ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 415/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, sub nr. 1255/122/2009, la data de 6 august 2009, reclamanții Ț.B.P.C. și Ț.E. au chemat în judecată pe pârâții Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Comana, Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Giurgiu, Comuna Comana, prin primar, M.A.I., Comuna Comana, reprezentată de Consiliul local, prin primar, și I.J.P.

Giurgiu, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a Hotărârii din 9 septembrie 1991 a Comisiei județene Giurgiu de fond funciar, privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul Post de Poliție Comana, în temeiul art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005; să constate nulitatea absolută a deciziei de respingere a notificării din 21 iunie 2006 a M.A.I., în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată și art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005; să fie obligați pârâții M.A.I. și I.P.J.

Giurgiu să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în suprafață de 1597 mp, situat în sat Comana, comuna Comana, județul Giurgiu; să dispună obligarea acelorași pârâți să-și ridice construcțiile de pe teren, conform art. 494 C. civ., și să le plătească despăgubiri materiale și morale, prin acordarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului, timp de 38 de ani, stabilită la suma de 100.000 dolari, conform art. 998 C. civ. Prin sentința civilă nr. 196 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Giurgiu a admis excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și de sediul unității deținătoare, respectiv M.A.I.

Prin sentința civilă nr. 434 din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. 49047/3/2009, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia județeană de fond funciar Giurgiu, au fost respinse excepția tardivității, invocată de pârâții M.A.I. și I.P.J. Giurgiu, excepția inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, invocate de ultimul dintre pârâți; a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. Analizând probatoriul administrat, Tribunalul a reținut că reclamanții s-au adresat Judecătoriei Giurgiu și, ulterior, Tribunalului Giurgiu, în temeiul legilor fondului funciar, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului extravilan ce a aparținut autorilor lor, situat în comuna Comana, județul Giurgiu.

Prin Decizia nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, învestit cu soluționarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 1052 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei Giurgiu, a fost admis recursul reclamanților, a fost modificată, în tot, sentința atacată și, rejudecându-se cauza, s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlurilor de proprietate din 1994 și din 2003, emise de Comisia județeană de fond funciar Giurgiu, au fost anulate Hotărârea din 2006 a Comisiei locale de fond funciar Comana și, în parte, Hotărârea din 2006 a Comisiei județene de fond funciar Giurgiu. S-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, în beneficiul reclamanților, pentru suprafața totală de 15.062 mp (14.462 mp+600 mp teren arabil aflat în extravilanul comunei Comana, tarlaua 44, parcela 408), respingându-se cererea de constituire a dreptului pentru diferența de la suprafața reconstituită la cea de 7,69 ha.

Totodată, a fost disjuns capătul de cerere privind restituirea terenului în suprafață de 800 mp, situat în intravilanul localității Comana, pe vechiul amplasament, și a fost trimisă cauza, spre soluționare sub acest aspect, în primă instanță, la Tribunalul Giurgiu. În urma disjungerii, s-a constituit Dosarul nr. 1255/122/2009, în care Tribunalul Giurgiu și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. În fața Tribunalului Giurgiu, reclamanții au depus o cerere completatoare și precizatoare a capătului de cerere disjuns. Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 1348 din 21 iunie 2006, pârâtul M.A.I. a soluționat notificarea din 2005, formulată de petenții Ț.B.P.C.

și Ț.E., prin care aceștia au solicitat restituirea, în natură, a imobilului teren în suprafață de 850 mp, situat în comuna Comana, județul Giurgiu, dispunând respingerea acesteia. Pârâtul emitent al deciziei a constatat că notificarea nu a fost formulată în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, că au fost depuse documente din care rezultă că antecesorului notificatorilor i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, prin aplicarea Legii nr. 18/1991, că imobilul a trecut în administrarea M.A.I., prin Decizia Consiliului popular al județului Ilfov nr. 124/1971, emisă în temeiul Decretului nr. 409/1955. Reclamanții au depus o cerere precizatoare, în care menționează că notificarea adresată M.A.I.

nu are caracterul unei veritabile notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001, ci are, ca scop, desecretizarea dosarului Postului de Poliție Comana, pentru a se demonstra că nu există un impediment la restituirea, în natură, a imobilului pe vechiul amplasament. În aceeași cerere, reclamanții mai arată că M.A.I. era obligat să transmită informațiile solicitate, împreună cu notificarea și documentele anexate, Comisiei locale de fond funciar, iar nu să o soluționeze ca pe o notificare. Susțin că notificarea a fost formulată în temeiul Titlului I din Legea nr. 247/2005, și nu în temeiul Legii nr. 10/2001. Din analiza notificării depuse la filele 26, 27 în Dosarul nr. 88/122/2006 al Tribunalului Giurgiu, rezultă că reclamanții au solicitat pârâtului M.A.I.

restituirea imobilului intravilan, în care funcționează Postul de Poliție Comana, invocând dispozițiile Legii nr. 247/2005 și art. 12, 20 din Legea nr. 10/2001. Susținerile reclamanților, în sensul că M.A.I. trebuia să comunice notificarea Comisiei județene de fond funciar, sunt nefondate, având în vedere că imobilul intravilan pretins face obiectul Legii nr. 10/2001, iar unitatea deținătoare este pârâtul Minister, astfel că, în conformitate cu art. 26 din legea enunțată, acesta avea obligația să se pronunțe asupra notificării, prin decizie motivată.

