ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3017/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 08 iunie 2010, reclamantul O.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea instituției pârâte să emită și să comunice decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 567/N/2001 situat în Craiova, str. A., nr. 30, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1000 RON/zi de întârziere, până la emiterea deciziei.

În motivarea cererii, reclamantul a expus situația de fapt potrivit căreia, prin Dispoziția nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamant, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, notificat sub nr. 567/N/2001 situat în Craiova, str. A., nr. 30. Totodată, s-a arătat că Dispoziția nr. 2815 a rămas definitivă și a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, în termen de 30 de zile, împreună cu întreaga documentație ce a stat la baza emiterii acesteia, dosarul fiind înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 12874/CC, însă, până la această dată, acesta nu a fost soluționat.

În acest context, reclamantul a susținut că nesoluționarea dosarului după trecerea unei perioade de aproximativ 4 ani de la emiterea Dispoziției nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 este nejustificată, astfel că interesul promovării prezentei acțiuni este unul legitim și urmărește obligarea pârâților la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII. Reclamantul a mai invocat că autoritatea pârâtă nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea dosarului de despăgubiri în termenul rezonabil la care se referă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și faptul că nu au fost respectate prevederile cuprinse în Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2. Întâmpinarea depusă în cauză Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând faptul că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă, că dosarul a fost înregistrat, iar legalitatea cererii de respingere a cererii de restituire în natură a fost analizată. Referitor la modalitatea de soluționare a dosarelor, pârâta a susținut că legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluționare, ordinea de soluționare a acestora fiind stabilită de Comisia Centrală prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, ce a fost înlocuită prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, transmiterea dosarelor spre evaluare fiind făcută în ordinea înregistrării lor.

În ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la obligarea Comisiei Centrale la plata daunelor cominatorii, pârâta a arătat că această cerere este inadmisibilă, întrucât faptul că nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire nu poate constitui o neexecutare din partea Comisiei Centrale, în condițiile în care procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost finalizată. 3. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 383 din 20 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul O.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având ca obiect obligare emitere act administrativ, a obligat pârâta C.C.S.D.

să emită reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent imobilului imposibil de restituit în natură situat în Craiova, str. A., nr. 30, jud. Dolj, a respins capetele de cerere privind fixarea unui termen pentru emiterea deciziei și obligarea la daune cominatorii și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în situat în Craiova, str. A., nr. 30, iar, prin Dispoziția nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 a Primarului Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii sub formă de titluri de despăgubiri către reclamant, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 12874/CC.

Totodată, Curtea a constatat că reclamantul a început procedura de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001 (nr. 567/N/2001), că autoritatea locală cu competențe în materia stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv s-a pronunțat la data de 23 ianuarie 2006, iar, ulterior, dosarul întocmit în vederea acordării despăgubirilor a fost transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă instituția pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile până la momentul soluționării cauzei.

Având în vedere această situație de fapt, Curtea a făcut aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că exigența respectării termenului rezonabil se referă și la durata procedurilor administrative și, pe cale de consecință, a reținut culpa autorităților administrative române în procedura de punere în executare a legilor cu caracter reparatoriu, aplicabile în cauza dedusă judecății, având în vedere depășirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii. Instanța de fond a mai apreciat că instituția pârâtă a încălcat și prevederile cuprinse în Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, prin neîndeplinirea obligației de a emite titlurile de despăgubire, a adus atingere noțiunii de bun, iar absența totală a despăgubirilor a produs reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor.

Pe de altă parte, Curtea a apreciat că se impune respingerea cererii de obligare a autorității pârâte la plata de daune cominatorii, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, s-a prevăzut o procedură specială de sancționare a autorităților, în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive și irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare. În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită fixarea unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc termenul în care autoritatea publică ce este obligată să încheie un act administrativ trebuie să ducă la îndeplinire această obligație.

4. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței nr. 383 din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta a solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii introductive de instanță ca fiind neîntemeiată, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței recurate. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantului.

Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 2815/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Craiova, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 12874/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului și a fost trimis către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare, astfel încât etapa în cadrul căreia se stabilește cuantumul final al despăgubirilor depinde de evaluator.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, str. A., nr. 30, pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin Dispoziția nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată.

Înalta Curte constată că reclamantul a început procedura de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 12874/CC la data de 02 mai 2006, nefiind încă soluționat. Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări. Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimatului.

Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. Toate aceste elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007); Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008); Deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2009); Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, București, 2011). 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 383 din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.