ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 499/2015

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 11 februarie 2008 și precizată ulterior, la data de 17 aprilie 2008 și la data de 08 septembrie 2009, reclamanta M.C. a chemat în judecată Primăria Comunei S. prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 847/2007 emisă de pârâtă, restituirea în natură a terenurilor cu suprafețele de 9.233 mp. și de 6.722 mp. situate în intravilanul comunei S., județul Giurgiu și restituirea prin despăgubiri a diferenței de teren cuvenite, de 6,9745 ha. Prin sentința civilă nr. 163 din 21 octombrie 2009, Tribunalul Giurgiu a admis în parte contestația, a anulat dispoziția nr. 847 din 29 octombrie 2007 emisă de Primarul Comunei S., județul Giurgiu, a dispus restituirea în natură către reclamantă a terenurilor cu suprafețele de 9.233 mp., afectat ca teren fotbal și de 6.722 mp.

afectat ca incintă școală, situate în intravilanul comunei S., județul Giurgiu, și a obligat Primarul Comunei S. să emită dispoziție motivată de acordare a despăgubirilor pentru suprafața de 6,9745 ha teren. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 585 din 25 martie 2004 a Curții de Apel București, a fost obligat Primarul Comunei J. să emită dispoziție motivată de restituire a imobilelor preluate abuziv, cu suprafețele de 3,00 ha și 6,50 ha, foste proprietăți ale autorilor reclamantei, terenuri aferente fostelor conace și exploatații agricole, amplasate în intravilan.

S-a constatat, prin aceeași hotărâre, că pentru construcțiile demolate și inventarul agricol, preluate abuziv în proprietatea statului, s-a emis dispoziție de restituire prin echivalent. Prin dispoziția nr. 847 din 29 octombrie 2007, Primarul Comunei S. a respins cererea reclamantei pentru restituirea în natură a terenurilor în suprafață de 3,00 ha și de 6,50 ha, solicitate prin notificările din 30 octombrie 2001 și a propus acordarea de despăgubiri. În motivarea dispoziției, s-a arătat că sentința civilă nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Giurgiu nu poate fi pusă în executare întrucât la nivelul Comunei S. nu există terenuri libere în intravilan ori în extravilan. Tribunalul a reținut că amenajarea ca teren de fotbal nu justifică cerința unei activități de interes public în sensul art. 16 din Legea nr. 10/2001, iar amenajarea a 6722 mp.

ca teren incintă școală nu exceptează reclamanta de la beneficiul restituirii în natură și nici nu corespunde exigenței afectării imobilului în mod exclusiv și nemijlocit unei activități de interes public. Susținerea pârâtei în sensul că, în realitate, fosta proprietate de 6,50 ha pe care era amplasat conacul autorului reclamantei se situa în extravilan nu poate fi luată în considerare în raport de efectele sentinței civile nr. 236 din 02 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, de înscrisurile depuse și de concluziile expertizei. Tribunalul a apreciat, în consecință, că dispoziția emisă este nelegală întrucât nu se justifică exceptarea reclamantei de la restituirea în natură a terenurilor în raport de prevederile art. 10 și art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a constatat că suprafața liberă restituibilă în natură este de 15.955 mp. (conform susținerilor reclamantei, aceasta a primit deja suprafața de 9300 mp în extravilan) și că pentru suprafața de 69750 mp. se impune acordarea de reparații prin echivalent întrucât nu se identifică terenuri libere restituibile pe amplasamentul din intravilan, reclamanta exprimând o atare opțiune. Împotriva sentinței tribunalului a formulat apel Primăria Comunei S., iar prin decizia civilă nr. 29A din 19 ianuarie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat. Instanța de apel a reținut că este nefondată susținerea pârâtei în sensul că restituirea în natură nu este posibilă.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că din cele două suprafețe de teren, de 3,0 ha și de 6,5 ha, solicitate prin notificări, numai o suprafață de 0,93 ha a fost retrocedată; restul suprafețelor de teren nu a primit afectațiunile pentru care acestea au fost expropriate și nu există servituți legale care să afecteze terenul. Pe terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat, a fost construită Școala Generală S., astfel încât acesta nu poate fi restituit în natură, iar terenul în suprafață de 4300 mp. este proprietate publică, fiind inventariat ca teren de fotbal. Din dispozitivul hotărârii pronunțate de Tribunalul Giurgiu rezultă că se restituie numai terenul ce se află în incinta școlii, nu și clădirea în care funcționează școala, astfel încât activitatea unității de învățământ nu va fi afectată decât parțial.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Primăria Comunei S. Prin decizia civilă nr. 8574 din 6 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanței de apel și a trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente: Prima instanță a obligat Primăria Comunei S. să restituie în natură reclamantei terenurile în suprafață de 9.233 mp. teren de fotbal, respectiv 6.722 mp. situat în incinta unei școli, ambele aflate în intravilanul comunei S., iar instanța de apel a păstrat această soluție. Situația de fapt în legătură cu aceste terenuri nu a fost însă suficient lămurită. Astfel, prin raportul de expertiză efectuat în etapa apelului s-a concluzionat, generic, că suprafața de 4,1340 ha situată în intravilan este ocupată de teren de sport, școală și proprietăți particulare.

