ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 11 februarie 2008

și precizată ulterior, la data de 17 aprilie 2008 și la data de 08

septembrie 2009, reclamanta M.C. a chemat în judecată Primăria Comunei S. prin Primar

și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună anularea dispoziției nr. 847/2007 emisă de pârâtă, restituirea în natură

a terenurilor cu suprafețele de 9.233 mp. și de 6.722 mp. situate în intravilanul

comunei S., județul Giurgiu și restituirea prin despăgubiri a diferenței de

teren cuvenite, de 6,9745 ha.

Prin sentința civilă nr. 163 din 21 octombrie

2009, Tribunalul Giurgiu a admis în parte contestația, a anulat dispoziția nr.

847 din 29 octombrie 2007 emisă de Primarul Comunei S., județul Giurgiu, a dispus

restituirea în natură către reclamantă a terenurilor cu suprafețele de 9.233 mp.,

afectat ca teren fotbal și de 6.722 mp. afectat ca incintă școală, situate în intravilanul

comunei S., județul Giurgiu, și a obligat Primarul Comunei S. să emită dispoziție

motivată de acordare a despăgubirilor pentru suprafața de 6,9745 ha teren.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 236 din 02 decembrie

2003 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, rămasă irevocabilă prin decizia civilă

nr. 585 din 25 martie 2004 a Curții de Apel București, a fost obligat Primarul Comunei

J. să emită dispoziție motivată de restituire a imobilelor preluate abuziv, cu suprafețele

de 3,00 ha și 6,50 ha, foste proprietăți ale autorilor reclamantei, terenuri aferente

fostelor conace și exploatații agricole, amplasate în intravilan.

S-a constatat, prin aceeași hotărâre, că pentru

construcțiile demolate și inventarul agricol, preluate abuziv în proprietatea statului,

s-a emis dispoziție de restituire prin echivalent.

Prin dispoziția nr. 847 din 29 octombrie 2007,

Primarul Comunei S. a respins cererea reclamantei pentru restituirea în natură a

terenurilor în suprafață de 3,00 ha și de 6,50 ha, solicitate prin notificările

din 30 octombrie 2001 și a propus acordarea de despăgubiri. În motivarea dispoziției,

s-a arătat că sentința civilă nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul

Giurgiu nu poate fi pusă în executare întrucât la nivelul Comunei S. nu există terenuri

libere în intravilan ori în extravilan.

Tribunalul a reținut că amenajarea ca teren

de fotbal nu justifică cerința unei activități de interes public în sensul art.

16 din Legea nr. 10/2001, iar amenajarea a 6722 mp. ca teren incintă școală nu exceptează

reclamanta de la beneficiul restituirii în natură și nici nu corespunde exigenței

afectării imobilului în mod exclusiv și nemijlocit unei activități de interes public.

Susținerea pârâtei în sensul că, în realitate,

fosta proprietate de 6,50 ha pe care era amplasat conacul autorului reclamantei

se situa în extravilan nu poate fi luată în considerare în raport de efectele sentinței

civile nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, de înscrisurile

depuse și de concluziile expertizei.

Tribunalul a apreciat, în consecință, că

dispoziția emisă este nelegală întrucât nu se justifică exceptarea reclamantei de

la restituirea în natură a terenurilor în raport de prevederile art. 10 și art.

16 din Legea nr. 10/2001. Prima instanță a constatat că suprafața liberă restituibilă

în natură este de 15.955 mp. (conform susținerilor reclamantei, aceasta a primit

deja suprafața de 9300 mp în extravilan) și că pentru suprafața de 69750 mp.

se impune acordarea de reparații prin echivalent întrucât nu se identifică terenuri

libere restituibile pe amplasamentul din intravilan, reclamanta exprimând o atare

opțiune.

Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel

Primăria Comunei S., iar prin decizia civilă nr. 29A din 19 ianuarie 2011 Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat.

