ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4024/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4024/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

a) Cererea de chemare

în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta,

în nume propriu și în calitate de mandatar pentru U.V. și U.N., a solicitat în

contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice și A.G.O. obligarea la plata de

urgență a sumei de 236.915,85 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor

stabilite prin Decizia nr. 3403 din 10 noiembrie 2008, actualizată cu indicele

de inflație și cu dobânda legală până la plata efectivă a acestei sume, sub

sancțiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere/obligarea

Ministerului Finanțelor Publice să pună la dispoziția Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților suma de bani necesară valorificării

drepturilor reclamanților, sub sancțiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de

întârziere, obligarea președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

sub sancțiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere, să aducă la

îndeplinire obligația "de a face" ce va fi stabilită în sarcina

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și să plătească alături

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sumele ce i se cuvin

reclamantei pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că în baza Deciziei nr. 3403 din 10 noiembrie

2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a stabilit că au

dreptul la plata unei sume în cuantum de 236.915,85 RON cu titlu de despăgubire

în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, având

în vedere Dispoziția nr. 5994 din 7 august 2006 emisă de Primăria Municipiului

Giurgiu.

S-a mai arătat de

către reclamanți că au formulat la data de 10 decembrie 2008 o opțiune de plată

în limita sumei de 236.915,85 RON solicitând emiterea titlului de plată și

plata efectivă a acestei sume, că în acțiunea de față contestă refuzul

nejustificat de emitere a titlului de despăgubiri și plată în numerar a acestei

sume în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

b) Întâmpinările

formulate în cauză

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității

procesuale pasive.

Pârâții Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice au

invocat excepția lipsei procedurii prealabile și excepția prematurității

formulării acțiunii.

Pe fond au susținut

că acțiunea este neîntemeiată.

c) Sentința primei

instanțe

Prin Sentința nr. 397

din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București a respins excepțiile invocate de

pârâți și a respins acțiunea formulată de reclamanta P.G., în nume propriu și

în calitate de mandatară a reclamanților U.V. și U.N.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor

Publice, Curtea a reținut că toți pârâții au calitate procesuală pasivă,

deoarece se solicită atât emiterea titlului de plată privind despăgubirile

solicitate, cât și plata efectivă a acestora prin alocarea fondurilor necesare

și plata de daune cominatorii și de daune de întârziere ca măsuri de constrângere

în vederea executării obligațiilor principale.

Referitor la excepția

lipsei procedurii prealabile și excepția prematurității formulate de pârâți,

instanța de fond a reținut că, în raport de obiectul acțiunii, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei,

Curtea a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui

refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamanților din 10 decembrie 2008

de emitere a titlului de plată privind despăgubirile acordate în baza Legii nr.

247/2005.

Curtea de Apel a

apreciat că plata despăgubirilor în numerar a fost efectuată până la cererea de

opțiune înregistrată sub nr. 03270 din 11 martie 2008, iar reclamanții din

prezenta cauză au cererea de opțiune înregistrată sub nr. 08504 din 10

decembrie 2008.

S-a mai apreciat de

către instanța de fond că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot

fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de

solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, invocată de reclamanți în acțiune.

Referitor la cererea

de obligare a pârâților la plata de daune cominatorii, la daune de întârziere,

s-a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18

alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond, a declarat recurs P.G., în nume propriu și în

calitate de procurator pentru U.V. și U.N.

a) Motivele de recurs

În motivele de recurs,

s-a susținut că la pronunțarea sentinței, instanța de fond nu a avut în vedere

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că România

este în culpă pentru nesoluționarea cererilor de despăgubire ale proprietarilor

deposedați abuziv, invocând încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional.

S-a arătat că

termenul în care Statul Român îi va despăgubi pe cei privați de proprietate nu

este rezonabil.

Recurenții au

precizat că Ministerul Finanțelor Publice trebuie obligat să pună la dispoziție

fondurile necesare plății despăgubirilor, așa că sentința este nelegală.

b) Analiza motivelor

de recurs

Examinând motivele de

recurs formulate de reclamanți și sentința primei instanțe prin prisma art. 304

1

C. proc. civ., se rețin următoarele:

Prin Decizia nr. 3403

din 10 noiembrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis

titlul de despăgubiri în favoarea reclamanților în cuantum de 236.915,85 RON.

Reclamanții au

înregistrat sub nr. 08504 din 10 decembrie 2008 cererea de opțiune pentru

titluri de plată în valoare de 236.915,85 RON și au solicitat emiterea

titlurilor de plată și plata efectivă a sumei.

Legislația

aplicabilă:

Constituția României,

art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern

Alin. (1) - Statul

român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i

revin din tratatele la care este parte.