În cuprinsul notificării, reclamanții au arătat că nu s-au adresat unității deținătoare a imobilului, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, deoarece, prin Hotărârea din 1991, confirmată prin sentința civilă nr. 2859 din 13 noiembrie 1992 a Judecătoriei Giurgiu, li s-a acordat, în compensare, un alt teren, însă, această hotărâre nu a fost executată; ca atare, au solicitat restituirea, în natură, a imobilului, după apariția Legii nr. 247/2005. Instanța a reținut că, prin sentința civilă menționată, Hotărârea din 1991 a Comisiei județene de fond funciar Giurgiu a fost anulată, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren extravilan în suprafață de 2,50 ha, pe raza comunei Comana.

În temeiul acestei hotărâri, s-a emis titlul de proprietate din 12 iulie 2004, care a fost analizat în cadrul unuia dintre dosarele cu care reclamanții au sesizat instanțele de fond funciar (în acest sens, sentința civilă nr. 1052 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei Giurgiu). Argumentele reclamanților, cu privire la termenul de depunere a notificării, nu au fost primite, raportat la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, care prevăd, expres, termenul de 6 luni, de depunere a notificării, termen prelungit, succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001. S-a apreciat că pârâtul M.A.I. a făcut o corectă aplicare a textului de lege sus-menționat, respingând notificarea pentru nerespectarea termenului imperativ, prevăzut de lege, ceea ce va determina respingerea contestației formulate de reclamanți, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității parțiale a hotărârii din 1991, prima instanță a reținut că, deși formulat ca accesoriu al acțiunii în nulitatea deciziei, această hotărâre a făcut obiectul cercetării judecătorești, fiind anulată prin sentința civilă nr. 2859/1992 a Judecătoriei Giurgiu. În baza principiului de drept conform căruia accesoriul urmează soarta principalului, s-a arătat că și celelalte petite ale cererii vor fi respinse ca neîntemeiate, dată fiind soluția ce se impune a fi adoptată în privința capătului de cerere principal, referitor la nulitatea deciziei emise de M.A.I. S-a observat că cea mai mare parte a motivării acțiunii reclamanților, astfel cum a fost completată și precizată, se referă la revendicarea imobilului, reclamanții făcând referire la necesitatea comparării titlurilor de proprietate.

Deși, în notificarea trimisă pârâtului M.A.I., s-a spus că a fost formulată în scopul punerii în întârziere a acestuia, nimic nu îi împiedica pe reclamanți să se prevaleze de art. 480 C. civ., pentru a revendica imobilul de la posesorul neproprietar. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, calea de atac fiind calificată ca fiind apel, pentru argumentele prezentate în încheierea de ședință din 2 noiembrie 2010. Astfel, Curtea de Apel a constatat că, prin Decizia civilă nr. 17 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Giurgiu a disjuns, în mod irevocabil, capătul de cerere din acțiunea reclamanților, privind restituirea terenului în suprafață de 800 mp, situat în intravilanul comunei Comana, județul Giurgiu, pe vechiul amplasament, și a trimis cauza, spre rejudecare, în primă instanță, aceluiași tribunal.

Instanța de recurs a apreciat că reclamanții au formulat o notificare, prin care au invocat preluarea, fără titlu valabil, a imobilului menționat. Contestând Decizia nr. 1348/2006 emisă de M.A.I., reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de o rezolvare în condițiile Legii nr. 10/2001, privind procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor de respingere a notificărilor pentru restituirea, în natură, a imobilelor preluate abuziv, în proprietatea statului. În acest context, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, prin Decizia civilă nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, s-a procedat la calificarea obiectului dedus judecății prin cererea disjunsă, instanța respectivă apreciind că este vorba despre o contestație formulată, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva Deciziei nr. 1348/2006 emisă de M.A.I.

Modalitatea de soluționare a contestației, în primă instanță, este supusă apelului, conform art. 26 alin. (3) din actul normativ sus-menționat. Curtea a înlăturat, în calificarea căii de atac, susținerile reclamanților referitoare la incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și art. 5 din același titlu; a reținut, în acest sens, că primul dintre textele de lege vizează situația emiterii unor decizii/dispoziții, având, ca obiect, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emise până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și nevalorificate, iar cel de-al doilea text de lege se referă la notificări încă nesoluționate, având, ca obiect, construcții existente, situate în extravilanul localităților.

Niciuna dintre cele două ipoteze nu se regăsește în speța de față. Prin Decizia civilă nr. 859/A din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Față de contextul procedural în care a intervenit sesizarea Tribunalului Giurgiu, ca instanță civilă ordinară (în raport cu cele de fond funciar), de fond, învestită, prin Legea nr. 10/2001, cu competența materială de a soluționa, în condițiile art. 26 alin. (3) din lege, contestațiile împotriva deciziilor ori dispozițiilor de respingere a notificărilor, respectiv la o distanță, în timp, de trei ani de la data formulării cererii reclamanților, instanța de apel a considerat că reclamanții nu mai puteau, decât cu încălcarea art. 132 C. proc.

civ., să-și mai completeze capătul de cerere disjuns prin Decizia nr. 17/2009 a Tribunalului Giurgiu. În niciun caz, aceste părți nu puteau reînvesti instanțele civile ordinare, cărora li se deferise, spre competentă soluționare, un litigiu de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu cereri noi, legate de corecta aplicare a Legii nr. 18/1991, cum ar fi cel privitor la constatarea nulității absolute parțiale a Hotărârii din 09 septembrie 1991 a Comisiei județene Giurgiu de fond funciar. Împrejurarea că, în mod eronat, reclamanții și-au întemeiat cererea de constatare a nulității absolute parțiale a hotărârii sus-menționate, pe dispozițiile art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, nu poate înlătura argumentația expusă anterior și să confere natura unui litigiu de Lege nr. 10/2001 acestei solicitări.