Instanța de apel a reținut că este nefondată susținerea

pârâtei în sensul că restituirea în natură nu este posibilă. Din raportul de expertiză

efectuat în cauză, a rezultat că din cele două suprafețe de teren, de 3,0 ha și

de 6,5 ha, solicitate prin notificări, numai o suprafață de 0,93 ha a fost retrocedată;

restul suprafețelor de teren nu a primit afectațiunile pentru care acestea au fost

expropriate și nu există servituți legale care să afecteze terenul.

Pe terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat,

a fost construită Școala Generală S., astfel încât acesta nu poate fi restituit

în natură, iar terenul în suprafață de 4300 mp. este proprietate publică, fiind

inventariat ca teren de fotbal.

Din dispozitivul hotărârii pronunțate de Tribunalul

Giurgiu rezultă că se restituie numai terenul ce se află în incinta școlii, nu și

clădirea în care funcționează școala, astfel încât activitatea unității de învățământ

nu va fi afectată decât parțial.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Primăria

Comunei S.

Prin decizia civilă nr. 8574 din 6 decembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanței

de apel și a trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele

considerente:

Prima instanță a obligat Primăria Comunei S. să

restituie în natură reclamantei terenurile în suprafață de 9.233 mp. teren de fotbal,

respectiv 6.722 mp. situat în incinta unei școli, ambele aflate în intravilanul

comunei S., iar instanța de apel a păstrat această soluție.

Situația de fapt în legătură cu aceste terenuri

nu a fost însă suficient lămurită. Astfel, prin raportul de expertiză efectuat în

etapa apelului s-a concluzionat, generic, că suprafața de 4,1340 ha situată în intravilan

este ocupată de teren de sport, școală și proprietăți particulare. Delimitarea între

cele trei categorii de terenuri este făcută în anexa nr. 3.

De vreme ce s-a solicitat numai restituirea de

terenuri, nu și de construcții, prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

incidente în cauză, astfel încât pentru determinarea modalității de restituire trebuie

să se țină cont de destinația terenurilor. Or, câtă vreme nu s-a identificat care

este partea ocupată de clădirea școlii și cât teren ar fi necesar pentru folosirea

normală a acesteia, restituirea în natură a întregului teren s-a făcut cu nesocotirea

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, după lămurirea aspectelor menționate

se va determina în ce măsură suprafața de teren rămasă liberă, în accepțiunea

art. 10 din Legea nr. 10/2001, poate fi restituită sau nu în natură.

Așadar, în raport de dispozițiile art. 312

alin. (3) C. proc. civ., s-a considerat că se impune casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare în scopul administrării probei cu expertiză tehnică judiciară

care să clarifice situația de fapt și juridică a suprafețelor de teren afectate

terenului de sport și școlii.

Nu a fost considerat întemeiat motivul de recurs

privitor la faptul că s-ar fi dispus restituirea în natură a suprafeței de 6,15

ha care se află în extravilanul localității, iar nu în intravilan. Instanțele de

fond au dispus restituirea în natură numai a celor două suprafețe de teren situate

în intravilan, distincte de suprafața de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea

de despăgubiri.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 52A

din 12 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

formulat de pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar împotriva sentinței civile

nr. 163 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu și a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea reclamantei de restituire

în natură a suprafeței de teren de 6.722 mp. afectat ca incintă școală, situată

în intravilanul comunei S., județ Giurgiu și a obligat pârâtul să emită dispoziție

de acordare a despăgubirilor în echivalent și pentru această suprafață de teren

de 6.722 mp. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Apelul conține critici referitoare la restituirea

în natură dispusă de către prima instanță, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

a suprafețelor de 9.233 mp. afectată ca teren de fotbal și de 6.722 mp. afectată

ca incintă școală, situate în intravilanul comunei S., județul Giurgiu.

