ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2471/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2471/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

de chemare în judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Craiova, la data de 05 mai 2010, reclamantele G.I. și M.A. au solicitat,

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

obligarea instituției pârâte să emită decizia privind titlul de despăgubire

pentru imobilul notificat, situat în Craiova, jud. Dolj.

În motivarea cererii,

reclamantele au expus situația de fapt potrivit căreia, prin Dispoziția nr. 17719

din 14 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a propus

acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

către reclamante, pentru imobilul imposibil de restituit în natură și

notificat. Dispoziția nr. 17719/2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova a

fost înaintată Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților -

Secretariatului Comisiei Centrale, la data de 08 februarie 2006, împreună cu

întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acesteia, dosarul fiind

înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 19175/CC, însă, până la această dată,

acesta nu a fost soluționat,nefiind selectat în vederea analizării și

transmiterii către un evaluator autorizat.

În acest context,

reclamantele au susținut că nesoluționarea dosarului nr. 19175/CC după trecerea

unei perioade de aproape 10 ani de la notificare și de 5 ani de la emiterea

Dispoziției nr. 17719/2005 este nejustificată, astfel că interesul promovării

prezentei acțiuni este unul legitim și urmărește obligarea pârâtei la

respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

depusă în cauză.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând faptul că etapa transmiterii și

înregistrării dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat sub nr. 19175/CC,

iar legalitatea cererii de respingere a cererii de restituire în natură a fost

analizată, constatându-se că dosarul de despăgubire este incomplet, lipsind

înscrisuri care au stat la baza emiterii dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001.

Referitor la etapa

evaluării, pârâta a arătat că această etapă este condiționată de clarificarea

problemelor legate de identificarea imobilului.

În ceea ce privește

modalitatea de soluționare a dosarelor, pârâta a susținut că legiuitorul nu a

prevăzut un termen de soluționare, ordinea de soluționare a acestora fiind

stabilită de Comisia Centrală prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, ce a

fost înlocuită prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, transmiterea

dosarelor spre evaluare fiind făcută în ordinea înregistrării lor.

instanței de fond.

Prin decizia nr. 365

din 09 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantele G.I. și M.A. în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din

cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a obligat

pârâta să emită dispoziție pentru imobilul imposibil de restituit în natură,

conform dispoziției nr. 17719/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova.

Pentru a pronunța

aceasta soluție, instanța de fond a reținut că reclamantele au solicitat ca, în

baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul

situat în Craiova, jud. Dolj, iar, prin dispoziția nr. 17719 din 14 decembrie 2005

a Primarului Municipiului Craiova, s-a propus acordarea despăgubirilor în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul notificat sub nr.

923/N/2001, nr. 931/N/2001, nr. 929/N/2001 și nr. 928/N/2001 imposibil de

restituit în natură, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 19175/CC.

Totodată, Curtea, a

constatat că reclamantele au început procedura de recuperare a bunului lor ori

a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, că

autoritatea locală cu competențe în materia stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv s-a pronunțat la data de 14

decembrie 2005, iar reclamantele au introdus cererea de chemare în judecată la

data de 05 mai 2010.

Având în vedere

această situație de fapt, Curtea, a făcut aplicarea art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că exigența respectării termenului

rezonabil se referă și la durata procedurilor administrative și, pe cale de

consecință, a reținut culpa autorităților administrative române în procedura de

punere în executare a legilor cu caracter reparatoriu, aplicabile în cauza

dedusă judecății, având în vedere depășirea unui termen de 9 ani de la data

formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

Instanța de fond a

mai apreciat că instituția pârâtă a încălcat și prevederile cuprinse în

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât, prin neîndeplinirea obligației de a emite titlurile de despăgubire, a

adus atingere noțiunii de bun, iar absența totală a despăgubirilor a produs

reclamantelor o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor lor.

exercitată în cauză.

Împotriva hotărârii

pronunțate de Curtea de Apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

invocând în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond, în mod

greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind

respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, dispunând obligarea

sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective

și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al

reclamantului.

Astfel, precizează

recurenta, în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării

dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de

măsuri reparatorii în favoarea reclamantelor, în sensul că dosarul aferent

dispoziției nr. 17719/2005 a fost transmis de Primăria Municipiului Craiova, în

calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei

Centrale sub nr. 19175/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în privința

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului și a fost trimis

către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare, astfel încât

etapa în cadrul căreia se stabilește cuantumul final al despăgubirilor depinde

de evaluator.

II. Considerentele

Înaltei Curți, asupra recursului.

Examinând cauza în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru

considerentele expuse în continuare.

și de drept relevante.

Intimatele-reclamante

au supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat

al autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de

despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, pentru care au fost

propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin Dispoziția nr. 17719 din 14

decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în contextul

împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și

reținute ca atare prin sentința recurată.

Înalta Curte,

constată că reclamantele au început procedura de recuperare a bunului lor ori a

contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, iar

dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația

aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 19175/CC,

nefiind încă soluționat.

Intervalul mare de

timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de

fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen

rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Cu referire concretă

la criticile formulate în recurs, Înalta Curte, reține că instanța de fond, în

mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea

dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este

înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea

evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea

specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport

susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din

Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și

secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să

contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un

proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și

în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor

definitive.

Soluționarea cauzelor

în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element

al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în

sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea

procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care,

într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat

în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu

de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată

pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității

publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea

competentă în vederea organizării propriei activități de executare a legii și

stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice,

în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a

celorlalte garanții ale bunei administrări.

Deși argumentele

recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005

care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe

învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu

reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a

situației litigioase a intimatului.

Așa cum rezultă din

cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea

pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii

administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor

reparatorii, durata excesivă a procedurii (aproape 10 ani) aducând atingere

atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Toate aceste elemente

conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a

actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr.

554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de

putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de

apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea

drepturilor și libertăților cetățenilor.

La pronunțarea

prezentei decizii, Curtea, are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară

în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate:

decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007

(publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de

contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul I, E.H.,

București, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta

Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ

și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, E.H., București, 2008); deciziile nr. 3857

și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casație și

Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, pe anul

2008 – Semestrul II, E.H., București, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie

2009 și decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de

Casație și Justiție, Jurisprudența secției de contencios administrativ și

fiscal, pe anul 2009, E.H., București, 2011).

soluției instanței de recurs.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, constată că sentința recurată nu este afectată de

niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările ulterioare, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul

formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 365

din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 mai 2011.