ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4861/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4861/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin Sentința civilă

nr. 132 din 1 iunie 2006, Tribunalul Giurgiu a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâții Primăria municipiului Giurgiu

și Primarul municipiului Giurgiu.

A respins excepțiile

tardivității și inadmisibilității formulării cererii de chemare în garanție

invocate de către garantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis, în parte,

cererea principală formulată de reclamantul B. M. împotriva pârâților Primăria

municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu, în contradictoriu cu

garantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost

precizată și completată.

A admis, în parte,

cererea de chemare în garanție formulată de același reclamant împotriva

garantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A dispus anularea

Dispozițiilor nr. 4735/5 decembrie 2003 și nr. 3420/07 martie  2006 emise de

pârâți.

A obligat garantul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să emită decizie motivată, în

favoarea reclamantului B.M., care să cuprindă propunerea de acordare de

despăgubiri, în condițiile legii speciale, pentru imobilul situat în municipiul

Giurgiu, șos. București, compus din teren în suprafață de 2,25 ha (1 ha pășuni,

1,25 ha vii) și casă.

A obligat pe garant

și pe pârâți să înainteze, de îndată, dispoziția menționată în alineatul

precedent împreună cu întreaga documentație aferentă către Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea acordării de

despăgubiri.

A obligat, în

solidar, pe pârâții Primăria municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu

la plata sumei de 2.164 lei (RON), reprezentând cheltuieli de judecată

(onorariu avocat – 1.600 RON, cheltuieli de transport - 564 RON).

În temeiul art. 108

5

C. proc. civ. a admis cererea de reexaminare formulată de expert P.D.

A dispus revenirea

asupra amenzii judiciare în suma de 300 lei (RON) aplicată expertului P.D.,

prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 04 mai 2006.

A dispus ca o copie

de pe prezenta hotărâre să se comunice expertului și Administrației Financiare

a sectorului 4 București, pentru a se lua măsurile cuvenite în sensul

exonerării acestuia de plata amenzii judiciare.

A dispus restituirea,

către reclamantul B.M., a onorariilor de expert achitate și neutilizate, în

sumă de 5.000.000 lei fiecare, consemnate cu chitanțele C.E.C. seria AA nr.

809041 din 25 martie  2004, respectiv seria AA nr. 809047 din 31 martie  2004.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Primăria

municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu, Tribunalul a constatat

că este nefondată întrucât calitatea procesuală pasivă a acestora este

circumstanțiată de însuși faptul soluționării notificării reclamantului prin

emiterea unor dispoziții vătămătoare, de respingere a restituirii în natură sau

prin echivalent a bunului imobil pretins.

Referitor la excepția

tardivității cererii de chemare în garanție, aceasta este, de asemenea,

nefondată întrucât prevederile art. 28 din Legea nr. 10/2001 trebuie coroborate

cu prevederile art. 61 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că cererea de

chemare în garanție făcută de reclamant se poate depune până la încheierea

dezbaterilor, înaintea primei instanțe.

Termenul de 90 de

zile, prevăzut de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, are în vedere

situația în care reclamantul acționează împotriva Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, pe cale principală, deci, cu o cerere de chemare

în judecată, iar nu pe calea unei cereri de chemare în garanție.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată de garant,

aceasta este nefondată întrucât, în conformitate cu prevederile art. 28 din

Legea nr. 10/2001, în situația în care notificatorul nu cunoaște pe deținătorul

imobilului se adresează primăriei în a cărei rază teritorială se află bunul,

aceasta fiind obligată să identifice unitatea deținătoare.

În situația în care

unitatea deținătoare nu a fost identificată (speța de față), persoana

îndreptățită poate chema în judecată Statul, pentru a primi reparații în natură

sau prin echivalent.

Or, este evident că

primăria locală nu i-a făcut vreodată comunicarea prevăzută de art. 28 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, fapt în raport de care demersul reclamantului, de

chemare în garanție, nu poate fi considerat tardiv sau inadmisibil.

Pe fondul cauzei,

Tribunalul a constatat că, prin actele de vânzare cumpărare din anii 1924-1925,

precum și prin actul de partaj voluntar nr. 623/1939, R.I. a dobândit, în

proprietate, imobilul situat în orașul Giurgiu, județul Vlașca (actual

Giurgiu), pe șoseaua București, constând dintr-o construcție (casă) și teren în

suprafață totală de 2,25 ha, din care 1 ha pășuni, restul de 1,25 ha fiind

plantat cu vie.

Conform borderourilor

populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din Giurgiu, județul Vlașca,

defunctul R.I. era, în luna ianuarie 1948 (deci, în perioada de referință avută

în vedere de Legea nr. 10/2001), proprietarul mai multor imobile printre care

și imobilul menționat anterior, contrazicând, în acest mod, motivația pârâților

cuprinsă în dispoziția atacată, în sensul că nu s-a probat deținerea bunului de

către fostul proprietar în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu toate eforturile

numeroase depuse de reclamant pentru a afla situația juridică a imobilului, un

istoric de rol sau modalitatea de preluare, acest lucru nu a fost posibil,

instituțiile competente ale statului neputând să-i furnizeze astfel de

informații.