Delimitarea între cele trei categorii de terenuri este făcută în anexa nr. 3. De vreme ce s-a solicitat numai restituirea de terenuri, nu și de construcții, prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, astfel încât pentru determinarea modalității de restituire trebuie să se țină cont de destinația terenurilor. Or, câtă vreme nu s-a identificat care este partea ocupată de clădirea școlii și cât teren ar fi necesar pentru folosirea normală a acesteia, restituirea în natură a întregului teren s-a făcut cu nesocotirea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, după lămurirea aspectelor menționate se va determina în ce măsură suprafața de teren rămasă liberă, în accepțiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001, poate fi restituită sau nu în natură.

Așadar, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a considerat că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în scopul administrării probei cu expertiză tehnică judiciară care să clarifice situația de fapt și juridică a suprafețelor de teren afectate terenului de sport și școlii. Nu a fost considerat întemeiat motivul de recurs privitor la faptul că s-ar fi dispus restituirea în natură a suprafeței de 6,15 ha care se află în extravilanul localității, iar nu în intravilan. Instanțele de fond au dispus restituirea în natură numai a celor două suprafețe de teren situate în intravilan, distincte de suprafața de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 52A din 12 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar împotriva sentinței civile nr. 163 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea reclamantei de restituire în natură a suprafeței de teren de 6.722 mp. afectat ca incintă școală, situată în intravilanul comunei S., județ Giurgiu și a obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare a despăgubirilor în echivalent și pentru această suprafață de teren de 6.722 mp. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Apelul conține critici referitoare la restituirea în natură dispusă de către prima instanță, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a suprafețelor de 9.233 mp.

afectată ca teren de fotbal și de 6.722 mp. afectată ca incintă școală, situate în intravilanul comunei S., județul Giurgiu. Decizia de casare a stabilit cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că în speță nu sunt incidente prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 și că solicitarea de restituire în natură a terenurilor notificate trebuie apreciată în raport de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În aplicarea criteriilor de verificare a posibilității de restituire în natură a imobilelor notificate, Legea nr. 10/2001 nu face distincția după includerea sau nu a acestora în domeniul public ori privat al statului, astfel că apărările pârâtului sub acest aspect devin nerelevante speței.

Curtea de apel a constatat că suprafața de teren de 6.722 mp. afectată ca incintă școală nu poate fi restituită în natură. Conform concluziilor raportului de expertiză, pe terenul în cauză nu au existat construcții care să fi fost demolate. Școala a fost construită după anul 1977, existând în prezent și o autorizație pentru construirea unei grădinițe. Se aplică, așadar, ipoteza din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la existența unor construcții noi autorizate, care impune și verificarea suprafeței de teren afectată servituților legale ori altor amenajări de utilitate publică. În speță, din măsurătorile expertizei a rezultat că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcționare a școlii ocupă o suprafață totală construită de 727 mp.

