bănești în cazul pieirii juridice a bunurilor.

Prin Decizia nr. 374/A din 28 martie 2018 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în privința suprafeței de 12.000 mp pretinsă de apelantă, i s-a eliberat acesteia titlul de proprietate nr. x pentru o suprafață de 2000 mp, iar cu privire la diferența de 10.000 mp a fost înscrisă în anexa nr. 19 ca acționar la S.C. F. S.A., în conformitate cu dispozițiile art. 37 (fost 36) alin. (1) din Legea nr. 18/1991 care reglementau situația terenurilor preluate nu de fostele cooperative agricole de producție ci de către stat și aflate în proprietatea societăților agricole ale acestuia (fostele IAS-uri).

Ulterior, în temeiul art. 8 din Legea nr. 1/2000 ce se referă la situația acționarilor la societățile comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990 din fostele întreprinderi agricole de stat (IAS) și la dreptul acestora la restituirea în natură a suprafețelor de teren pe vechile amplasamente sub condiția neafectării exploatațiilor agricole, autoarei reclamantelor i-a fost validată înscrierea în anexa nr. 32 a comunei Stănești și i-a fost eliberat Titlul de proprietate nr. x/2003 cu privire la o suprafață de 10.000 mp.

Procesul inițiat de către reclamante în vederea obligării comisiilor locală și județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor la punerea în posesie efectivă pe vechiul amplasament de instanțe (Decizia nr. 205/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă) a fost respins, reținându-se că hotărârile de validare a noului amplasament în vederea eliberării titlului de proprietate nu au fost contestate de reclamanta interesată.

În aceste condiții, fostul drept de proprietate al autorului reclamantelor a devenit, ca urmare a legii speciale de reparație, prin reconstituire, dreptul de proprietate recunoscut prin cele două titluri anterior citate referitoare, respectiv 10.000 mp.

Așa fiind, dreptul originar de proprietate asupra terenului inițial este stins (de altfel, procedura reconstituirii administrative nu implică recunoașterea retroactivă a rămânerii dreptului în patrimoniul fostului proprietar, ci presupune că acesta a trecut la stat, de unde este reconstituit, uneori pe alt amplasament) și toate drepturile reclamantelor sunt cele dobândite prin procedura specială de reconstituire, ceea ce face să nu poată fi admisă acțiunea în revendicare întemeiată pe un drept de proprietate ce nu mai există, nici prin obținerea vreunei restituiri în natură și nici prin despăgubirile aferente, soluția primei instanțe fiind întru totul corectă.

Tot corectă este și soluția privitoare la excepția calității procesuale pasive a pârâtei D. S.R.L., întrucât, într-adevăr, pretențiile vizate sunt strict în despăgubiri (acțiunea nu este o acțiune reală, ci personală), în condițiile în care între reclamante și această pârâtă nu există vreun raport juridic.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. reclamanta B. (în nume propriu și ca moștenitoare a reclamantei A.), depunând la dosar, în termenul legal, mai multe memorii de recurs, prin care a arătat, în esență, că nu a fost pusă în posesie nici până în prezent cu terenul de 1 ha de care a fost deposedată abuziv de stat, iar pe cele 0,2 hectare este o groapă adâncă de 2,5-3 metri și o suprafață de 2387 mp nefolosită, fără cale de acces, între aceasta și restul fostului IAS fiind gard.

Recurenta-reclamantă a reiterat situația de fapt expusă în etapele procesuale anterioare, arătând că terenul în litigiu, achiziționat de tatăl acesteia, E. în anul 1933, a fost preluat în 1953 de Consiliul Local, care l-a predat IAS Giurgiu (devenită în 1990 F. SA). Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra trenului a emis Decizia nr. 674/22.02.1993 acordând mamei reclamantei acțiuni în valoare de 236 mii RON ptr. 1,2 ha teren aflat în administrarea și folosința S.C. F. S.A.. Deși localizarea terenului era atât indicată, cât și dovedită, Comisia Locală nu a ținut cont de acest fapt, iar la 12.01.1996 s-a eliberat un titlu de proprietate pentru 0,2 ha pe locația veche, care însă devenise o groapă adâncă de 2,5-3 metri. În 1999 F. S.A. a obținut de la Ministerul Culturii un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru 42 ha, care includeau și 9095 mp din terenul reclamantei. Ulterior, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii pentru S.C. F. S.A. seria x nr. x/11.02.1999 a fost anulat parțial în ce privește suprafața de 1 ha (9095 mp stabiliți de expert).