Cert este faptul că,

în anul 1959, potrivit înscrisurilor de la fila 159-160, R.I. era plecat din

Giurgiu, crezându-se că ar fi pensionar.

În raport de situația

expusă, este rezonabil să se prezume că imobilul aparținând lui R.I. a intrat

în patrimoniul Statului Român, necunoscându-se deținătorul actual al bunului

imobil notificat.

În același sens sunt

și dispozițiile Cap. l lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, care menționează că: „în cazul în care, pentru imobilul

respectiv, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat,

soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că

imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă

de preluare abuzivă - deci, fără titlu".

Din punct de vedere

juridic, imobilul urmează a fi încadrat în prevederile art. 2 alin. (1) lit.

i), și anume în categoria de „orice alte imobile preluate de stat fără titlu

valabil", iar în persoana reclamantului B.M. subzistă calitatea de

persoană îndreptățită, în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, ca moștenitor al fostului proprietar, potrivit certificatelor de

moștenitor de la dosar (filele 13-19).

În ceea ce privește

restituirea în natură a bunului imobil notificat de reclamant, instanța a

reținut că acest lucru nu este posibil întrucât imobilul nu poate fi

identificat, cu toate eforturile depuse de parte, de către instanță sau de

către experții tehnici în specialitatea topografică sau construcții civile,

numiți în cursul procedurii de judecată; urmează ca reparația cuvenită

reclamantului să se realizeze prin echivalent, în condițiile legii speciale

privind despăgubirile (Legea nr. 247/2005, titlul VII).

În conformitate cu

prevederile art. 28 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru

situațiile în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil

solicitat, notificarea se adresează primăriei locale în a cărei rază

teritorială se află imobilul, aceasta având obligația de a-l identifica pe

deținător și a-i comunica elementele de identificare ale acestuia.

Pârâții Primăria

municipiului Giurgiu și Primarul municipiului Giurgiu, prin emiterea

Dispoziției nr. 4735/05 decembrie 2003, rectificată prin Dispoziția nr.

3420/2006, au procedat, în mod nelegal, la soluționarea notificării

reclamantului, trebuind să se limiteze la identificarea deținătorului sau

efectuarea comunicării necesare (art. 28 alin. (2) și (3)), comunicare pe care

nu a efectuat-o vreodată, încălcând, în acest mod, și competențele altor organe

învestite cu atribuții în materia Legii nr. 10/2001 (Ministerul Finanțelor

Publice), sens în care dispozițiile menționate anterior urmează a fi anulate,

ca nelegale.

Așadar, pentru

situația de fapt expusă, competența de soluționare a notificării reclamantului

incumbă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva căruia

reclamantul, în lipsa oricărei comunicări din partea pârâților, de genul

acelora prevăzute de art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a îndreptat în acest

proces, prin formularea unei cereri de chemare în garanție admisibilă sub

aspectul acordării de despăgubiri, iar nu și pentru restituirea în natură,

având în vedere aceleași rațiuni potrivnice.

Conform

jurisprudenței constante a instanței supreme, o atare cerere de chemare în

garanție îndreptată împotriva unei persoane (garant), chiar daca acesta nu a

soluționat notificarea persoanei îndreptățite, este admisibilă întrucât, cel

mai târziu la data citării sale în proces, a cunoscut pretențiile

reclamantului.

Ar fi excesiv să se

interpreteze că reclamantul nu ar putea obține despăgubiri din cauza pârâților

care au soluționat notificarea, deși nu aveau competența legală să o facă, au

emis o dispoziție vătămătoare și nu au respectat termenele prevăzute de lege

pentru îndeplinirea propriilor atribuții (art. 28).

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantul și pârâții Municipiul Giurgiu și Direcția

Generală a Finanțelor Publice, pentru Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 662 din 15 decembrie

2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât Municipiul

Giurgiu împotriva Sentinței civile nr. 132 din 01 iunie 2006 pronunțată de

Tribunalul Giurgiu, secția civilă.

A admis apelurile

declarate de apelantul reclamant B.M. și Direcția Generală a Finanțelor Publice

Giurgiu, în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva aceleiași

hotărâri.

A schimbat, în parte,

sentința apelată, în sensul că a stabilit dreptul apelantului-reclamant la

măsuri reparatorii în echivalent în valoare de 38.453.000 lei aferente

terenului în suprafață de 22.500 m.p., situat în Municipiul Giurgiu, șos.

București, identificat conform raportului de expertiză topografică întocmit de

expert N.C., pe care îl omologhează.

A luat act de

renunțarea reclamantului la măsurile reparatorii prin echivalent solicitate

pentru construcția demolată.

A respins, ca

inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de reclamant împotriva

chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

A obligat pe

apelantul pârât Municipiul Giurgiu, prin Primar, la 8.000 lei cheltuieli de

judecată în apel, către apelantul reclamant.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de Municipiul Giurgiu, prin Primar, în

raport de Primăria municipiului Giurgiu, care a fost chemată în judecată, este

nefondată, fiind, în mod corect, respinsă de prima instanță.

Potrivit art. 21

alin. (1) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată,

„unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu

capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte

juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale

conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la

unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale

drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea

bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte,

precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile

legi".

Art. 21 alin. (2) din

aceeași lege prevede că „în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt

reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului

județean". în același sens este și prevederea cuprinsă în art. 62 alin.

(1), potrivit căreia „primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în

relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice române ori străine,

precum și în justiție".

Primăria este

definită, de art. 77 din Lege, ca fiind o structură funcțională cu activitate

permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul unității

administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, structură

care are rolul de a duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și

dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității

locale.

Din examinarea

acestor prevederi legale reiese că primăria nu are personalitate juridică,

persoana juridică fiind unitatea administrativ teritorială, reprezentată prin

primar. Primăria, la rândul său, aduce la îndeplinire dispozițiile primarului,

compartimente sau persoane specializate din aparatul primăriei putând fi

desemnate sa îndeplinească atribuția de reprezentare a municipiului în fața instanțelor

de judecată. Ca atare, primăria poate sta în judecată în calitate de

reprezentantă a unității administrativ teritoriale.

Lipsa personalității

juridice a primăriei nu împiedică, însă, participarea în judecată a acesteia,

în calitate de pârâtă, în litigiile care au ca obiect dispozițiile emise în

temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, art. 20 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (formă în

vigoare la data emiterii dispoziției contestate), prevedea că, în cazul

„primăriilor", restituirea în natură sau prin echivalent, către persoana

îndreptățită, se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a

primarului general al Municipiului București. Chiar și în actuala redactare a

Legii, art. 28 se referă la trimiterea notificării la „primărie".

Față de formularea

folosită de legiuitor, care se referea la „primărie", ca entitate

notificată, și având în vedere că emitentul dispoziției contestate este

Primăria municipiului Giurgiu, prin primar (atât primăria, cât și primarul

fiind chemați în judecată prin prezenta acțiune și reprezentând unitatea

administrativ teritorială), în mod corect a reținut prima instanță că Primăria

municipiului Giurgiu poate sta în judecată, având calitate și o capacitate procesuală

specială, conferite prin Legea nr. 10/2001 emitentului dispoziției contestate.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, Curtea a

considerat-o fondată, față de împrejurarea că, în faza procesuală a apelului,

imobilul a fost identificat ca fiind pe teritoriul Municipiului Giurgiu.

Nemaifiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 28 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, pentru atragerea în proces a Statului, prin Ministerul

Finanțelor Publice, cererea de chemare în garanție a devenit inadmisibilă. În

consecință, se impune admiterea apelului declarat de acest apelant și

respingerea cererii de chemare în garanție.

Pe fondul criticilor

formulate de apelanți, Curtea a reținut următoarele:

Atât apelantul Municipiul

Giurgiu, cât și apelantul chemat în garanție au imputat primei instanțe că nu a

analizat incidența prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

În ambele faze

procesuale (fond și apel), s-au efectuat demersuri, la Primăria municipiului

Giurgiu, pentru a se stabili situația juridică a terenului de la data preluării

de către stat și până în prezent, demersuri rămase fără rezultat. Ca atare, nu

se poate imputa instanței că nu a verificat situația terenului prin prisma

prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. În situația

în care apelanții menționați dețineau dovezi în sensul că imobilul nu intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 aveau obligația să depună aceste dovezi la dosar.

Pe de altă parte, din

„borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din Giurgiu,

județul Vlașca" (fila 95 dosar apel) rezultă că, în anul 1948, R.I.,

fostul proprietar al imobilului, deținea suprafața de 2,25 ha situată în

hotarul satului. în prezent, acea suprafață de teren este situată pe teritoriul

administrativ al Municipiului Giurgiu. Neexistând nicio dovadă că imobilul se

afla în extravilan la data preluării abuzive (care nu a putut fi stabilită) și,

cu atât mai puțin, la data notificării, nici în sensul că o suprafață de teren

echivalentă ar fi fost restituită în temeiul legilor fondului funciar, Curtea a

înlăturat incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Susținerile

apelantului Municipiul Giurgiu în sensul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive

a imobilului, de către stat, și că nu s-a dovedit că imobilul a fost preluat de

la R.I. urmează a fi respinse.

În mod corect,

Tribunalul și-a susținut argumentația pe prezumția ce rezultă din faptul că, în

prezent, imobilul este deținut de Municipiul Giurgiu. Dacă imobilul nu ar fi

fost preluat de stat, acesta ar fi trebuit să se regăsească și în prezent în

patrimoniul fostului proprietar. Împrejurarea că nu există dovada formală a

preluării nu poate fi imputată tocmai persoanei vătămate sau moștenitorilor

săi. De altfel, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată,

include, în categoria imobilelor supuse acestei legi, și pe cele preluate în

fapt, fără titlu, iar prevederile din Cap. l pct. l lit. e) din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007 (care au preluat identic textul din H.G. 498/2003) prevăd, în mod

expres, posibilitatea ca, la soluționarea notificării, să fie avută în vedere

împrejurarea că imobilul se regăsește în patrimoniul statului, acest element

constituind o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci, fără titlu.