Verificându-se în continuare suprafața afectată școlii, s-a constatat că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea a încă 5.540 mp. Calculul expertului a fost efectuat prin raportare la numărul din grupele de elevi înregistrați în ultimul an școlar la Școala Gimnazială nr. XX S. și la suprafața de 20 mp. pentru fiecare elev, necesară pentru desfășurarea în aer liber a activităților educative, ca medie a valorilor între 10 și 50 mp. conținute de Ordinul nr. 1955 din 18 octombrie 1995 emis de Ministerul Sănătății pentru aprobarea Normelor de igienă privind unitățile pentru ocrotirea, educarea și instruirea copiilor și tinerilor. Instanța de apel și-a însușit concluzia expertizei întemeiată pe valoarea medie a suprafeței legale necesară desfășurării activității unui elev, raportată la evidențele actuale ale numărului de elevi ai școlii.

Cât privește actuala desfășurare a activității de învățământ pe două etape cronologice (ture), ceea ce în opinia reclamantei ar impune reducerea la jumătate a suprafeței afectate necesară școlii, curtea de apel a constatat că acest aspect reprezintă o opțiune organizatorică a programului de învățământ, care poate fi temporară și, ca atare, nu poate fi valorificată în beneficiul solicitantei. Însumarea celor două suprafețe destinate unității de învățământ existente, respectiv suprafața totală construită a școlii și suprafața afectată utilizării normale a acesteia, conduce la concluzia privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 6.722 mp., afectat ca incintă școală. Prin aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001, pentru această suprafață de teren se impune stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent, curtea de apel schimbând în acest sens hotărârea primei instanțe.

Pe de altă parte, curtea de apel a constatat că suprafața de teren de 9.233 mp. afectat ca teren fotbal poate fi restituită în natură. Din planul de amplasament și delimitare al expertizei apelului, rezultă că suprafața în discuție, înconjurată cu un gard din plasă, este ocupată pe unul dintre colțuri de un vestiar în suprafață de 102 mp. (aproximativ 1,10% din totalul suprafeței în discuție). Prin destinația acesteia, construcția intră în categoria celor ușoare sau demontabile, a căror existență face posibilă restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, curtea de apel a constatat că este corectă soluția primei instanțe cu privire la această suprafață, apreciată însă prin prisma dispozițiilor legale cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001 la care face trimitere decizia de casare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanta M.C. și pârâta Primăria Comunei S. prin Primar. 1. Reclamanta M.C. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța de apel ajunge la o concluzie finală greșită conform căreia întreaga suprafață de teren afectată ca incintă școală nu poate fi restituită în natură. Chiar dacă numărul de copii indicat ar fi real (deși este unul exagerat pentru Comuna S.), normativul de spațiu reținut este dat pe tura de învățământ, iar din raport nu rezultă că toți elevii învăță într-o singura tură. Deci, suprafața necesară pentru buna funcționare a școlii se înjumătățește.

Prezumtiva grădiniță nu exista la data efectuării raportului de expertiză, astfel ca presupusul teren necesar este liber. În plus, instanța a considerat-o ca fiind construcție nouă, autorizată legal, deși această autorizare legală este discutabilă, în condițiile în care Primarul Comunei S. a acționat cu rea-credință pentru a nu restitui în natură terenul care a aparținut autorilor reclamantei. Prin luarea în considerare a unei construcții care nu există, pentru care autorizarea s-a făcut în mod fraudulos, după solicitarea restituirii în natură a terenului, cât și prin ignorarea faptului că funcționarea corespunzătoare a școlii din localitate se face în două ture, ceea ce face ca terenul necesar instituției de învățământ să se înjumătățească, instanța de apel a încălcat dreptul reclamantei la restituirea în natură a terenului liber de construcții și de afecțiuni de interes public.

2. Primăria Comunei S. critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente: Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în privința terenului de 9.233 mp., fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește terenul de 9.233 mp., cunoscut în comună ca terenul de fotbal, instanța de apel se rezumă doar la o frază, și anume la faptul că este ocupat de construcții doar în proporție de 1,10% situație în care, prin natura construcțiilor existente, există posibilitatea restituirii în natură, conform dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nu a avut în vedere apărările pârâtei și anume faptul că, în raport de actele existente la dosar, precum și de concluziile raportului de expertiză întocmit în primul apel, a rezultat faptul că terenul solicitat de reclamantă nu se suprapune cu terenul de fotbal, fiind la momentul preluării de stat la peste 1 km de cel mai apropriat sat Săbăreni, precum și faptul că terenul preluat de la autorii reclamantei a fost în extravilan și nu în intravilan. În aceste condiții, decizia atacată este nelegală deoarece este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001. Decizia este nelegală și prin faptul că, deși se recunoaște în motivarea acesteia că terenul este ocupat parțial de construcții, totuși se admite cererea de restituire în totalitate, situație în care au fost încălcate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Raportat la faptul că s-au acordat intimatei, pe lângă terenul de fotbal, și construcțiile aflate pe acesta este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: 1. Față de dispozițiile art. 306 C. proc. civ., raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de reclamanta M.C., va constata că această excepție este neîntemeiată deoarece criticile formulate pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 7 din Legea nr. 10/2001. Reclamanta susține nelegalitatea deciziei recurate pentru respingerea cererii de restituire în natură a suprafeței de 6.722 mp., arătând că, în realitate, copii care învață în Școala Gimnazială nr. XX S. își desfășoară activitatea de învățământ pe două etape cronologice (ture), ceea ce ar impune reducerea la jumătate a suprafeței necesară școlii, că prezumtiva grădiniță nu exista la data efectuării raportului de expertiză și că autorizația emisă de primărie în privința acesteia este nelegală. Prin urmare, susține reclamanta, terenul este liber și numai cu încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel nu a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 6.722 mp.

Sub aceste aspecte, Înalta Curte reține următoarele: Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că prin interpretarea materialului probator administrat, instanța de apel a concluzionat că ș coala a fost construită după anul 1977, că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcționare a școlii ocupă o suprafață totală construită de 727 mp.

și că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea a încă 5.540 mp. Instanța de apel și-a însușit concluzia expertizei întemeiată pe valoarea medie a suprafeței legale necesară desfășurării activității unui elev, raportată la evidențele actuale ale numărului de elevi ai școlii, apreciind că actuala desfășurare a activității de învățământ pe două etape cronologice (ture), reprezintă o opțiune organizatorică a programului de învățământ, care poate fi temporară. Toate aceste concluzii ale instanței se întemeiază pe interpretarea probelor administrate și pe aprecieri care nu decurg din interpretarea unor norme legale, ci a situației de fapt existente.

De aceea, în aplicarea prevederilor legale menționate anterior și f ață de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului, care este exclusiv una de legalitate, instanța de recurs urmează a verifica numai dacă, la situația de fapt reținută de instanța de apel și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente. Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege, constând în prevalența restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.

Însă, de la acest principiu al prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, sunt reglementate situații, în care, prin excepție, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale. Regimul juridic al imobilului în litigiu – teren trecut în proprietatea, pe care, ulterior preluării, s-a edificat o construcție autorizată, respectiv o școală – este, sub aspectul stabilirii modalităților de restituire ce pot fi acordate persoanei îndreptățite, cel prevăzut de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin probele administrate, curtea de apel a apreciat că ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcționare a școlii ocupă o suprafață totală construită de 727 mp. și că necesarul de teren pentru folosirea normală a acesteia impune adăugarea a încă 5.540 mp. Rațiunea modalităților de restituire prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aceea de a asigura folosirea normală a construcțiilor noi edificate pe trenurile ce au aparținut persoanelor îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În cauză, această construcție fiind o unitate de învățământ, restituirea în natură a terenului la care reclamanta este îndreptățită și care este aferent școlii nu trebuie să împiedice desfășurarea activității școlare, așa cum rezultă din cuprinsul art. 10 alin. (2) din lege care exclude de la restituirea în natură nu numai suprafața de teren ocupată de noile construcții, cât și pe cea afectată unor servituți legale sau amenajări de utilitate publică. Astfel, punctul 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

României nr. 250 din 07 martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, amenajări de spații verzi, precum și grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. În ceea ce privește grădinița, Înalta Curte constată că, instanța de apel nu a avut în vedere, contrar celor susținute prin motivele de recurs, existența unei astfel de construcții atunci când a decis modalitatea de restituire a terenului în suprafață de 6.722 mp., către reclamantă.