La 20.03.2000 în baza Legii nr. 1/2000 reclamanta a solicitat din nou restituirea în proprietate a terenului de 1 ha. În 2001, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, cele 1,2 ha, primind răspuns în 2007 că s-a reconstituit mamei acesteia dreptul de proprietate pentru 0,2 ha în municipiul Giurgiu TP 6 și 1 ha la Stănești TP 98393, lucru neadevărat. F. S.A. a intrat în faliment, iar terenul revendicat a fost înstrăinat la 15.04.2004. La 24.01.2006 reclamanta a solicitat OCPI Giurgiu notarea unei interdicții de vânzare iar la 17.07.2007 s-a cerut notarea certificatului de grefă din Dosarul nr. x/2006 emis de Curtea de Apel București în favoarea numitei A.. Între cele două notări de litigii se notează promisiunea de vânzare-cumpărare între C. S.R.L. și D. S.R.L. până la 30.03.2007. Rezultă astfel încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, faptul că de peste 27 de ani aceasta nu-și poate redobândi terenul, iar titlurile de proprietate, deși emise, nu au fost puse niciodată în posesie, iar cel pentru 1 ha nu are acordul lor pentru o altă locație în afara Mun. Giurgiu.

În Dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Giurgiu s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada vechiului amplasament, terenul este ocupat cu construcții pentru depozitarea produselor agricole, deși reclamantele au depus la primărie toată documentația necesară. În Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Giurgiu s-a reținut că plângerea este tardiv introdusă, iar în Dosarul nr. x/2003 Curtea de Apel București reține că este lipsită de relevanță asemenea constatare într-o acțiune având ca obiect obligația de a face, care nu se circumscrie termenului legal prevăzut de Legea nr. 18/1991.

Recurenta-reclamantă a expus pe larg aspecte legate de procedura falimentului F. S.A. cu implicare asupra terenului revendicat, despre care a arătat că nu are nicio legătură cu terenul acționarilor persoane fizice. În plus, critică activitatea ilicită dintre societățile subdobânditoare ale imobilului, susținând că instanța le-a recunoscut un titlu asupra terenului, fără să analizeze vreun act. Cu toate că asupra terenului în litigiu s-au realizat două notări în cartea funciară având ca obiect interdicție de vânzare, la 30.03.2007 s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 585, între C. S.R.L. și D. S.R.L., în care terenul în discuție a fost evaluat la 155.000 euro.

Referitor la TP 68558/12.11.1996 având ca obiect suprafața de 0,2 ha, recurenta-reclamantă arată că acesta a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Susține că a solicitat în prezenta cauză obligarea pârâtelor la restituirea în natură pe același amplasament a terenului în suprafață de 1,20 ha iar în cazul în care nu poate fi restituit în natură pe același amplasament obligarea pârâtelor, în solidar, la plata contravalorii terenului, în raport de prețul de circulație stabilit în cadrul contractelor de vânzare-cumpărare, 155.000 euro, însă instanțele de fond și de apel nu au dat curs obiectului acțiunii, neprocedând la compararea de titluri, astfel cum a dispus instanța de casare în primul ciclu procesual.

Contestă considerentele deciziei recurate potrivit cărora dreptul de proprietate al autorului lor s-ar fi stins, pentru a respinge astfel cererea de comparare a titlurilor, în condițiile în care terenul nu a fost niciodată în proprietatea statului.

Administrația Județeană a Finanțelor Publice pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu în numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recurenta a formulat recursul într-o manieră ce nu corespunde exigențelor procedurale ce impun indicarea motivului de recurs și formularea criticii de nelegalitate ce se încadrează în respectivul caz dintre cele reglementate de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., totuși, din memoriile de recurs se pot extrage, punctual, critici încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care nu se va reține nulitatea recursului.