Textul art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 se referă la posibilitatea contestării, în fața secțiilor civile ale tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, a deciziilor ori dispozițiilor prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea acestei legi, și care au fost emise până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar care nu au fost valorificate.

Or, s-a dovedit că reclamanților li s-a oferit, în procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, încă din anul 1991, prin Hotărârea Comisiei Județene din 1991, nu măsurile reparatorii prin echivalent despre care face vorbire art. 2 din Titlul I din Legea nr. 247/2005 și care erau menționate în forma inițială a Legii nr. 10/2001, ci măsura oferirii unui alt teren echivalent, în compensare, prevăzută de Legea nr. 18/1991, în schimbul terenului intravilan ce a aparținut familiei acestora și care, în prezent, este ocupat de Postul de Poliție Comana.

Prin urmare, chiar dacă imobilul a cărui restituire în natură este urmărită, în prezent, de reclamanți, respectiv terenul intravilan, în suprafață de 607 mp, ocupat de Postul de Poliție Comana, județul Giurgiu, intră în sfera de reglementare a art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, ei nu se pot prevala, în acțiunea promovată, de temeiul legal al art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, dat fiind că nu se încadrează în ipoteza de reglementare a acestui text legal; hotărârea autorității administrative ce le-a acordat teren (extravilan), în compensare, pentru terenul intravilan, imposibil de restituit la acea dată, față de conținutul Legii nr. 18/1991, respectiv hotărârea Comisiei județene nr. 26/1991, este emisă sub regimul de aplicare al Legii fondului funciar, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv în privința regimului juridic, de drept material și procesual, aplicabil acesteia, astfel de acte juridice beneficiind de o reglementare specială în ceea ce privește exercitarea controlului judecătoresc asupra lor, în cuprinsul cap. IV al Legii nr. 169/1997, cu modificările ulterioare aduse.

Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile apelanților, formulate în legătură cu modul în care prima instanță a răspuns acestui capăt al cererii lor modificatoare, capăt de cerere care, în niciun caz, nu putea fi calificat ca având caracter accesoriu în raport cu cel privitor la constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1348 din 21 iunie 2006 emisă de M.A.I., dat fiind că, în ipoteza cercetării, pe fond, a cererii reclamanților, de restituire în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001, a terenului intravilan ocupat de Postul de Poliție Comana, anularea acestui act administrativ constituia premisa esențială pentru verificarea îndreptățirii și temeiniciei cererii lor.

Pe de altă parte, nici argumentul că Hotărârea Consiliului Județean Giurgiu nr. 26/1991 ar mai fi făcut obiectul unei cercetări judecătorești, în dosarul de Lege nr. 18/1991, finalizat prin sentința civilă nr. 2859/1992 a Judecătoriei Giurgiu, nu putea fi opus, în mod valabil, cererii actuale a reclamanților, de vreme ce motivele de nulitate a acestui act, invocate în cauza de față, sunt diferite de considerentele avute în vedere la pronunțarea hotărârii judecătorești menționate. Cu toate acestea, modul defectuos, nelegal și impropriu în care prima instanță a răspuns acestei solicitări din cererea completatoare, formulată de reclamanți, nu poate să conducă la o soluție de admitere a apelului, în considerarea argumentației expuse anterior, cu privire la neregularitatea completării de către reclamanți a capătului de cerere disjuns din litigiul de fond funciar.

Critica referitoare la interpretarea greșită, de către instanța de fond, a actului juridic dedus judecății, în sensul neobservării că dosarul de față este unul și același cu Dosarele nr. 88/122/2006, nr. 2205/122/2008 și nr. 1255/122/2009 ale Tribunalului Giurgiu, cauza dosarului început în 2006 fiind aceeași, nu a fost primită, deoarece vizează un simplu considerent reținut de prima instanță, neimportant în economia litigiului de față, care a presupus verificarea legalității Deciziei nr. 1348/2006 și a soluției de respingere a notificării formulate de reclamanți.

Prin urmare, nu se regăsește, cu referire la considerentul reținut de prima instanță, privitor la împrejurarea că titlul de proprietate din 12 iulie 2004 a fost analizat în cadrul unuia dintre dosarele cu care reclamanții au sesizat instanțele de fond funciar (sentința civilă nr. 1052 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei Giurgiu), ipoteza criticii formulate, respectiv aceea a interpretării greșite a actului juridic dedus judecății și a schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, prin cele reținute, prima instanță nefăcând vreo interpretare a unui act juridic.

În plus, dincolo de a fi vorba despre un act juridic greșit interpretat, considerentul analizat este și exact, sentința civilă nr. 1052 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei Giurgiu, menționată de Tribunal, fiind doar una dintre hotărârile judecătorești, care a analizat titlul de proprietate din 12 iulie 2004 și a constatat nulitatea lui parțială, inclusiv cu referire la terenul extravilan în suprafață de 800 mp, despre care reclamanții au arătat, întemeindu-se și pe adresa din 27 iunie 2006 a Primăriei Comana, că le-a fost atribuit în compensare, scriptic, fictiv (de vreme ce, în realitate și în fapt, acel teren nu există) în schimbul terenului intravilan ocupat, actual, de Postul de Poliție Comana, ce a aparținut autorilor lor.