Decizia de casare a stabilit cu putere obligatorie,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că în speță nu sunt incidente prevederile

art. 16 din Legea nr. 10/2001 și că solicitarea de restituire în natură a terenurilor

notificate trebuie apreciată în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

În aplicarea criteriilor de verificare a posibilității

de restituire în natură a imobilelor notificate, Legea nr. 10/2001 nu face distincția

după includerea sau nu a acestora în domeniul public ori privat al statului, astfel

că apărările pârâtului sub acest aspect devin nerelevante speței.

Curtea de apel a constatat că suprafața de teren

de 6.722 mp. afectată ca incintă școală nu poate fi restituită în natură.

Conform concluziilor raportului de expertiză,

pe terenul în cauză nu au existat construcții care să fi fost demolate. Școala a

fost construită după anul 1977, existând în prezent și o autorizație pentru construirea

unei grădinițe. Se aplică, așadar, ipoteza din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

referitoare la existența unor construcții noi autorizate, care impune și verificarea

suprafeței de teren afectată servituților legale ori altor amenajări de utilitate

publică.

În speță, din măsurătorile expertizei a rezultat

că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcționare a școlii ocupă o suprafață

totală construită de 727 mp.

Verificându-se în continuare suprafața afectată

școlii, s-a constatat că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia

impune adăugarea a încă 5.540 mp. Calculul expertului a fost efectuat prin raportare

la numărul din grupele de elevi înregistrați în ultimul an școlar la Școala Gimnazială

nr. XX S. și la suprafața de 20 mp. pentru fiecare elev, necesară pentru desfășurarea

în aer liber a activităților educative, ca medie a valorilor între 10 și 50 mp.

conținute de Ordinul nr. 1955 din 18 octombrie 1995 emis de Ministerul Sănătății

pentru aprobarea Normelor de igienă privind unitățile pentru ocrotirea, educarea

și instruirea copiilor și tinerilor.

Instanța de apel și-a însușit concluzia

expertizei întemeiată pe valoarea medie a suprafeței legale necesară desfășurării

activității unui elev, raportată la evidențele actuale ale numărului de elevi ai

școlii. Cât privește actuala desfășurare a activității de învățământ pe două etape

cronologice (ture), ceea ce în opinia reclamantei ar impune reducerea la jumătate

a suprafeței afectate necesară școlii, curtea de apel a constatat că acest aspect

reprezintă o opțiune organizatorică a programului de învățământ, care poate fi temporară

și, ca atare, nu poate fi valorificată în beneficiul solicitantei.

Însumarea celor două suprafețe destinate unității

de învățământ existente, respectiv suprafața totală construită a școlii și suprafața

afectată utilizării normale a acesteia, conduce la concluzia privind imposibilitatea

restituirii în natură a terenului de 6.722 mp., afectat ca incintă școală.

Prin aplicarea dispozițiilor art. 10 alin.

(2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, pentru această suprafață de teren se impune

stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent, curtea de apel schimbând în acest

sens hotărârea primei instanțe.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că

suprafața de teren de 9.233 mp. afectat ca teren fotbal poate fi restituită în natură.

Din planul de amplasament și delimitare al expertizei

apelului, rezultă că suprafața în discuție, înconjurată cu un gard din plasă, este

ocupată pe unul dintre colțuri de un vestiar în suprafață de 102 mp. (aproximativ

1,10% din totalul suprafeței în discuție).

Prin destinația acesteia, construcția intră în

categoria celor ușoare sau demontabile, a căror existență face posibilă restituirea

în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că este

corectă soluția primei instanțe cu privire la această suprafață, apreciată însă

prin prisma dispozițiilor legale cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001 la care

face trimitere decizia de casare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au

declarat și motivat recurs reclamanta M.C. și pârâta Primăria Comunei S. prin

Primar.

pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel ajunge la o concluzie finală

greșită conform căreia întreaga suprafață de teren afectată ca incintă școală

nu poate fi restituită în natură.

Chiar dacă numărul de copii indicat ar fi real

(deși este unul exagerat pentru Comuna S.), normativul de spațiu reținut

este dat pe tura de învățământ, iar din raport nu rezultă că toți elevii învăță

într-o singura tură. Deci, suprafața necesară pentru buna funcționare a școlii

se înjumătățește.

Prezumtiva grădiniță nu exista la data efectuării

raportului de expertiză, astfel ca presupusul teren necesar este liber. În plus,

instanța a considerat-o ca fiind construcție nouă, autorizată legal, deși această

autorizare legală este discutabilă, în condițiile în care Primarul Comunei S. a

acționat cu rea-credință pentru a nu restitui în natură terenul care a aparținut

autorilor reclamantei.

Prin luarea în considerare a unei construcții

care nu există, pentru care autorizarea s-a făcut în mod fraudulos, după solicitarea

restituirii în natură a terenului, cât și prin ignorarea faptului că funcționarea

corespunzătoare a școlii din localitate se face în două ture, ceea ce face ca terenul

necesar instituției de învățământ să se înjumătățească, instanța de apel

a încălcat dreptul reclamantei la restituirea în natură a terenului liber de construcții

și de afecțiuni de interes public.

de apel pentru următoarele considerente:

Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină în privința terenului de 9.233 mp., fiind incident motivul de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește terenul de 9.233 mp.,

cunoscut în comună ca terenul de fotbal, instanța de apel se rezumă doar la o frază,

și anume la faptul că este ocupat de construcții doar în proporție de 1,10%

situație în care, prin natura construcțiilor existente, există posibilitatea restituirii

în natură, conform dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu a avut în vedere apărările

pârâtei și anume faptul că, în raport de actele existente la dosar, precum și de

concluziile raportului de expertiză întocmit în primul apel, a rezultat faptul că

terenul solicitat de reclamantă nu se suprapune cu terenul de fotbal, fiind la momentul

preluării de stat la peste 1 km de cel mai apropriat sat Săbăreni, precum și faptul

că terenul preluat de la autorii reclamantei a fost în extravilan și nu în intravilan.

În aceste condiții, decizia atacată este nelegală

deoarece este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Decizia este nelegală și prin faptul că, deși

se recunoaște în motivarea acesteia că terenul este ocupat parțial de construcții,

totuși se admite cererea de restituire în totalitate, situație în care au fost încălcate

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Raportat la faptul că s-au acordat intimatei,

pe lângă terenul de fotbal, și construcțiile aflate pe acesta este incident motivul

de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt

fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

proc. civ., raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând cu prioritate

excepția nulității recursului declarat de reclamanta M.C., va constata

că această excepție este neîntemeiată deoarece criticile formulate pot fi circumscrise

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanta susține nelegalitatea deciziei

recurate pentru respingerea cererii de restituire în natură a suprafeței de

6.722 mp., arătând că, în realitate, copii care învață în Școala Gimnazială

nr. XX S. își desfășoară activitatea de învățământ pe două etape cronologice

(ture), ceea ce ar impune reducerea la jumătate a suprafeței necesară școlii, că

prezumtiva grădiniță nu exista la data efectuării raportului de expertiză și

că autorizația emisă de primărie în privința acesteia este nelegală. Prin

urmare, susține reclamanta, terenul este liber și numai cu încălcarea

prevederilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a dispus restituirea

în natură către reclamantă a suprafeței de 6.722 mp.

Sub aceste aspecte, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt stabilită în fazele procesuale

anterioare, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată în

calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul

poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului

judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de

recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat

în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată

că prin interpretarea materialului probator administrat, instanța de apel a concluzionat

că ș

coala

a fost construită după anul 1977, că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcționare

a școlii ocupă o suprafață totală construită de 727 mp. și că necesarul de

teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea a încă 5.540 mp.

Instanța de apel și-a însușit concluzia

expertizei întemeiată pe valoarea medie a suprafeței legale necesară desfășurării

activității unui elev, raportată la evidențele actuale ale numărului de elevi ai

școlii, apreciind că actuala desfășurare a activității de învățământ pe două etape

cronologice (ture), reprezintă o opțiune organizatorică a programului de învățământ,

care poate fi temporară.

Toate aceste concluzii ale instanței se întemeiază

pe interpretarea probelor administrate și pe aprecieri care nu decurg din interpretarea

unor norme legale, ci a situației de fapt existente. De aceea, în aplicarea

prevederilor legale menționate anterior și f

ață de natura controlului

judiciar efectuat pe calea recursului, care este exclusiv una de legalitate, instanța

de recurs urmează a verifica numai dacă, la situația de fapt reținută de instanța

de apel și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect

dispozițiile legale incidente.

Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră,

într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, și care se regăsește și în

cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege, constând în prevalența restituirii în natură

a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest principiu al prevalenței restituirii

în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a

legii, sunt reglementate situații, în care, prin excepție, restituirea bunului nu

poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând

în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale.

Regimul juridic al imobilului în litigiu – teren

trecut în proprietatea, pe care, ulterior preluării, s-a edificat o construcție

autorizată, respectiv o școală – este, sub aspectul stabilirii modalităților de

restituire ce pot fi acordate persoanei îndreptățite, cel prevăzut de art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, prin probele administrate, curtea de apel a apreciat că

ansamblul de clădiri necesare

pentru buna funcționare a școlii ocupă o suprafață totală construită de 727 mp.

și că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea

a încă 5.540 mp.

Rațiunea modalităților de restituire prevăzute

de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aceea de a asigura folosirea normală

a construcțiilor noi edificate pe trenurile ce au aparținut persoanelor îndreptățite

la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În cauză, această

construcție fiind o unitate de învățământ, restituirea în natură a terenului la

care reclamanta este îndreptățită și care este aferent școlii nu trebuie să împiedice

desfășurarea activității școlare, așa cum rezultă din cuprinsul art. 10 alin.

(2) din lege care exclude de la restituirea în natură nu numai suprafața de teren

ocupată de noile construcții, cât și pe cea afectată unor servituți legale sau amenajări

de utilitate publică.

Astfel, punctul 10.3 din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. României nr. 250

din 07 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității, amenajări de spații verzi, precum și grădini publice, urmând

a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale cât și documentațiile

de amenajare a teritoriului și de urbanism.

În ceea ce privește grădinița, Înalta

Curte constată că, instanța de apel nu a avut în vedere, contrar celor susținute

prin motivele de recurs, existența unei astfel de construcții atunci când

a decis modalitatea de restituire a terenului în suprafață de

6.722 mp.,

către reclamantă.

Astfel, în considerentele deciziei recurate se

reține că

„ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcționare a școlii ocupă o suprafață

totală construită de 727 mp.” și că „însumarea celor două suprafețe destinate

unității de învățământ existente, respectiv suprafața totală construită a școlii

și suprafața afectată utilizării normale a acesteia, conduce la concluzia privind

imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 6.722 mp., afectat ca incintă

școală”, fără a se face vreo referire la suprafața unei construcții cu

destinația de grădiniță.

Prin urmare, criticile prin care reclamanta susține

că această clădire nu poate împiedica restituirea în natură a terenului deoarece

nu exista la data formulării cererii de

restituire în natură a terenului

, iar autorizația

emisă pentru edificarea ei nu este legală nu vor fi analizate de instanța de

recurs.

Primăria Comunei S. critică decizia instanței

de apel pentru soluția pronunțată în privința terenului în suprafață

de 9.233 mp.

Recurenta susține că decizia instanței

de apel nu este motivată în privința măsurii dispuse cu privire la acest teren,

fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Exercitând controlul judiciar din perspectiva

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile

acestui articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația

pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate

cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată

să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să

răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de

cerere.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării

acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în

cuprinsul deciziei pronunțate că, d

in planul de amplasament și delimitare al expertizei

apelului, rezultă că suprafața în discuție, înconjurată cu un gard din plasă, este

ocupată pe unul dintre colțuri de un vestiar în suprafață de 102 mp. (aproximativ

1,10% din totalul suprafeței în discuție) și că prin destinația acesteia, construcția

intră în categoria celor ușoare sau demontabile, a căror existență face posibilă

restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază că motivarea deciziei instanței

de apel satisface exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cuprinde argumentele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, considerentele hotărârii

nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului

judiciar, astfel încât admiterea recursului în baza acestui motiv de modificare

a hotărârii, nu se poate dispune.

În ceea ce privește susținerea recurentei

în sensul că i

nstanța

de apel nu a avut în vedere faptul că terenul solicitat de reclamantă nu se suprapune

cu terenul de fotbal, fiind la momentul preluării de stat la peste 1 km de cel mai

apropriat sat S., precum și faptul că terenul preluat de la autorii reclamantei

a fost în extravilan și nu în intravilan, Înalta Curte constată următoarele:

Susținerea privind

faptul că terenul solicitat

de reclamantă nu s-ar suprapune cu terenul de fotbal vizează s

ituația de fapt stabilită

în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate și care,

pentru considerentele expuse anterior, întemeiate pe dispozițiile art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a

recursului.

În ceea ce privește, situarea în extravilan

a

terenului

preluat de la autorii reclamantei, Înalta Curte constată că prin decizia pronunțată

în finalizarea primului ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit că cele

două suprafețe de teren în litigiu sunt situate în intravilan și sunt distincte

de suprafața de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului”.

Față de conținutul acestor prevederi legale, problemele

de drept dezlegate prin decizia de casare vizând situarea în intravilan a celor

două suprafețe de teren în litigiu, distincte

de suprafața de 6,5 ha

pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri

nu mai puteau fi reanalizate de instanța

de apel și, pe cale de consecință, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor

de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii.

Prin urmare, în mod corect, respectând dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a soluționat apelul cu care a fost învestită,

pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunțată de

instanța de recurs.

Pârâta susține că decizia instanței

de apel este nelegală și prin faptul că, deși se recunoaște în motivarea acesteia

că terenul este ocupat parțial de construcții, totuși se admite cererea de restituire

în totalitate, situație în care au fost încălcate dispozițiile art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, acordându-se reclamantei, pe lângă terenul de fotbal,

și construcțiile aflate pe acesta.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

în procedura acestei legi, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat

construcții neautorizate, precum și construcții ușoare sau demontabile.

Instanța de apel a reținut că, din dovezile

administrate a rezultat că suprafața în discuție este ocupată pe unul dintre colțuri

de un vestiar în suprafață de 102 mp. și că, prin destinația acesteia, construcția

intră în categoria celor ușoare sau demontabile, a căror existență face posibilă

restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dacă construcțiile sunt sau nu autorizate, dacă

ele reprezintă construcții ușoare sau demontabile, reprezintă o situație de fapt,

stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate și care

nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece.

Înalta Curte poate verifica numai modul în care,

la situația de fapt stabilită, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile

legale incidente.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată

că, atâta timp cât, prin interpretarea materialului probator administrat, instanța

de apel a concluzionat că vestiarul existent este o construcție ușor demontabilă,

aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea

în natură a terenurilor pe care se află astfel de construcții, a fost corect realizată

de curtea de apel, motivele de recurs formulate sub acest aspect fiind nefondate.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Față de soluția pronunțată, având

în vedere că recursul declarat de pârâtă a fost respins, după cum au fost respinse

și apărările formulate de această parte în legătură cu recursul declarat de

reclamantă, respectiv excepția nulității recursului acesteia, în aplicarea

prevederilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea

de obligare la plata cheltuielilor

de judecată, formulată de recurenta pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, formulată

de recurenta reclamantă M.C.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de recurenta reclamantă M.C. și de pârâta Primăria Comunei S. prin Primar împotriva

deciziei civile nr. 52 A din 12 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor

de judecată, formulată de recurenta pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie

2015.