În acest sens, recurenta susține că instanțele de fond nu au soluționat acțiunea în revendicarea terenului ce a aparținut autorului lor, pe vechiul amplasament, procedând la compararea de titluri astfel cum dispusese Curtea de apel, critică ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte nu va reține pertinența acestei critici în condițiile în care, pentru vechiul amplasament pretins, reclamanta nu se poate prevala de titlul autorului său, de vreme ce dreptul de proprietate moștenit de pe urma acestuia i-a fost reconstituit în procedura legilor speciale funciare de reparație (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000), pe un alt amplasament, ce nu a fost contestat de reclamantă și de către sora acesteia pe căile procedurale speciale prevăzute de acele legi, dispozițiile de reconstituire în forma respectivă rămânând definitive.

De altfel, instanța de apel a reținut judicios regimul juridic al dreptului pretins de reclamantă, răspunzând corect și într-o manieră neechivocă pretenției reclamantei, pronunțându-se astfel în limitele învestirii. Nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor instanței de control judiciar în condițiile în care, în primul ciclu procesual, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare s-a făcut pentru nerespectarea principiului disponibilității și necercetarea fondului, fără a exista îndrumări asupra modului de soluționare a litigiului prin efectuarea comparării de titluri, pentru a se susține critica de nesocotire a dispozițiilor obligatorii ale instanței de control judiciar.

Critica privind greșita apreciere, în considerentele deciziei, cu privire la stingerea dreptului de proprietate al autorului său și reconstituirea unui drept nou prin aplicarea Legii nr. 18/1991 nu poate fi considerată o motivare contradictorie în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în condițiile în care procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, ca lege specială de reparație în materia proprietății, dispune cu privire la stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin reconstituirea în patrimoniul foștilor proprietari a dreptului de proprietate pe care aceștia l-au pierdut la momentul preluării terenurilor. Prin urmare, reclamanta, care a uzat de această procedură specială, nu se mai poate prevala de dreptul autorului său, ci exclusiv de dreptul recunoscut pe calea Legii nr. 18/1991.

Recurenta susține că aserțiunea criticată este menită a determina respingerea cererii de comparare a titlurilor, deși terenul nu a fost niciodată în proprietatea statului, rămânând în patrimoniul autorului ei. Prin critica formulată astfel, recurenta pretinde, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recunoașterea vechimii și a continuității dreptului său, în opoziție cu cel a pârâtei, care a cumpărat de la un neproprietar.

Or, instanțele de fond nici nu au procedat la o comparare de titluri, câtă vreme au apreciat că, necontestându-și propriul titlu de proprietate ce poartă asupra unui teren situat pe un alt amplasament, dar de care se prevalează în acțiunea în revendicare, reclamanta nu poate pretinde aplicarea acestui mecanism, fiind de esența revendicării necesitatea identității bunului asupra căruia concurează cele două drepturi de proprietate supuse comparării. Câtă vreme titlul reclamantei are ca obiect un bun pe un alt amplasament, procedura de reconstituire a dreptului de proprietate fiind epuizată, nu se poate vorbi de o identitate de bun care să permită demararea mecanismului de comparare de titluri. Prin urmare, în mod corect instanțele de fond au respins o atare solicitare.

Recurenta a mai susținut că titlurile de proprietate, deși emise, nu au fost puse niciodată în posesie, iar cel pentru 1 ha nu are acordul titularilor pentru o altă locație în afara Mun. Giurgiu. Această critică, ce tinde a contesta efectele pe care titlul de proprietate le produce în patrimoniul reclamantei, este străină de natura cauzei întrucât vizează procedura de emitere a acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, finalizată la data pronunțării Deciziei nr. 205/2004 a Curții de apel București, prin care s-a respins irevocabil solicitarea reclamantei de stabilire a dreptului de proprietate pe vechiul amplasament.

Celelalte motive de recurs referitoare la manoperele ilicite, în opinia recurentei, ale societăților subdobânditoare ale bunului în litigiu, nu au constituit obiect al cercetării judecătorești, astfel că nu pot reprezenta motiv de analiză pentru instanța de recurs.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. împotriva Deciziei nr. 374A din 28 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN