ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4024/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prima instanță a) Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta, în nume propriu și în calitate de mandatar pentru U.V. și U.N., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice și A.G.O.

obligarea la plata de urgență a sumei de 236.915,85 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 3403 din 10 noiembrie 2008, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală până la plata efectivă a acestei sume, sub sancțiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere/obligarea Ministerului Finanțelor Publice să pună la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților suma de bani necesară valorificării drepturilor reclamanților, sub sancțiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere, obligarea președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, sub sancțiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere, să aducă la îndeplinire obligația "de a face" ce va fi stabilită în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și să plătească alături de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sumele ce i se cuvin reclamantei pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în baza Deciziei nr. 3403 din 10 noiembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a stabilit că au dreptul la plata unei sume în cuantum de 236.915,85 RON cu titlu de despăgubire în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, având în vedere Dispoziția nr. 5994 din 7 august 2006 emisă de Primăria Municipiului Giurgiu. S-a mai arătat de către reclamanți că au formulat la data de 10 decembrie 2008 o opțiune de plată în limita sumei de 236.915,85 RON solicitând emiterea titlului de plată și plata efectivă a acestei sume, că în acțiunea de față contestă refuzul nejustificat de emitere a titlului de despăgubiri și plată în numerar a acestei sume în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

b) Întâmpinările formulate în cauză Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive. Pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice au invocat excepția lipsei procedurii prealabile și excepția prematurității formulării acțiunii. Pe fond au susținut că acțiunea este neîntemeiată. c) Sentința primei instanțe Prin Sentința nr. 397 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București a respins excepțiile invocate de pârâți și a respins acțiunea formulată de reclamanta P.G., în nume propriu și în calitate de mandatară a reclamanților U.V. și U.N.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a reținut că toți pârâții au calitate procesuală pasivă, deoarece se solicită atât emiterea titlului de plată privind despăgubirile solicitate, cât și plata efectivă a acestora prin alocarea fondurilor necesare și plata de daune cominatorii și de daune de întârziere ca măsuri de constrângere în vederea executării obligațiilor principale. Referitor la excepția lipsei procedurii prealabile și excepția prematurității formulate de pârâți, instanța de fond a reținut că, în raport de obiectul acțiunii, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamanților din 10 decembrie 2008 de emitere a titlului de plată privind despăgubirile acordate în baza Legii nr. 247/2005. Curtea de Apel a apreciat că plata despăgubirilor în numerar a fost efectuată până la cererea de opțiune înregistrată sub nr. 03270 din 11 martie 2008, iar reclamanții din prezenta cauză au cererea de opțiune înregistrată sub nr. 08504 din 10 decembrie 2008. S-a mai apreciat de către instanța de fond că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de reclamanți în acțiune.

Referitor la cererea de obligare a pârâților la plata de daune cominatorii, la daune de întârziere, s-a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. 2. Instanța de recurs Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, a declarat recurs P.G., în nume propriu și în calitate de procurator pentru U.V. și U.N. a) Motivele de recurs În motivele de recurs, s-a susținut că la pronunțarea sentinței, instanța de fond nu a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că România este în culpă pentru nesoluționarea cererilor de despăgubire ale proprietarilor deposedați abuziv, invocând încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional.

S-a arătat că termenul în care Statul Român îi va despăgubi pe cei privați de proprietate nu este rezonabil. Recurenții au precizat că Ministerul Finanțelor Publice trebuie obligat să pună la dispoziție fondurile necesare plății despăgubirilor, așa că sentința este nelegală. b) Analiza motivelor de recurs Examinând motivele de recurs formulate de reclamanți și sentința primei instanțe prin prisma art. 304 1 C. proc. civ., se rețin următoarele: Prin Decizia nr. 3403 din 10 noiembrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubiri în favoarea reclamanților în cuantum de 236.915,85 RON. Reclamanții au înregistrat sub nr. 08504 din 10 decembrie 2008 cererea de opțiune pentru titluri de plată în valoare de 236.915,85 RON și au solicitat emiterea titlurilor de plată și plata efectivă a sumei.

Legislația aplicabilă: Constituția României, art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern Alin. (1) - Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Alin. (2) - Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Art. 20 alin. (2) - Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Legea nr. 247/2005, Titlul VII – modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 Art. 18 1 – (1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.

(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.

(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea". (4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea". Analiza legislației naționale aplicabile în cauză, relevă că art. 11 alin. (2) din Constituția României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituția României, instanța în fața căreia se invocă existența unei neconcordanță între legislația națională și dispozițiile Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuală supusă examinării. În baza aceluiași temei constituțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul principiului subsidiarității. Urmare a prevederilor constituționale enunțate, rezultă că, în cauza de față, judecătorul trebuia să stabilească existența unei neconcordanțe între Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Recurenții au apreciat ca fiind aplicabile raportului juridic dedus judecății soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului în mai multe cauze, cu referire la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, în vederea îndeplinirii scopului urmărit, acela de a despăgubi pe foștii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora.

Însă, instanța europeană a arătat în cauza Broniowski c. Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de proprietari prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

În acest context, Înalta Curte arată că despăgubirea trebuie acordată într-un termen rezonabil, pentru a fi adecvată. Însă, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale, cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

Astfel, Statul Român aflat în situația de a reglementa măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist a ales între alte modalități de despăgubire, pe aceea de a plăti o sumă de maxim 500.000 RON, iar pentru ceea ce depășește această sumă, titularul să primească acțiuni la Fondul Proprietatea, situație reglementată de art. 18 1 din Legea nr. 247/2005. O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c. Italie). Lipsa de resurse financiare a Statului Român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale.

Înalta Curte consideră că, în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005, s-ar ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite. În raport de considerentele de mai sus, se constată că legislația națională nu este contrară prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că, în mod justificat, prima instanță nu a înlăturat-o de la aplicare. Plata despăgubirilor în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, constituie criterii obiective pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii.

În sensul soluției prezente sunt și deciziile nr. 3686 din 30 iunie 2009, 3409 din 18 iunie 2009, care se constituie într-o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește obligația Ministerului Finanțelor Publice la asigurarea fondurilor necesare plății despăgubirilor, Înalta Curte arată că aceste sume se alocă prin lega bugetului de stat, și ele nu se regăsesc în bugetul Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit art. 138 din Constituția României, Guvernul României elaborează proiectul bugetului de stat, iar în baza art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituția României, bugetul de stat se aprobă în ședința comună a celor două camere ale Parlamentului. Ca urmare, persoana chemată în judecată nu are calitate procesuală pasivă, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu este titularul bugetului național.

Competența de aprobare a bugetului național și alocarea resurselor financiare către ordonatorii de credite făcându-se prin Legea bugetului național. Având în vedere considerentele acestei decizii, se constată că recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 1 pct. 9 C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.G., în nume propriu și în calitate de procurator pentru U.V. și U.N., împotriva Sentinței nr. 397 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010