ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4849/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4849/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții C.C.I. și A.R.M. au
solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
să emită decizia
prevăzută
de lege care să conțină titlul de despăgubire ca răspuns la
Dispoziția nr. 5625 din 11 iulie 2006 a Primăriei
Municipiului Giurgiu pentru
aplicarea
Legii nr. 10/2001 și să o transmită Fondului "Proprietatea" pentru a
fi
convertita in acțiuni.
In motivarea
acțiunii, reclamanții au arătat în esență că pârâta refuză
să emită decizia
care conține titlul de despăgubire, deși dispoziția Primăriei Municipiului
Giurgiu i-a fost înaintată, în baza ei formându-se dosarul nr.
26119/CC.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia
Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor a
solicitat respingerea acțiunii, susținând că procedura
administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea
nr. 247/2005 se declanșează
numai după transmiterea dosarelor, potrivit
prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din același act normativ, așa cum a fost
modificat și completat prin
O.U.G. nr. 81/2007,
etapa evaluării fiind condiționată de respectarea ordinii
de
înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr.
2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Sentința
nr. 4529 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel a admis
în parte acțiunea formulată de
reclamanții C.C.I. și A.R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta să emită
titlul de despăgubire.
Totodată, Curtea
de apel a respins cererea privind transmiterea titlului
la Fondul
Proprietatea și a obligat pârâta la 5000 lei cheltuieli de judecată
către reclamanți.
Pentru a
pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență
că reclamanții au
solicitat emiterea titlului de despăgubire, iar prin adresa nr.
15011/15012/L 10
din 31 martie 2010 li s-a transmis că dosarul va urma procedura stabilită de
Titlul VII din Legea 247/2005, în raport cu data înregistrării.
S-a mai arătat în considerentele
sentinței atacate că din probele
administrate
nu reiese motivul pentru care dosarul reclamanților nu a parcurs
procedura la care se face referire, în perioada
scursă de la data emiterii
dispoziției
și până în prezent, iar apărările pârâtei au caracter general, fără să
facă trimitere la eventuale cauze obiective care
au împiedicat-o să emită
titlurile de despăgubire în termen rezonabil.
Referitor la cel
de-al doilea capăt de cerere, prima instanță a constatat
că nu se poate
reține în sarcina pârâtei un refuz nejustificat de transmitere a titlurilor,
câtă vreme titlurile de despăgubire nu au fost emise și reclamanții
nu au urmat
procedura prevăzută de actul normativ menționat mai sus.
Împotriva
sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat
recurs pârâta
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,
criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile
art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs,
recurenta-pârâtă critică soluția
pronunțată
de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul
de
despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative
prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu
modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie
soluționat,
conform celor stabilite
prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea
de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune
asigurarea unei proceduri unice
și
corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.
Recurenta-pârâtă
susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând
încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea
dosarului de
despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin
Decizia Comisiei nr. 2815 din 16
septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a
persoanelor îndreptățite.
Mai susține
recurenta-pârâtă că este greșită soluția instanței de fond
privind
obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei de despăgubire în
cel mult 30 de zile de la rămânerea
irevocabilă a sentinței, fără să se țină cont că executarea obligației nu mai
depinde în totalitate de această instituție, ci și de evaluator.
Recurenta-pârâtă critică soluția
instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor la plata
cheltuielilor de
judecată în cuantum de 5000 lei, apreciind că onorariul este
nepotrivit de mare față de munca avocatului
depusă în soluționarea cauzei.
Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu
poate fi obligată la plata
cheltuielilor de
judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate
juridică,
fără buget propriu.
Analizând cauza, în limita criticilor
din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C.
proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele
considerente:
Intimații-reclamanți
au învestit instanța de contencios administrativ cu
o acțiune vizând obligarea Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia care să conțină
titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziția nr. 5625 din 11 iulie 2006 a
Primăriei Municipiului
Giurgiu, în
contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de
chemare în judecată și reținute ca atare prin
sentința recurată.
Înalta Curte
constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac
exercitate în cauză nu cuprinde
critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia
apărările de la fond privind
complexitatea
procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și
inexistența
unei culpe a autorității în derularea acesteia.
Intervalul mare
de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de
acordare a
reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care
calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin
Dispoziția nr. 5625
din 11 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Giurgiu, iar
dosarul a fost
înregistrat sub numărul 26119/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul că
pârâta a tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat
principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6
paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Cu referire
concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține
că instanța de
fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în
soluționarea
dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil
consacrat de art. 6 par. l din
Convenția europeană a drepturilor omului, a
cărui
incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei
Centrale și desemnarea evaluatorului se fac
potrivit procedurii speciale
reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că
legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea
dosarelor nu
conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru
că, în temeiul
art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația
primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a
despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să
contravină principiului soluționării
cauzelor într-un termen rezonabil,
consacrat
de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces
echitabil,
aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul
procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluționarea
cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și
element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului
Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
și care reprezintă un reper în
orientarea conduitei administrative a autorităților publice
ale statelor
membre,
acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse
hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale
reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării
termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei
conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.
Susținerea recurentei-pârâte
referitoare la faptul că instanța de fond a dispus obligarea instituției să
emită decizia de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea
irevocabilă a sentinței, cu trecerea peste etapele administrative, este
nefondată câtă vreme dispozitivul sentinței recurate este clar în sensul că „
obligă pârâta să emită titlul de despăgubire", fără a stabili un termen .
De altfel și din considerentele
sentinței atacate rezultă că prima instanță a constatat că nu se poate reține
refuzul nejustificat al pârâtei de transmitere a titlurilor, câtă vreme
titlurile de despăgubire nu au fost emise și reclamanții nu au urmat procedura
stabilită în Capitolul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la critica privind
cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind
lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă,
întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect
instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform
art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt
suportate de partea care cade în pretenții.
Totodată, Înalta Curte constată că
prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., plata de
5000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamanți, la care a fost
obligat pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speței.
In ceea ce privește cheltuielile de
judecată din recurs, Înalta Curte constată că acestea au fost solicitate în
fața instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, însă în fața
instanței de recurs apărătorul intimaților-reclamanți a solicitat doar
respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele expuse în notele scrise,
fără a solicita și acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, se constată că, în raport
de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „ partea care
cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de
judecată'", nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată către
intimații-reclamanți.
Pentru considerentele arătate, Înalta
Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, neexistând motive
de casare sau modificare în
sensul
dispozițiilor art. 304 și art. 304
1
C. proc. civ., astfel că, în
temeiul art. 20
alin. (3) din Legea
nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru
Stabilirea
Despăgubirilor.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală
pentru
Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4529 din data de 16
noiembrie 2010 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea
de obligare a recurentei la cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
20 octombrie 2011.