În ceea ce privește

lipsa dovezii că imobilul a fost preluat de la R.I., Curtea constată că

„borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din Giurgiu,

județul Vlașca" din anul 1948 este ultimul act în care proprietarul R.I.

figurează cu terenul în litigiu, iar din anul 1948 nu există alte dovezi că

imobilul ar fi fost înstrăinat de proprietar sau că ar fi fost preluat de stat

de la altă persoană, situație în care, în lipsa actului de preluare, operează

prezumția că preluarea s-a făcut de la ultimul proprietar cunoscut și dovedit.

Nici critica

aceluiași apelant privind cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță

nu poate fi primită, Curtea considerând că onorariul avocațial în sumă de 1.600

RON nu este exagerat în raport de valoarea bunului litigios și munca depusă de

avocat. Față de soluția de admitere a acțiunii, obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată este în deplin acord cu prevederile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

Referitor la apelul

declarat de apelantul reclamant, Curtea a constatat că, criticile acestuia sunt

întemeiate. Prin probele administrate în faza procesuală a apelului, imobilul a

fost identificat și evaluat la valoarea actuală de piață întrucât nefiind

liber, ci afectat de elemente de sistematizare și în lipsa unor bunuri similare

care să poată fi acordate în compensare, apelantul reclamant este îndreptățit

la măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor ce vor fi acordate

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Legea nr. 10/2001 nu

prevede posibilitatea acordării de despăgubiri bănești efective de către

unitatea deținătoare sau de  către entitatea învestită cu soluționarea

notificării. Art. 26 alin. (1) din Legea republicată prevede că: „Dacă

restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz,

entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este

obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite, în compensare,

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită".

Legea specială, la

care face trimitere art. 26 alin. (1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, prin care s-a înființat, în subordinea Cancelariei Primului

Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această comisie

are competența de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de

a emite decizie reprezentând titlul de despăgubire. Beneficiarul titlului de

despăgubire îl poate valorifica întruna dintre modalitățile prevăzute de art.

18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G.

nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În raport de

considerentele Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, și având în vedere și cele reținute în Decizia nr. 20/2007, se

poate conchide în sensul că instanța învestită cu soluționarea contestației

împotriva unei decizii sau dispoziții emise anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 este competentă, în virtutea principiului plenitudinii de

jurisdicție, să stabilească și întinderea despăgubirilor corespunzătoare

imobilului preluat abuziv, a cărui restituire în natură nu este posibilă.

Trebuie făcută

distincția între competența de stabilire a întinderii despăgubirilor și

procedura efectivă de plată a acestora. Prin Decizia nr. 52/2007 nu s-a tranșat

problema plății efective a despăgubirilor, respectiv, nu s-a statuat că acestea

se plătesc de către unitatea deținătoare sau de către unitatea notificată.

În consecință, în

ceea ce privește plata efectivă a despăgubirilor, sunt aplicabile prevederile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (indiferent dacă întinderea acestora a fost

stabilită de către instanța de judecată sau de către comisia centrală).

Hotărârea

judecătorească irevocabilă prin care se stabilește întinderea despăgubirilor se

va impune cu autoritate de lucru judecat comisiei centrale, însă numai în ceea

ce privește cuantumul, nu și cu privire la modalitatea de acordare efectivă.

Referitor la modalitățile de acordare efectivă, sunt aplicabile prevederile

art. 14

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost

introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, în sensul că se vor acorda despăgubiri în

bani, de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în limita

sumei de maxim 500.000 lei, iar pentru diferență, dacă este cazul, se acordă

acțiuni la S.C. „Fondul Proprietatea S.A.".

Sub aspectul

cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere expertiza întocmită de

expertul C.N., prin care s-a stabilit valoarea terenului la suma de 38.453.000

RON.

Obiecțiunile formulate

de apelantul pârât Municipiul Giurgiu, în sensul de a se lua în considerare

valoarea de 75 Euro/m.p., conform „Ghidului privind valorile orientative ale

proprietăților imobiliare din circumscripția Judecătoriei Giurgiu pe anul

2009", nu pot fi avute în vedere. Acest ghid, așa cum arată și denumirea,

nu poate fi avut în vedere decât cu titlu orientativ, fiind folosit la

stabilirea taxelor notariale. Or, în cadrul prezentului proces, trebuie

stabilită valoarea concretă a terenului, în funcție de caracteristicile

constatate de expert.

Pe de altă parte,

valoarea de 75 Euro/m.p. este „valoarea de bază", la care se adaugă

diferiți indici corespunzători caracteristicilor și utilităților existente pe

teren. În expertiza efectuată în prezentul dosar, expertul C.N. a stabilit

valoarea de bază la suma de 420 RON (aproximativ 100 EURO/m.p. la data

efectuării expertizei), la care s-au adăugat indicii menționați, rezultând

valoarea de 1.709 RON/m.p.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Primăria municipiului Giurgiu, prin Primar,

criticând-o pentru următoarele motive:

nu a putut proba deținerea imobilului revendicat, în suprafață de 2,25 ha, de

fostul proprietar, R.I., în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În fapt, prin cererea

de chemare în judecată, reclamantul B.M. a solicitat Tribunalul Giurgiu să

anuleze dispozițiile Primarului municipiului Giurgiu nr. 4735/05 decembrie 2003

și nr. 3420/2006 și, pe cale de  consecință,  să oblige Municipiul Giurgiu, în

calitate de deținător al imobilului, la restituirea  imobilului  situat  în

municipiul Giurgiu, compus din teren în suprafață de 2,25 ha și construcțiile

aflate pe acesta.

Reclamantul a

solicitat restituirea în natură, în virtutea calității sale de moștenitor al

fostului proprietar, R.I.

Au fost depuse, în

susținerea cauzei, acte de vânzare cumpărare din anii 1924-1925, precum și

actul de partaj voluntar nr. 623/1939, care arată că numitul R.I. autorul

reclamantului B.M., a dobândit în proprietate imobilul situat în orașul

Giurgiu, județul Vlașca, pe șoseaua București, constând dintr-o construcție

aflată pe un teren în suprafață de 2,25 ha, din care 1 ha pășuni, restul de

1,25 ha plantat cu vie.

Au fost administrate

probele cu înscrisuri, expertiză topografică și expertiză specialitatea

construcții civile.

Proba cu expertiză

topografică nu a putut fi realizată, deși au fost numiți de către instanța de

judecată trei experți tehnici de specialitatea topo cadastral și construcții

civile, iar imobilul a cărui restituire a fost solicitată nu a putut fi

identificat.

Ulterior concluziei

că proba cu expertiză nu a putut fi efectuată, instanța a revenit asupra

acestei probe, considerând că nu este concludentă și utilă cauzei, astfel încât

ar conduce la tergiversarea procesului.

Se arată, în Sentința

Tribunalului Giurgiu nr. 132 din 01 iunie 2006, că „conform borderoului

populației, proprietăților și exploatărilor agricole din Giurgiu, județul

Vlașca (fila 12), defunctul R.I. era, în luna februarie 1948 (deci, în perioada

de referință avută în vedere de Legea 10/2001), proprietarul mai multor imobile

printre care și imobilul menționat anterior, contrazicând în acest fel

motivația cuprinsă.

În mod greșit, atât

instanța Tribunalului Giurgiu, cât și Curtea de Apel București motivează

sentința, respectiv decizia, apreciind că, potrivit Cap. l lit. e) din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, imobilul se găsește în

patrimoniul statului, operând, astfel, o prezumție relativă de preluare

abuzivă, deci, o preluare fără titlu.

Argumentul instanței

în sensul că „cert este faptul că, în anul 1959, numitul R.I. era plecat din

Giurgiu, crezându-se că ar fi pensionar" nu poate conduce la concluzia că

imobilul a fost preluat fără titlu.

Nu a fost analizată

cererea reclamantului sub aspectul Cap. l lit. e) din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, conform căruia „sarcina   probei   proprietății

și  deținerea  legală  a  acesteia, la momentul deposedării abuzive, revine

persoanei care se pretinde a fi îndreptățită în conformitate cu prevederile

art. 3 lit. a) și art. 22 din Lege".

„Naționalizarea"

a început în jurul anului 1947, dar, în realitate, elementele de sistematizare

(blocuri de locuințe, centrală termică, spații verzi, identificate cu ocazia

efectuării expertizei) au fost edificate pe imobilul teren revendicat de

reclamantul B.M. începând cu anul 1980.

Or, de la întocmirea

actelor prezentate de reclamantul B.M., respectiv anul 1924, 1925 și, ulterior,

anul 1939, până în anul 1980, a curs o perioadă de peste 40 de ani, timp în

care autorul reclamantului putea înstrăina imobilul revendicat.

Nu se poate imputa

Primăriei municipiului Giurgiu, ca „deținătoare a imobilului" aflat în

unitatea administrativ teritorială a municipiului faptul că nu a putut prezenta

istoric de rol al bunului, situația juridică, înscrisuri din care să rezulte

intrarea în proprietatea statului deoarece pârâta nu deține în evidențe

înscrisuri pentru o perioadă de timp atât de îndelungată.

În mod nelegal, fără

a avea nicio dovadă, Tribunalul Giurgiu și Curtea de Apel București au stabilit

că, pentru imobilul revendicat, a operat o prezumție de preluare fără titlu.

valoarea rezultată ca urmare a întocmirii raportului de expertiză, de către

expertul C.N., este exagerat de mare, depășind valorile de circulație ale

imobilelor dintr-o zonă similară cu imobilul în cauză.