Critica prin care s-a invocat nelegalitatea hotărârii de primă instanță, prin aceea că încalcă autoritatea de lucru judecat a tuturor hotărârilor judecătorești ce au fost pronunțate în litigiul de fond funciar inițiat de reclamanți, prin acțiunea introdusă la 07 iulie 2006, pe rolul Tribunalului Giurgiu, și, în special, a Deciziei finale, irevocabile, nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a acestei instanțe, prin care s-a constatat nulitatea parțială a titlului de proprietate din 12 iulie 2004 cu referire la terenul extravilan de 800 mp din, comuna Comana, este nejustificată.

Prin niciun considerent al hotărârii primei instanțe nu au fost negate ori contrazise cele dezlegate, cu titlu irevocabil, de instanțele ce au soluționat litigiul de fond funciar promovat de către reclamați; totodată, soluția adoptată în cauză, de prima instanță, asupra contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 1348 din 21 iunie 2006 a M.A.I., nu constituie, în sine, un act de contrazicere a puterii de lucru judecat a hotărârilor obținute de reclamanți în judecarea litigiului de fond funciar. Tribunalul s-a rezumat la verificarea condițiilor formale, procedurale, prevăzute de Legea nr. 10/2001, în formularea cererilor de restituire, în natură, a imobilelor preluate abuziv, condiții a căror nerespectare, de către reclamanți, a stat și la baza respingerii notificării lor, prin Decizia nr. 1348/2006.

Susținerile referitoare la neînțelegerea și greșita neaplicare, de către prima instanță, a art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, sunt nefondate pentru argumentele expuse în precedent. În plus, dispoziția sus-enunțată nu a constituit un temei de drept material pentru repunerea în termenul de a formula notificări, în baza Legii nr. 10/2001, a celor care fie au obținut, în aplicarea altor acte normative cu caracter reparatoriu, măsuri compensatorii pentru imobilele ce intrau în categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, ori a celor ce nu au formulat notificări cu privire la astfel de imobile, în temeiul art. 22 alin. (1) din Lege (în forma ei după republicare).

Apelanții reclamanți au invocat și încălcarea principiului de drept „non reformatio in pejus”, prin aceea că, în propria lor cale de atac exercitată împotriva actelor administrative emise de autorități publice ale statului, le-a fost încălcat dreptul de proprietate, cât și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că dețin un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O., cu referire la actele emise de Statul Român încă din anul 1991, de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra imobilului în care funcționează Postul de Poliție Comana, respectiv Hotărârea Comisiei Județene din 1991 și titlul de proprietate din 12 iulie 1994. Arată că au mai mult decât o „speranță legitimă” de a fi puși în posesia terenului oferit de către stat, în compensare, ca măsură reparatorie în schimbul imobilului proprietatea autorilor lor.

Critica nu a fost reținută, dată fiind situația în care se regăsesc apelanții reclamanți în urma pronunțării sentinței apelate, respectiv de reclamanți cărora li s-a respins acțiunea cu care s-au adresat instanțelor - contestația împotriva Deciziei nr. 1348/2006 emisă de M.A.I. O astfel de ipoteză nu corespunde celei a încălcării principiului invocat de apelanți; acceptând această interpretare, cu totul particulară, pe care o dau principiului enunțat, ar însemna că, pentru evitarea încălcării sale, orice acțiuni adresate instanțelor ar trebui admise, în caz contrar, existând riscul producerii acestei încălcări.

Reținând că invocarea acestui principiu s-a făcut în corelare cu cele dezlegate, irevocabil, în litigiul de fond funciar, finalizat prin Decizia nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, Curtea a stabilit că pot fi considerate câștigate prezentei cauze următoarele aspecte: calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, ca moștenitori ai autoarei C.C., de a invoca drepturi în legătură cu terenul intravilan notificat la M.A.I., în procedura Legii nr. 10/2001, și faptul anulării măsurii reparatorii a atribuirii de teren extravilan în compensare, în schimbul celui intravilan, nerestituit (Hotărârea Comisiei Județene din 1991, titlul de proprietate din 12 iulie 1994), prin Decizia nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, ca urmare a reținerii inexistenței, în fapt, a terenului înscris în titlu și, deci, a lipsei caracterului efectiv a măsurii reparatorii acordate în procedura Legii nr. 18/1991.

Aceste două elemente relevante asupra cauzei de față nu deschid, însă, calea reclamanților, de a obține, în orice condiții și cu sacrificarea oricărei proceduri, restituirea, în natură, a terenului intravilan vizat de ei, ca o consecință a anulării măsurii compensatorii acordate în temeiul și condițiile Legii nr. 18/1991. Curtea nu neagă că, prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene din 1991 și a titlului de proprietate din 12 iulie 1994, în patrimoniul reclamaților s-a născut „un bun”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., cu referire la terenul de 800 mp extravilan, situat în tarlaua 54 de pe raza comunei Comana, și că, în virtutea acestor acte juridice, ei aveau mai mult decât o „speranță legitimă”, de a fi puși în posesie pe amplasamentul acestui teren oferit în compensare, în privința căruia s-a făcut dovada inexistenței sale fizice.

Nici acest argument nu justifică, însă, recunoașterea vreunui drept în favoarea reclamanților, cu privire la imobilul notificat de ei, pe tărâmul Legii nr. 10/2001, dar în afara procedurii instituite prin aceasta, pe care nu au urmat-o. Reclamanții au invocat și încălcarea și aplicarea greșită a art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, punând în discuție, inclusiv, calitatea de „unitate deținătoare” a intimatului M.A.I., emitent al deciziei contestate.

