ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4849/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții C.C.I. și A.R.M. au solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia prevăzută de lege care să conțină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziția nr. 5625 din 11 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și să o transmită Fondului "Proprietatea" pentru a fi convertita in acțiuni. In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat în esență că pârâta refuză să emită decizia care conține titlul de despăgubire, deși dispoziția Primăriei Municipiului Giurgiu i-a fost înaintată, în baza ei formându-se dosarul nr. 26119/CC.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii, susținând că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se declanșează numai după transmiterea dosarelor, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din același act normativ, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, etapa evaluării fiind condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin Sentința nr. 4529 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C.C.I.

și A.R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta să emită titlul de despăgubire. Totodată, Curtea de apel a respins cererea privind transmiterea titlului la Fondul Proprietatea și a obligat pârâta la 5000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că reclamanții au solicitat emiterea titlului de despăgubire, iar prin adresa nr. 15011/15012/L 10 din 31 martie 2010 li s-a transmis că dosarul va urma procedura stabilită de Titlul VII din Legea 247/2005, în raport cu data înregistrării.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că din probele administrate nu reiese motivul pentru care dosarul reclamanților nu a parcurs procedura la care se face referire, în perioada scursă de la data emiterii dispoziției și până în prezent, iar apărările pârâtei au caracter general, fără să facă trimitere la eventuale cauze obiective care au împiedicat-o să emită titlurile de despăgubire în termen rezonabil. Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanță a constatat că nu se poate reține în sarcina pârâtei un refuz nejustificat de transmitere a titlurilor, câtă vreme titlurile de despăgubire nu au fost emise și reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de actul normativ menționat mai sus.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite. Mai susține recurenta-pârâtă că este greșită soluția instanței de fond privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, fără să se țină cont că executarea obligației nu mai depinde în totalitate de această instituție, ci și de evaluator. Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă în soluționarea cauzei.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică, fără buget propriu. Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia care să conțină titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziția nr. 5625 din 11 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Giurgiu, în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată.

Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția nr. 5625 din 11 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Giurgiu, iar dosarul a fost înregistrat sub numărul 26119/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. l din Convenția europeană a drepturilor omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

Susținerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că instanța de fond a dispus obligarea instituției să emită decizia de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, cu trecerea peste etapele administrative, este nefondată câtă vreme dispozitivul sentinței recurate este clar în sensul că „ obligă pârâta să emită titlul de despăgubire", fără a stabili un termen . De altfel și din considerentele sentinței atacate rezultă că prima instanță a constatat că nu se poate reține refuzul nejustificat al pârâtei de transmitere a titlurilor, câtă vreme titlurile de despăgubire nu au fost emise și reclamanții nu au urmat procedura stabilită în Capitolul VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Totodată, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., plata de 5000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamanți, la care a fost obligat pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea speței.

In ceea ce privește cheltuielile de judecată din recurs, Înalta Curte constată că acestea au fost solicitate în fața instanței de fond prin cererea de chemare în judecată, însă în fața instanței de recurs apărătorul intimaților-reclamanți a solicitat doar respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele expuse în notele scrise, fără a solicita și acordarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, se constată că, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „ partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată'", nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4529 din data de 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea de obligare a recurentei la cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.