Curtea de Apel

București a respins, în mod nejustificat, obiecțiunile formulate de recurentă,

motivat de aspectul că valoarea de 75 Euro/m.p., conform „Ghidului privind

valorile orientative ale proprietățile imobiliare din circumscripția

Judecătoriei Giurgiu" nu poate fi avută în vedere deoarece acesta poate fi

folosit doar la stabilirea taxelor notariale.

Nu rezultă de ce nu

poate fi luat în considerare acest „Ghid", folosit de notarii publici în

desfășurarea activităților specifice, având în vedere faptul că este întocmit

de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Suma rezultată, de

38.453.000 RON, respectiv 9.155.476 Euro, este exagerată, având în vedere zona,

piața imobiliară, dar și faptul că imobilul este situat în municipiul Giurgiu

și nu în municipiul București, aspecte pe care probabil nu le-a avut în vedere

expertul C.N.

De asemenea, este

relevantă diferența de valori dintre sumele rezultate ca urmare a efectuării

celor două rapoarte de expertiză, cel întocmit de ing. T.I.C., din care a

rezultat o valoare de 18.555.000 RON, și cel întocmit de expert C.N., din care

a rezultat suma de 38.453.000 RON.

recurată, Curtea de Apel București a obligat Primăria la plata cheltuielilor de

judecată în valoare de 8.000 RON, sumă nejustificat de mare.

Se arată, prin

decizie, ca această sumă reprezintă onorariu avocațial și onorariu de

expertiză, or proba cu expertiză nu era necesară în condițiile în care

Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților numește evaluatori, onorariul

acestora fiind suportat de către stat, fără aportul persoanelor îndreptățite,

sens în care expertiza întocmită era facultativă.

Prin apariția Legii

nr. 10/2001, legiuitorul a intenționat să realizeze o reparație celor cărora

le-au fost aplicare măsuri abuzive cu privire la bunurile și proprietățile lor,

acesta fiind și motivul pentru care a prevăzut, conform art. 50 din actul

normativ menționat, că „cererile sau acțiunile în justiție sunt scutite de taxă

de timbru".

Se poate observa că,

de fapt, cele două soluții ale instanței de fond, respectiv apel, sunt

aceleași, în sensul că se stabilește calitatea reclamantului B.M., de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat.

Or, parte dintre

cheltuielile la care recurenta a fost obligată, în mod nejustificat, au fost

făcute doar pentru că nu au fost depuse suficiente diligente de către

reclamant, în fața instanței de fond, pentru a identifica imobilul revendicat,

dovadă fiind cei trei experți numiți de Tribunalul Giurgiu, ce nu au putut

întocmi niciun raport de expertiză.

Toate cheltuielile

făcute de intimatul reclamant B.M., cu ocazia administrării cauzelor mai sus

prezentate, nu pot fi suportate de Primăria municipiului Giurgiu, aceasta

nefiind căzută în pretenții.

Temeiul obligației de

restituire îl reprezintă culpa procesuală, care nu aparține recurentei.

Recurenta a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate și a hotărârii

primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamantului B.M., ca

neîntemeiată, și menținerea, ca legale, a Dispozițiilor Primarului municipiului

Giurgiu nr. 4735/2003 și nr. 3420/2006.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul reclamant

B.M. a depus întâmpinare în dosar, prin care a solicitat, în esență,

respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

criticile referitoare la situația de fapt stabilită de prima instanță și

confirmată de Curtea de Apel în raport de probele administrate în cauză nu pot

fi analizate de prezenta instanță, față de actuala structură a recursului.

Astfel, după

abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care

permitea instanței de recurs reevaluarea situației de fapt ca urmare a

dovezilor administrate, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, în cadrul

acestei faze procesuale, instanța nu mai poate proceda la examinarea

susținerilor privind aspectele de netemeinicie ale hotărârii atacate, ca

rezultat al probelor administrate.

Prin urmare,

criticile recurentei referitoare la faptul că reclamantul nu a probat deținerea

imobilului notificat, de către autorul său, R.I., în perioada de referință a

legii, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și preluarea bunului fără

titlu, de către stat, în raport de înscrisurile depuse la dosar și prezumția cu

care a operat instanța în baza art. I lit. e) din capitolul I al Normelor

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 tind la schimbarea

situației de fapt reținută de Curte, în ceea ce privește aspectele menționate,

și, ca atare, aceste susțineri nu vor fi analizate de către prezenta instanță.

Nu se poate constata

nici incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul unei greșite interpretări sau aplicări a dispozițiilor art. 1

lit. e) din capitolul I din Norme, capitol privind „Principiile de soluționare

a notificărilor" deoarece, chiar dacă textul de lege respectiv, în partea

de început, prevede că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a

acesteia revine persoanei ce pretinde dreptul, în consecință, reclamantului, în

teza finală a aceleiași dispoziții se menționează că, în cazul în care, pentru

imobilul respectiv, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea

notificării se va realiza și în funcție de faptul că imobilul se regăsește în

patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării. Aceasta

constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Or, Curtea de Apel,

în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, și anume că imobilul este

deținut de Municipiu Giurgiu, neregăsindu-se în patrimoniul fostului

proprietar, precum și că, în anul 1948, figura în proprietatea lui R.I.,

potrivit „borderoului populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din

Giurgiu, județul Vlașca", fără să se producă dovezi că ar fi fost

înstrăinat ulterior acestui moment sau ar fi fost preluat de la o altă

persoană, a constat că bunul în litigiu a fost preluat de stat, de la autorul

reclamantului.