De altfel, apelanții au negat atât faptul că imobilul vizat de ei ar face obiectul vreunei legi speciale, cu caracter reparator, așadar nici al Legii nr. 10/2001, după cum au negat și natura acțiunii lor, aceea de contestație întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, afirmând că îi recunosc această natură doar „din punct de vedere al competenței de soluționare”, altfel fiind o acțiune în constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1348/2006 emisă de M.A.I., cu încălcarea legii și în frauda acesteia. Natura prezentei acțiuni, disjunsă din litigiul de fond funciar, aceea de a constitui o contestație formulată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, îndreptată împotriva Deciziei M.A.I.

nr. 1348/2006, ce a soluționat notificarea reclamanților, nu mai poate fi pusă în discuție față de conținutul notificării din 16 septembrie 2005, a procedurii administrative de soluționare a acesteia care s-a derulat între părți, concretizată în adresele, procesele-verbale aflate la filele 27 - 28 Dosar Tribunalul Giurgiu nr. 88/122/2006, și finalizată prin decizia de respingere a notificării din 21 iunie 2006, dar și față de conținutul cererii de chemare în judecată cu care reclamanții s-au adresat instanțelor de fond funciar la 07 iulie 2006 (fila 6 din același dosar). Tot astfel, se opune negării acestei naturi calificarea dată acestui capăt al cererii inițiale a reclamanților de către instanța de recurs ce a pronunțat Decizia nr. 17/2009, care a adoptat și măsura disjungerii tocmai în considerarea naturii speciale a cererii, ce atrage, implicit, și o competență specială de soluționare, conferită prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În sfârșit, trebuie precizat că legiuitorul a creat, în beneficiul notificatorilor de Lege nr. 10/2001, un mijloc procedural special, pus la îndemâna lor, pentru a contesta sub orice motiv (de nulitate absolută, relativă, de a invoca motive de modificare) deciziile/dispozițiile emise în soluționarea notificărilor lor. Ca atare, reclamanții din prezenta cauză, notificatori de Lege nr. 10/2001, care susțin că au promovat doar o acțiune în constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1348/2006 a M.A.I., prin care le-a fost respinsă notificarea, nu sunt altceva decât titulari ai mijlocului procedural special, prevăzut, în acest scop, de Legea nr. 10/2001, care este contestația. Cu referire la actul contestat, reclamanții au invocat nulitatea lui pentru fraudarea Legii nr. 10/2001, susținând că M.A.I.

nu avea competența de a soluționa notificarea, neavând calitatea de unitate deținătoare, deoarece, așa cum însăși instituția respectivă le-a comunicat, nu are calitate de proprietar al terenului vizat prin notificare, ci doar exercită un drept de administrare asupra acestuia. De aici, reclamanții au dedus că M.A.I. nu are posesia terenului, astfel că, în respectarea art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să le comunice elementele de identificare ale proprietarului imobilului. De asemenea, pe parcursul soluționării cauzei, au pretins că acesta ar fi trebuit să facă aplicarea art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, respectiv să trimită notificarea cu documentele anexate Comisiei locale de fond funciar, și nu să o soluționeze el însuși.

Curtea a constatat că nu poate fi reținută, în cauză, critica de încălcare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu referire la calitatea intimatului M.A.I., de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001. Este de menționat că, în notificarea cu care s-au adresat intimatului, reclamanții înșiși i-au argumentat acestuia calitatea de unitate deținătoare, arătând că solicită restituirea, în natură, a terenului intravilan pe care se găsește și funcționează sediul de poliție din satul Comana, comuna Comana, județul Giurgiu, aflat în proprietatea și administrarea M.A.I., fără ca acest intimat să-și nege calitatea de unitate deținătoare. Împrejurarea reținută atât în motivarea deciziei contestate, cât și în adresa M.A.I.

aflată la fila 30 dosar fond (Dosar Tribunalul Giurgiu nr. 88/122/2006), în sensul că terenul pe care se află amplasat Postul de Poliție Comana nu este proprietatea acestui minister, care exercită asupra lui doar un drept de administrare, drept atribuit ori transmis prin Decizia Consiliului popular al județului Ilfov nr. 124 din 17 iunie 1971, nu este de natură să infirme calitatea sa, de „unitate deținătoare”, în sensul Legii nr. 10/2001, și, deci, nici competența ori calitatea acestei entități de a soluționa notificarea ce i-a fost adresată.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, se înțelege că are calitate de „unitate deținătoare” regia autonomă, societatea sau compania națională, societatea comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, organizația cooperatistă, orice altă persoană juridică de drept public care deține - la data intrării în vigoare a legii - imobile (terenuri și construcții) preluate în mod abuziv, indiferent de destinație. Noțiunea de „deținere” are un înțeles general, și, nicidecum, calificat juridic în accepțiunea de „deținere în proprietate”, cum, eronat și fără temei, susțin reclamanții, deținerea putând fi atât cu titlu de proprietate, dar și cu titlu precar, în înțelesul de drept de administrare, inclusiv simplă posesie de fapt.

În același sens sunt și Normele metodologice de aplicare a legii, conținute în H.G. nr. 250/2007, care definesc noțiunea de „unitate deținătoare” ca fiind fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectură, altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii.

Prin urmare, intimatul M.A.I., căruia i s-a transmis, prin Decizia nr. 124 din 17 iunie 1971 a fostului Consiliu popular al județului Ilfov, emisă în baza Decretului nr. 409/1955, dreptul de administrare asupra terenului în suprafață de 607 mp, situat în comuna Comana, cu vecinătățile descrise în acest act, teren pe care, în prezent, se află amplasat Postul de Poliție Comana, are calitate de unitate deținătoare a acestui imobil, în sensul Legii nr. 10/2001, și deci, calitatea ori competența de a soluționa notificarea, vizând restituirea în natură, în condițiile acestei legi, a terenului administrat. Concluzia asupra existenței acestei calități a intimatului M.A.I.

nu este înlăturată nici dacă s-ar accepta, ca reale și dovedite, susținerile reclamanților - necercetate, pe fond, în pricina de față, și nici constatate, după cum reclamanții afirmă, cu titlu definitiv și irevocabil, într-o altă procedură judiciară - în sensul că postul de poliție ar fi amplasat pe un alt teren decât cel indicat, prin vecinătăți, în Decizia de transfer în administrare nr. 124 din 17 iunie 1971, acest teren (care este totuși cel urmărit și solicitat a fi restituit de reclamanți) fiind ocupat abuziv de poliție, în fapt, ca urmare a unei erori cu privire la amplasamentul terenului, proprietatea statului, transferat în administrarea acestei instituții publice.

Susținând aceasta, reclamanții - care se întemeiază pe două rapoarte de expertiză, ambele întocmite de același expert, F.R., unul dintre ele întocmit în Dosarul de fond funciar nr. 88/122/2006, dar în care expertul se pronunță în afara obiectivelor stabilite în sarcina sa de instanță, iar cel de-al doilea, întocmit în Dosarul nr. 6719/236/2007, însă nu la solicitarea instanței, ci a mandatarului Ț.B.P.C., constituind o expertiză extrajudiciară - afirmă că, în realitate, Postul de Poliție Comana a fost amplasat, din eroare, pe terenul autoarei lor, ca urmare a unei greșeli în determinarea amplasamentului terenului descris în Decizia nr. 124 din 17 iunie 1971, vecinătățile acelui teren nefiind cele reale.

Chiar astfel fiind, nici aceștia nu neagă că, în fapt, terenul vizat de ei este ocupat de Postul de Poliție Comana, fiind administrat, deci, de către intimatul M.A.I., împrejurare care este de natură să justifice a fortiori atât calificarea de preluare abuzivă realizată de acesta, calitatea sa de unitate deținătoare, cât și plasarea bunului sub regimul Legii nr. 10/2001, în sfera de aplicare a acesteia situându-se nu doar preluările abuzive realizate cu titlu valabil ori fără titlu valabil, ci și cele mai manifeste forme de preluări abuzive, respectiv cele de fapt. Față de invocarea, de către apelanții reclamanți, a prevederilor art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 pe parcursul prezentei judecăți, Curtea a constatat că nici art. 2 din același titlu nu este incident în cauză, dat fiind că se referă la alte tipuri de imobile decât cel aflat în dispută.

Prin urmare, Curtea nu a reținut, ca întemeiate, motivele de nulitate a deciziei contestate, invocate de către reclamanți. Cât privește soluția, în sine, conținută de actul contestat, Curtea a constatat că aceasta este corectă, de vreme ce reclamanții l-au sesizat pe intimatul M.A.I. cu notificarea, abia la data de 16 septembrie 2005, potrivit susținerilor acestora, după ce, prin Legea nr. 247/2005, s-a creat posibilitatea asigurării restituirii, în natură, inclusiv a imobilelor din categoria celor prevăzute la art. 16 din Legea nr. 10/2001, în care se înscria și terenul intravilan ce a aparținut autoarei lor.

Cum s-a arătat deja, art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu a oferit beneficiul repunerii în termenul de formulare a notificării a celor ce aveau interese în legătură cu imobilele prevăzute la art. 16 din Legea nr. 10/2001, iar justificarea inacțiunii reclamanților în termenul de formulare a notificării, prevăzut de art. 22 alin. (1), anume că dețineau acte prin care li se oferise o măsură reparatorie pentru terenul intravilan, astfel că orice notificare le-ar fi putut fi respinsă din acest motiv, nu este întemeiată.

De vreme ce au cunoscut și, în tot cazul, ar fi putut cunoaște cel mai târziu la momentul emiterii titlului de proprietate din 12 iulie 1994, în care erau descrise vecinătățile terenului oferit în compensare, că măsura reparatorie oferită în baza Legii nr. 18/1991, nu a fost una efectivă, ci doar fictivă, scriptică, întrucât, în fapt, terenul atribuit nu exista, nu rezultă ce anume i-a împiedicat pe reclamanți, în tot acest timp, să acționeze de maniera în care au făcut-o abia în anul 2006, cerând să se desființeze actele juridice de atribuire a unui bun în compensare inexistent, ce i-a împiedicat să formuleze notificare în termenul Legii nr. 10/2001, și să invoce, în acea procedură ori în alta paralelă, tocmai caracterul fictiv al măsurii reparatorii, spre a pierde calitatea de „persoane despăgubite”, cu privire la care au gândit că le-ar bloca accesul la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Tot astfel, nu se înțelege de ce reclamanții au lăsat să treneze atât de mult timp incertitudinea asupra dreptului lor și nu au acționat în intervalul de timp scurs între momentul emiterii titlului lor, din 12 iulie 1994, și momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în vederea clarificării situației terenului oferit în compensare de Comisiile de aplicare a Legii nr. 18/1991, solicitând, în virtutea garanțiilor oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectarea „bunului” a cărui reconstituire în patrimoniul lor (în realitate a autorului Ț.V.) fusese dispusă prin Hotărârea Comisiei Județene Giurgiu din 1991 și pusă în aplicare prin emiterea titlului de proprietate din 12 iulie 1994, cu consecința asigurării, în oricare din modalitățile permise de legislația reparatorie în vigoare la acea dată, a caracterului efectiv al dreptului recunoscut.

Procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanții au declanșat-o cu întârziere, solicitând restituirea, în natură, a terenului intravilan pe care se află amplasat postul de poliție, nu poate fi văzută ori concepută, deși reclamanții au manifestat această abordare, ca o procedură remediu ori sancționatorie și reparatorie a neajunsurilor și deficiențelor procedurii Legii nr. 18/1991, urmată de autorul lor, Ț.V., cu privire la același imobil. Este adevărat că, așa cum se arată în conținutul art. 1 lit. f) din H.G. nr. 250/2007, prevederile acestei legi au caracter de complinire, în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, și, în cazul în care acestea din urmă conțin alte măsuri, prevederile Legii nr. 10/2001 se aplică, cu prioritate, în raport cu respectivele măsuri, prevalând asupra procedurilor care tind să înlăture, de la restituirea în natură, bunuri care fac obiectul acesteia.

Totuși, pentru ca reclamanții să se poată prevala de drepturile și măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001, ei ar fi trebuit să și respecte, în integralitate, dispozițiile acesteia, formulând, în primul rând, o notificare în interiorul termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (forma republicată). Faptul că, prin actele de reconstituire emise în favoarea autorului lor, Ț.V., în procedura Legii nr. 18/1991, cu referire la terenul extravilan de 800 mp, situat pe raza comunei Comana, reclamanților li s-a recunoscut, incontestabil, dreptul de proprietate asupra acestuia, devenind, astfel, titularii unui „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

- drept care s-a anulat, totuși, la inițiativa lor - nu înseamnă că deschide acestora dreptul de a obține un alt „bun”, prin restituirea, în natură, a terenului deținut, inițial, de autoarea, C.C., în temeiul Legii nr. 10/2001, dar cu sacrificarea procedurii instituită, în acest scop, prin norme imperative, mai ales că, astfel cum s-a arătat anterior, nerespectarea acestei proceduri nu s-a făcut în numele unor argumente serioase și temeinice. Curtea a mai reținut că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul de acces la instanță, în vederea recunoașterii ori protejării unui drept (subiectiv) civil, trebuie să fie unul efectiv, dar acest drept nu este unul absolut, exercițiul său fiind susceptibil de restricții, întrucât, prin chiar natura sa, acest drept reclamă o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu, în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor (cauza Golder c. Marea Britanie).

S-a arătat că, fiind vorba despre un drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să-l definească în înțelesul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitărilor care circumscriu conținutul oricărui drept, recunoscându-se statelor o marjă mare de apreciere.

S-a stabilit, astfel, că limitările aduse trebuie să urmărească un scop legitim, să nu afecteze însăși substanța dreptului, să asigure respectarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, în categoriile de limitări considerate conforme cu Convenția, înscriindu-se și cele prin care sunt reglementate condițiile procedurale ale acțiunii în justiție, cum ar fi instituirea termenelor pentru diferitele acte de procedură, a termenelor de prescripție sau de decădere, a sancțiunilor pentru nerespectarea acestora, etc. În cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat, inclusiv, problema compatibilității Legii nr. 10/2001 cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținând că instituirea unei proceduri administrative, prealabile, de soluționare a cererilor de restituire, formulate sub forma notificărilor se înscrie în marja de apreciere recunoscută statelor și nu conduce, în sine, la privarea beneficiarilor Legii nr. 10/2001 de dreptul la un tribunal.

Aceasta, deoarece, în toate cazurile, atât împotriva deciziei/dispoziției de soluționare a notificării, cât și împotriva tăcerii asimilată refuzului nejustificat al entității deținătoare, de a răspunde la notificare, aceștia au asigurat dreptul de a aduce cazul lor în fața unei instanțe cu plenitudine de jurisdicție (fie pe calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fie pe calea creată prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În ceea ce privește termenul de formulare a notificării, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care a fost, inițial, de 6 luni, dar care a fost prelungit, succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, tocmai pentru a asigura accesul efectiv la justiție al persoanelor interesate în aplicarea acestei legi, se apreciază că, prin durata sa totală, de 12 luni, răspunde, deplin, caracteristicilor pe care trebuie să le întrunească limitările acceptate ca posibil de adus dreptului de acces în justiție, fără a se constitui într-un mijloc de suprimare a acestuia. În consecință, pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că soluția adoptată de prima instanță cererii în anularea Deciziei nr. 1348/2006, emisă de intimatul M.A.I., este legală și temeinică.

Referitor la modul de rezolvare a celorlalte petite ale contestației formulate, în conținutul dat prin precizările și completările formulate la 04 septembrie 2009, privind lăsarea terenului, în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, evacuarea pârâților, ridicarea construcțiilor de pe teren, acordarea contravalorii lipsei de folosință a acestuia, cereri care se află în raport de accesorialitate față de raporturile juridice principale, guvernate de Legea nr. 10/2001, soluția de respingere se impune pe cale de consecință, după cum corect a arătat și prima instanță.

O observație specială se impune în legătură cu capătul de cerere intitulat „acțiune în revendicare”, întemeiat pe prevederile art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, pe art. 16 din Legea nr. 10/2001, pe art. 992, 1408 și 480 C. civ., anume că, astfel cum se înțelege și din conținutul criticilor de apel, acesta a fost conceput ca o consecință ori ca o prelungire a cererii de restituire, în natură, a terenului solicitat prin notificarea nr. 82/2005, rezolvabilă în condițiile Legii nr. 10/2001.