Astfel, în considerentele deciziei recurate se reține că „ansamblul de clădiri necesare pentru buna funcționare a școlii ocupă o suprafață totală construită de 727 mp.” și că „însumarea celor două suprafețe destinate unității de învățământ existente, respectiv suprafața totală construită a școlii și suprafața afectată utilizării normale a acesteia, conduce la concluzia privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 6.722 mp., afectat ca incintă școală”, fără a se face vreo referire la suprafața unei construcții cu destinația de grădiniță. Prin urmare, criticile prin care reclamanta susține că această clădire nu poate împiedica restituirea în natură a terenului deoarece nu exista la data formulării cererii de restituire în natură a terenului , iar autorizația emisă pentru edificarea ei nu este legală nu vor fi analizate de instanța de recurs.

2. Pârâta Primăria Comunei S. critică decizia instanței de apel pentru soluția pronunțată în privința terenului în suprafață de 9.233 mp. Recurenta susține că decizia instanței de apel nu este motivată în privința măsurii dispuse cu privire la acest teren, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Exercitând controlul judiciar din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile acestui articol trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere. Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate că, d in planul de amplasament și delimitare al expertizei apelului, rezultă că suprafața în discuție, înconjurată cu un gard din plasă, este ocupată pe unul dintre colțuri de un vestiar în suprafață de 102 mp. (aproximativ 1,10% din totalul suprafeței în discuție) și că prin destinația acesteia, construcția intră în categoria celor ușoare sau demontabile, a căror existență face posibilă restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază că motivarea deciziei instanței de apel satisface exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât admiterea recursului în baza acestui motiv de modificare a hotărârii, nu se poate dispune.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că i nstanța de apel nu a avut în vedere faptul că terenul solicitat de reclamantă nu se suprapune cu terenul de fotbal, fiind la momentul preluării de stat la peste 1 km de cel mai apropriat sat S., precum și faptul că terenul preluat de la autorii reclamantei a fost în extravilan și nu în intravilan, Înalta Curte constată următoarele: Susținerea privind faptul că terenul solicitat de reclamantă nu s-ar suprapune cu terenul de fotbal vizează s ituația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate și care, pentru considerentele expuse anterior, întemeiate pe dispozițiile art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește, situarea în extravilan a terenului preluat de la autorii reclamantei, Înalta Curte constată că prin decizia pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, instanța de recurs a stabilit că cele două suprafețe de teren în litigiu sunt situate în intravilan și sunt distincte de suprafața de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Față de conținutul acestor prevederi legale, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare vizând situarea în intravilan a celor două suprafețe de teren în litigiu, distincte de suprafața de 6,5 ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri nu mai puteau fi reanalizate de instanța de apel și, pe cale de consecință, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii. Prin urmare, în mod corect, respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a soluționat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța de recurs.

Pârâta susține că decizia instanței de apel este nelegală și prin faptul că, deși se recunoaște în motivarea acesteia că terenul este ocupat parțial de construcții, totuși se admite cererea de restituire în totalitate, situație în care au fost încălcate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acordându-se reclamantei, pe lângă terenul de fotbal, și construcțiile aflate pe acesta. Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în procedura acestei legi, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate, precum și construcții ușoare sau demontabile. Instanța de apel a reținut că, din dovezile administrate a rezultat că suprafața în discuție este ocupată pe unul dintre colțuri de un vestiar în suprafață de 102 mp.

și că, prin destinația acesteia, construcția intră în categoria celor ușoare sau demontabile, a căror existență face posibilă restituirea în natură conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Dacă construcțiile sunt sau nu autorizate, dacă ele reprezintă construcții ușoare sau demontabile, reprezintă o situație de fapt, stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece. Înalta Curte poate verifica numai modul în care, la situația de fapt stabilită, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, atâta timp cât, prin interpretarea materialului probator administrat, instanța de apel a concluzionat că vestiarul existent este o construcție ușor demontabilă, aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea în natură a terenurilor pe care se află astfel de construcții, a fost corect realizată de curtea de apel, motivele de recurs formulate sub acest aspect fiind nefondate. Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate. Față de soluția pronunțată, având în vedere că recursul declarat de pârâtă a fost respins, după cum au fost respinse și apărările formulate de această parte în legătură cu recursul declarat de reclamantă, respectiv excepția nulității recursului acesteia, în aplicarea prevederilor art. 274 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, formulată de recurenta reclamantă M.C. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă M.C. și de pârâta Primăria Comunei S. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 52 A din 12 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta pârâtă Primăria Comunei S. prin Primar. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2015.