Această concluzie

este tocmai rezultatul aplicării prezumției instituite de art. 1 lit. e) din

capitolul I al H.G. 250/2007, coroborată cu înscrisul sus-menționat.

Modul în care Curtea

de Apel a interpretat înscrisul respectiv și a aplicat prezumția instituită prin

textul de lege enunțat în precedent reprezintă o chestiune de interpretare a

probelor și nu de legalitate, astfel încât, pentru argumentele deja arătate, nu

poate fi cenzurat de prezenta instanță.

Susținerile privind

greșita concluzie a instanței în ceea ce privește preluarea bunului fără titlu

valabil, dedusă din faptul că „..în anul 1959, numitul R.I. era plecat din

Giurgiu, crezându-se că era pensionar" nu au relevanță deoarece această

argumentare aparține primei instanțe, nefiind reluată de către Curte, instanța

de recurs neputând examina decât decizia acestei din urnă instanțe, iar nu și

sentința pronunțată, care formează obiect de critică în apel.

Recurenta a mai

arătat ca, în decursul perioadei de 40 de ani, care a trecut de la momentul

întocmirii actelor prezentate de reclamant în susținerea acțiunii și până la

începerea edificării elementelor de sistematizare pe terenul în litigiu, era

posibilă înstrăinarea imobilului pretins, aceasta fiind, însă, o simplă

afirmație, nefundamentată pe vreun element probator, care să poată fi avut în

vedere de instanța de recurs și care să contureze, eventual, o insuficientă

stabilire a situației de fapt, de către instanța anterioară, cu consecința

casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Referitor la

imposibilitatea recurentei pârâte de a depune dovezi în legătură cu situația

juridică a imobilului în litigiu, față de perioada din trecut în raport de care

se pretind evidențele respective, Curtea de Apel nu a imputat în mod direct

lipsa acestor informații la nivelul Primăriei Giurgiu, ci, raportat la

demersurile efectuate de către instanță în scopul stabilirii aspectelor

determinante în soluționarea cauzei, dar și a probelor administrate de

reclamant, a menționat că „în situația în care apelanții aveau dovezi în sensul

că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, aveau obligația să depună

aceste dovezi la dosar".

Motivarea instanței

în acest sens este corectă și nu reprezintă o răsturnare a sarcinii probei,

astfel cum este aceasta reglementată de art. 1.169 C. civ., ci constituie

argumentul firesc al interpretării coroborate a probelor administrate într-o

cauză, de către ambele părți, administrarea acestora de către reclamant, căruia

îi revine, inițial, obligația probării pretențiilor formulate, antrenând și

pentru partea adversă, obligația administrării contraprobei. În caz contrar, al

neadministrării probei contrare, de către pârât, indiferent de motivele acestei

poziții procesuale, concluzia instanței, consemnată în hotărârea pronunțată, nu

se poate baza decât pe probele administrate de partea care a reușit să

procedeze în acest sens.

Este rezultatul unui

raționament logic din punct de vedere juridic, iar nu al încălcării, de către

instanță, a obligației acesteia de a evalua susținerile și apărările tuturor

părților din proces, cum invocă recurenta.

În concluzie, nu se

pot aduce modificări situației de fapt stabilite de Curte sub cele două aspecte

contestate de recurentă (preluarea imobilului, de stat, fără titlu, de la

autorul reclamantului), prin criticile referitoare la probele administrate, iar

art. 1 lit. e) din capitolul I al Normelor Metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 a fost corect interpretat și aplicat, în speță, de către

această instanță, nefiind incidente cerințele motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

referitoare la valoarea pretins prea mare a imobilului, astfel cum a fost

stabilită de expert C.N., argumentate pe greșita înlăturare a „Ghidului privind

valorile orientative ale proprietăților imobiliare din circumscripția

Judecătoriei Giurgiu" și respingere a obiecțiunilor formulate de pârâtă la

acest raport, precum și pe diferențele de valori dintre expertizele întocmite

în apel pun în discuție chestiuni de fapt raportate la probele administrate în

cauză și aprecierea instanței în legătură cu reținerea sau înlăturarea unui

anumit mijloc de probă în fundamentarea soluției pronunțate.

Or, concludenta și

utilitatea unei probe, aprecierea dacă proba administrată este sau nu

lămuritoare în judecata cauzei sau dacă obiecțiunile formulate de o parte față

de expertiza întocmită sunt sau nu întemeiate reprezintă aspecte care intra,

exclusiv, în atribuțiile instanței învestite cu cererea de încuviințare a

probatoriului respectiv și nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs. În

final, toate aceste chestiuni vizează tot modalitatea de interpretare a

probelor, ce nu mai poate forma obiect de critică în faza procesuală de față.

recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, de către

reclamant, în cuantum de 8.000 de RON, este corectă față de dispozițiile art.