Totuși, față de indicarea temeiului de drept al art. 480 C. civ., Curtea a avut în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat, cu titlu obligatoriu, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că raportul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut, expres, în legea specială.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, de vreme ce legiuitorul a adoptat, pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Cum Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, după intrarea sa în vigoare, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

S-a stabilit, astfel, cu titlu de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 - reclamanții făcând parte, indiscutabil, din această categorie - nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Acest argument se opune cu deplină putere și reclamanților din această cauză, având în vedere că acțiunea lor în revendicare (în realitate, capătul de cerere accesoriu formulat în cadrul contestației la dispoziția din 2006) a fost introdusă chiar împotriva aceluia care, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, are calitatea de unitate deținătoare.

Cadrul și contextul procedural ale formulării acțiunii lor în revendicare, introdusă chiar împotriva unității deținătoare a bunului imobil, iar nu a unui terț subdobânditor al acestuia, face inaplicabil litigiului alin. (2) al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 și analiza de tipul celei realizate de instanța ce a pronunțat recursul în interesul legii, în explicarea și argumentarea acestuia.

De asemenea, situația conjuncturală în care reclamanții s-au aflat nu poate, în sine, justifica recunoașterea, în favoarea lor, a posibilității promovării unei acțiuni în revendicare de drept comun a terenului intravilan, întrucât, după cum s-a reținut anterior, actele de reconstituire emise în procedura Legii nr. 18/1991 au avut ca efect nașterea, în patrimoniul reclamanților, a unui „bun”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., cu referire la terenul descris în cuprinsul lor, în legătură cu acesta, iar nu cu terenul intravilan, nerestituit, operând garanțiile de protecție oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Faptul că, la momentul apariției Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau, ca o consecință a emiterii acestor acte juridice, calitatea de persoane despăgubite doar fictiv în privința terenului intravilan, astăzi aflat în dispută, împrejurare care, potrivit justificării lor, i-a împiedicat să formuleze o notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Lege, este doar culpa lor, întrucât au lăsat să treneze atât de mult timp incertitudinea asupra dreptului lor și nu au acționat fie pentru a face ca măsura reparatorie acordată în baza Legii nr. 18/1991 să devină și efectivă, fie pentru a cere, așa cum au făcut-o abia în anul 2006, să se desființeze actele de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenuri inexistente.

Prin urmare, întrucât nu se poate spune despre reclamanți că, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze procedura Legii nr. 10/2001 în termenele legale, dar nici că ar face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura acestei legi, nu se poate reține că aceștia ar mai avea deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, astfel după cum, fără temei, a afirmat prima instanță. Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanții Ț.B.P.C. și Ț.E., criticându-le pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel, deși a fost sesizată de reclamanți cu o „cerere de recurs”, întemeiată pe prevederile art. 299 și următoarele C. proc.

civ. raportat la dispozițiile art. 2 alin. (2) al Titlului I din Legea nr. 247/2005, și fără a supune dezbaterii părților calificarea căii de atac, încălcând, astfel, principul contradictorialității și dispozițiile art. 85 din același cod, a stabilit calea de atac ca fiind apel. Având în vedere că, prin calea de atac exercitată, reclamanții au susținut nerespectarea principiului contradictorialității, de către prima instanță, prin schimbarea caracterului acțiunii principale și a temeiului legal al acesteia, acțiune care nu permite decât exercitarea căii de atac a recursului, și nu cea a apelului, recalificarea cererii de recurs, pe cale administrativă, are și un vădit caracter de antepronunțare, în afara cadrului procesual, asupra unuia dintre motivele de ordine publică de casare a hotărârii recurate, prin respingerea, de plano, a acestuia.

2. Încheierea de ședință din data de 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, a fost dată de un complet compus din doi judecători, ca instanță de apel, deși era obligatoriu să fie compus, la acest prim termen de judecată, din trei judecători, ca instanță de recurs, potrivit cererii de învestire a instanței respective. Argumentele Curții, în sensul că „invocarea prevederilor art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu poate fi reținută în cauză” sunt greșite. 3. Toate celelalte încheieri recurate au fost date de aceeași instanță necompetentă și nelegal alcătuită, care a respins, la toate termenele de judecată, cererile reclamanților, de recalificare a căii de atac, antepronunțându-se, astfel, la fiecare dintre aceste termene, cu privire la soluția ce urma să o dea cererii de „apel”, în sensul, evident, de respingere.

Sunt, ca atare, neîndoielnice lipsa de imparțialitate și denegarea de dreptate de care au dat dovadă judecătorii „apelului”, precum și încălcarea vădita a dreptului reclamanților la un proces echitabil. 4. Instanța de apel a constatat că, „prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene din 1991 și a titlului de proprietate din 1994, în patrimoniul reclamanților, s-a născut "un bun", în sensul jurisprudenței C.E.D.O.”, dar, nu cu privire la imobilul în care funcționează Postul de Poliție Comana, ci „cu referire la terenul de 800 mp extravilan, situat pe raza comunei Comana”. A contrazis, astfel, chiar premisa și prezumția legală a Legii nr. 18/1991, potrivit căreia nu se poate dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui alt imobil, acordat ca măsură reparatorie în echivalent, decât după ce se face dovada și se recunoaște de către Statul Român, prin autoritățile publice special constituite în acest scop, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

De asemenea, decizia contrazice și întreaga jurisprudență C.E.D.O., în urma refuzului, explicit, de a recunoaște și a respecta principiul disponibilității, cu referire la acțiunea principală și t