Alin. (2) - Tratatele

ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

Art. 20 alin. (2) -

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Legea nr. 247/2005,

Titlul VII – modificată prin O.U.G. nr. 81/2007

Art. 18

1

–

(1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora

într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.

(2) Dacă titlul de

despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul

acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în

acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri

în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.

(3) Dacă titlul de

despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON,

titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de

despăgubire, în funcție de opțiunea sa:

a) să solicite

primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau

b) să solicite

primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14

1

și cu

respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege

și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile

de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea".

(4) Titlurile de

despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu

expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a

acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea".

Analiza legislației

naționale aplicabile în cauză, relevă că art. 11 alin. (2) din Constituția

României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac

parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al

Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor

internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte.

România a ratificat

Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în

baza art. 20 din Constituția României, instanța în fața căreia se invocă

existența unei neconcordanță între legislația națională și dispozițiile

Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare

Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația

conflictuală supusă examinării.

În baza aceluiași

temei constituțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este

direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul principiului

subsidiarității.

Urmare a prevederilor

constituționale enunțate, rezultă că, în cauza de față, judecătorul trebuia să

stabilească existența unei neconcordanțe între Legea nr. 247/2005 modificată

prin O.U.G. nr. 81/2007 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenții au

apreciat ca fiind aplicabile raportului juridic dedus judecății soluțiile

Curții Europene a Drepturilor Omului în mai multe cauze, cu referire la

nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, în vederea îndeplinirii scopului

urmărit, acela de a despăgubi pe foștii proprietari sau succesorii în drepturi

ai acestora.

Însă, instanța

europeană a arătat în cauza Broniowski c. Pologne, că situațiile ce presupun

indemnizarea unor categorii largi de proprietari prin măsuri legislative ce pot

avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile

naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a

alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile

de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor

asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune

diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de

bunuri de o valoare inferioară, ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1

este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în

discuție.

În acest context,

Înalta Curte arată că despăgubirea trebuie acordată într-un termen rezonabil,

pentru a fi adecvată.

Însă, în raport de

faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi

categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra

ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005

modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, se circumscriu limitelor ample ale puterii

discreționare a statului, atât în ceea ce privește alegerea modalității de

garantare a drepturilor patrimoniale, cât și asupra termenului necesar pentru

aplicarea măsurilor.

Astfel, Statul Român

aflat în situația de a reglementa măsuri reparatorii pentru bunurile preluate

abuziv de fostul regim comunist a ales între alte modalități de despăgubire, pe

aceea de a plăti o sumă de maxim 500.000 RON, iar pentru ceea ce depășește

această sumă, titularul să primească acțiuni la Fondul Proprietatea, situație

reglementată de art. 18

1

din Legea nr. 247/2005.

O asemenea măsură nu

contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1

adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor

celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale

impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât

măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra

compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are

în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a

Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului

care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de

proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c.

Italie).

Lipsa de resurse

financiare a Statului Român, în raport de amploarea numărului de solicitări

este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul

individual și interesele generale.

Înalta Curte

consideră că, în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este

disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor și că

în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005, s-ar ajunge

la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de

instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite.

În raport de

considerentele de mai sus, se constată că legislația națională nu este contrară

prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

astfel că, în mod justificat, prima instanță nu a înlăturat-o de la aplicare.

Plata despăgubirilor

în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare și în

ordinea înregistrării cererilor de opțiune, constituie criterii obiective

pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii.

În sensul soluției

prezente sunt și deciziile nr. 3686 din 30 iunie 2009, 3409 din 18 iunie 2009,

care se constituie într-o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În ceea ce privește

obligația Ministerului Finanțelor Publice la asigurarea fondurilor necesare

plății despăgubirilor, Înalta Curte arată că aceste sume se alocă prin lega

bugetului de stat, și ele nu se regăsesc în bugetul Ministerului Finanțelor

Publice.

Potrivit art. 138 din

Constituția României, Guvernul României elaborează proiectul bugetului de stat,

iar în baza art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituția României, bugetul de stat

se aprobă în ședința comună a celor două camere ale Parlamentului.

Ca urmare, persoana

chemată în judecată nu are calitate procesuală pasivă, întrucât Ministerul

Finanțelor Publice nu este titularul bugetului național.

Competența de

aprobare a bugetului național și alocarea resurselor financiare către

ordonatorii de credite făcându-se prin Legea bugetului național.

Având în vedere

considerentele acestei decizii, se constată că recursul este nefondat, astfel

că în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304

1

pct. 9 C.

proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.G., în nume propriu și în calitate de procurator pentru U.V. și

U.N., împotriva Sentinței nr. 397 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010