274 C. proc. civ.

Astfel, pârâta a

pierdut litigiul în faza procesuală respectivă, fiind respins apelul declarat

de această parte împotriva hotărârii primei instanțe, în timp ce reclamantul a

obținut o soluție favorabilă, fiind admisă calea de atac exercitată de el.

În sensul art. 274 C.

proc. civ., pârâta este „parte căzută în pretenții", datorând

reclamantului cheltuielile de judecată efectuate de acesta în apel.

În ceea ce privește

faptul că expertizele încuviințate în această fază procesuală, care au

determinat achitarea onorariului aferent, nu ar fi fost necesare reprezintă un

aspect ce nu poate fi verificat de prezenta instanță pentru toate argumentele

menționate, în precedent, în legătură cu structura actuală a recursului.

De asemenea, plata

experților evaluatori, de către stat, în cadrul procedurii administrative de

acordare a despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu are

relevanță în cauză deoarece, în primul rând, vizează o alta etapă a

valorificării măsurilor reparatorii prin echivalent, ulterioară celei

judiciare, în cadrul căreia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

are rolul final în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Pe de altă parte, în

speță, fiind atacată o dispoziție emisă anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005, instanța de judecată este abilitată să stabilească valoarea în

limitele căreia se va realiza despăgubirea în echivalent, ceea ce presupune

efectuarea unei expertize de specialitate, probă care implică plata onorariului

de expert, de către partea interesată, iar nu de către stat, în absența unei

dispoziții legale în acest sens.

În mod neîndoielnic,

în cazul în care partea ce a procedat la plata expertului va câștiga procesul,

ea trebuie să-și recupereze cheltuielile efectuate, astfel cum îi dă dreptul

art. 274 C. proc. civ.

Nu se poate reține că

recurenta nu ar fi fost în culpă procesuală în ceea ce privește efectuarea

cheltuielilor cu plata onorariului de expert, de către reclamant, deoarece

acesta ar  fi trebuit să efectueze mai multe demersuri pentru identificarea

imobilului, în dosarul instanței de fond.

Culpa procesuală a

părții ce a căzut în pretenții nu poate fi privită raportat la un anume mijloc

de probă administrat în proces, ci față de întreaga sa poziție atât anterior,

cât și după declanșarea procesului.

Astfel, contestând

dreptul reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, pârâta a provocat demersul judiciar al părții respective, astfel încât

este obligată să suporte toate consecințele soluției pronunțate de instanță,

inclusiv sub aspectul plății cheltuielilor de judecată, către partea care a

câștigat litigiul.

Nu i se poate imputa

reclamantului ca nu a făcut suficiente diligente pentru a identifica imobilul

în litigiu și care, astfel, să genereze mai puține probe și, în consecință, un

cuantum mai mic al cheltuielilor de judecată, atât timp cât acesta, față de

poziția potrivnică a pârâtei în recunoașterea și realizarea dreptului pretins

de el, a apelat la intervenția instanței de judecată, iar toate probele

solicitate de această parte au fost cenzurate și, în final, încuviințate de

organul judiciar.

De altfel, și dacă

expertizele ar fi fost efectuate în dosarul Tribunalului, iar nu al Curții de

Apel, plata onorariului de expert efectuată de reclamant tot i-ar fi dat

dreptul acestuia să o recupereze de la pârâtă, în cazul unei soluții

favorabile.

În esență, obligația

recurentei de a plăti sumele de bani datorate cu acest titlu este generată de

poziția sa procesuală în legătură cu dreptul pretins de reclamant, exprimată

prin cele două dispoziții emise de Primarul municipiului Giurgiu, potrivnice

reclamantului, contestate în prezentul dosar și desființate de către instanța

de judecată.

Dispozițiile art. 50

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privind scutirea de taxe de timbru a

acțiunilor în justiție legate de aplicarea acestei legi și de bunurile care fac

obiectul ei nu sunt incidente în ceea ce privește și onorariul de expert.

Scutirea vizează, strict, taxa judiciară de timbru, neputând fi extinsă și la

alte plăți, cum este onorariul de expert, dispoziția respectivă fiind o normă

specială, de strictă interpretare.

În consecință,

obligând-o pe pârâtă, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de

judecată efectuate în apel, Curtea a procedat la o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Pentru aceste

argumente, înalta Curte constată că instanța de apel a procedat  la  o

corectă  interpretare  și  aplicare  a  dispozițiilor legale menționate mai

sus, parte  dintre  criticile recurentei fiind neîntemeiate, parte imposibil de

analizat în această fază procesuală.

Ca atare, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca

nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 din același cod.

Conform art. 316 cu

referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte

căzută în pretenții, la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată, către

intimatul reclamant, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanțelor de

la filele 20-21 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Giurgiu, prin

Primar, împotriva Deciziei civile nr. 662 din 15 decembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă

la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant

B.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG