ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 415/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 415/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Giurgiu, sub nr. 1255/122/2009, la data de 6 august 2009,

reclamanții Ț.B.P.C. și Ț.E. au chemat în judecată pe pârâții Comisia locală

pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Comana, Comisia județeană pentru aplicarea

Legii nr. 18/1991 Giurgiu, Comuna Comana, prin primar, M.A.I., Comuna Comana,

reprezentată de Consiliul local, prin primar, și I.J.P. Giurgiu, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea

absolută parțială a Hotărârii din 9 septembrie 1991 a Comisiei județene Giurgiu

de fond funciar, privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru

imobilul Post de Poliție Comana, în temeiul art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005;

să constate nulitatea absolută a deciziei de respingere a notificării din 21 iunie

2006 a M.A.I., în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată

și art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005; să fie obligați pârâții M.A.I. și

I.P.J. Giurgiu să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul în suprafață de 1597 mp, situat în sat Comana, comuna Comana, județul

Giurgiu; să dispună obligarea acelorași pârâți să-și ridice construcțiile de pe

teren, conform art. 494 C. civ., și să le plătească despăgubiri materiale și

morale, prin acordarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului, timp de

38 de ani, stabilită la suma de 100.000 dolari, conform art. 998 C. civ.

Prin sentința civilă nr.

196 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Giurgiu a admis excepția de necompetență

teritorială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 și de sediul unității deținătoare, respectiv M.A.I.

Prin sentința civilă nr.

434 din 30 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosar nr. 49047/3/2009, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale

pasive, invocată de pârâta Comisia județeană de fond funciar Giurgiu, au fost

respinse excepția tardivității, invocată de pârâții M.A.I. și I.P.J. Giurgiu,

excepția inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, invocate de

ultimul dintre pârâți; a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Analizând probatoriul

administrat, Tribunalul a reținut că reclamanții s-au adresat Judecătoriei

Giurgiu și, ulterior, Tribunalului Giurgiu, în temeiul legilor fondului

funciar, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului

extravilan ce a aparținut autorilor lor, situat în comuna Comana, județul

Giurgiu. Prin Decizia nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Giurgiu,

învestit cu soluționarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 1052 din 22

februarie 2008 a Judecătoriei Giurgiu, a fost admis recursul reclamanților, a

fost modificată, în tot, sentința atacată și, rejudecându-se cauza, s-a

constatat nulitatea absolută parțială a titlurilor de proprietate din 1994 și din

2003, emise de Comisia județeană de fond funciar Giurgiu, au fost anulate Hotărârea

din 2006 a Comisiei locale de fond funciar Comana și, în parte, Hotărârea din 2006

a Comisiei județene de fond funciar Giurgiu. S-a dispus reconstituirea

dreptului de proprietate, în beneficiul reclamanților, pentru suprafața totală

de 15.062 mp (14.462 mp+600 mp teren arabil aflat în extravilanul comunei

Comana, tarlaua 44, parcela 408), respingându-se cererea de constituire a

dreptului pentru diferența de la suprafața reconstituită la cea de 7,69 ha.

Totodată, a fost disjuns capătul de cerere privind restituirea terenului în

suprafață de 800 mp, situat în intravilanul localității Comana, pe vechiul

amplasament, și a fost trimisă cauza, spre soluționare sub acest aspect, în

primă instanță, la Tribunalul Giurgiu.

În urma disjungerii,

s-a constituit Dosarul nr. 1255/122/2009, în care Tribunalul Giurgiu și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului București.

În fața Tribunalului Giurgiu,

reclamanții au depus o cerere completatoare și precizatoare a capătului de

cerere disjuns.

Pe fondul cauzei, Tribunalul

a constatat că, prin Decizia nr. 1348 din 21 iunie 2006, pârâtul M.A.I. a

soluționat notificarea din 2005, formulată de petenții Ț.B.P.C. și Ț.E., prin

care aceștia au solicitat restituirea, în natură, a imobilului teren în

suprafață de 850 mp, situat în comuna Comana, județul Giurgiu, dispunând

respingerea acesteia. Pârâtul emitent al deciziei a constatat că notificarea nu

a fost formulată în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 republicată, că au fost depuse documente din care rezultă că

antecesorului notificatorilor i-a fost reconstituit dreptul de proprietate

asupra terenului revendicat, prin aplicarea Legii nr. 18/1991, că imobilul a

trecut în administrarea M.A.I., prin Decizia Consiliului popular al județului Ilfov

nr. 124/1971, emisă în temeiul Decretului nr. 409/1955.

Reclamanții au depus

o cerere precizatoare, în care menționează că notificarea adresată M.A.I. nu

are caracterul unei veritabile notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001, ci

are, ca scop, desecretizarea dosarului Postului de Poliție Comana, pentru a se

demonstra că nu există un impediment la restituirea, în natură, a imobilului pe

vechiul amplasament. În aceeași cerere, reclamanții mai arată că M.A.I. era

obligat să transmită informațiile solicitate, împreună cu notificarea și

documentele anexate, Comisiei locale de fond funciar, iar nu să o soluționeze

ca pe o notificare. Susțin că notificarea a fost formulată în temeiul Titlului

I din Legea nr. 247/2005, și nu în temeiul Legii nr. 10/2001.

Din analiza

notificării depuse la filele 26, 27 în Dosarul nr. 88/122/2006 al Tribunalului

Giurgiu, rezultă că reclamanții au solicitat pârâtului M.A.I. restituirea

imobilului intravilan, în care funcționează Postul de Poliție Comana, invocând

dispozițiile Legii nr. 247/2005 și art. 12, 20 din Legea nr. 10/2001.

Susținerile

reclamanților, în sensul că M.A.I. trebuia să comunice notificarea Comisiei

județene de fond funciar, sunt nefondate, având în vedere că imobilul

intravilan pretins face obiectul Legii nr. 10/2001, iar unitatea deținătoare

este pârâtul Minister, astfel că, în conformitate cu art. 26 din legea

enunțată, acesta avea obligația să se pronunțe asupra notificării, prin decizie

motivată.

În cuprinsul

notificării, reclamanții au arătat că nu s-au adresat unității deținătoare a

imobilului, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, deoarece, prin Hotărârea

din 1991, confirmată prin sentința civilă nr. 2859 din 13 noiembrie 1992 a

Judecătoriei Giurgiu, li s-a acordat, în compensare, un alt teren, însă,

această hotărâre nu a fost executată; ca atare, au solicitat restituirea, în natură,

a imobilului, după apariția Legii nr. 247/2005. Instanța a reținut că, prin

sentința civilă menționată, Hotărârea din 1991 a Comisiei județene de fond

funciar Giurgiu a fost anulată, dispunându-se reconstituirea dreptului de

proprietate asupra unui teren extravilan în suprafață de 2,50 ha, pe raza

comunei Comana. În temeiul acestei hotărâri, s-a emis titlul de proprietate din

12 iulie 2004, care a fost analizat în cadrul unuia dintre dosarele cu care

reclamanții au sesizat instanțele de fond funciar (în acest sens, sentința

civilă nr. 1052 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei Giurgiu).

Argumentele

reclamanților, cu privire la termenul de depunere a notificării, nu au fost primite,

raportat la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, care prevăd, expres,

termenul de 6 luni, de depunere a notificării, termen prelungit, succesiv, prin

O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001.

S-a apreciat că

pârâtul M.A.I. a făcut o corectă aplicare a textului de lege sus-menționat, respingând

notificarea pentru nerespectarea termenului imperativ, prevăzut de lege, ceea

ce va determina respingerea contestației formulate de reclamanți, în baza art. 26

din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la constatarea nulității parțiale a hotărârii din 1991,

prima instanță a reținut că, deși formulat ca accesoriu al acțiunii în

nulitatea deciziei, această hotărâre a făcut obiectul cercetării judecătorești,

fiind anulată prin sentința civilă nr. 2859/1992 a Judecătoriei Giurgiu.

În baza principiului

de drept conform căruia accesoriul urmează soarta principalului, s-a arătat că

și celelalte petite ale cererii vor fi respinse ca neîntemeiate, dată fiind

soluția ce se impune a fi adoptată în privința capătului de cerere principal,

referitor la nulitatea deciziei emise de M.A.I.

S-a observat că cea

mai mare parte a motivării acțiunii reclamanților, astfel cum a fost completată

și precizată, se referă la revendicarea imobilului, reclamanții făcând referire

la necesitatea comparării titlurilor de proprietate. Deși, în notificarea

trimisă pârâtului M.A.I., s-a spus că a fost formulată în scopul punerii în

întârziere a acestuia, nimic nu îi împiedica pe reclamanți să se prevaleze de art.

480 C. civ., pentru a revendica imobilul de la posesorul neproprietar.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții, calea de atac fiind calificată ca

fiind apel, pentru argumentele prezentate în încheierea de ședință din 2

noiembrie 2010. Astfel, Curtea de Apel a constatat că, prin Decizia civilă nr. 17

din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Giurgiu a disjuns, în mod irevocabil, capătul

de cerere din acțiunea reclamanților, privind restituirea terenului în

suprafață de 800 mp, situat în intravilanul comunei Comana, județul Giurgiu, pe

vechiul amplasament, și a trimis cauza, spre rejudecare, în primă instanță,

aceluiași tribunal. Instanța de recurs a apreciat că reclamanții au formulat o

notificare, prin care au invocat preluarea, fără titlu valabil, a imobilului

menționat. Contestând Decizia nr. 1348/2006 emisă de M.A.I., reclamanții sunt

îndreptățiți să beneficieze de o rezolvare în condițiile Legii nr. 10/2001,

privind procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva

deciziilor de respingere a notificărilor pentru restituirea, în natură, a

imobilelor preluate abuziv, în proprietatea statului. În acest context, în

raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că,

prin Decizia civilă nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, s-a

procedat la calificarea obiectului dedus judecății prin cererea disjunsă,

instanța respectivă apreciind că este vorba despre o contestație formulată, în

temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva Deciziei nr. 1348/2006 emisă de M.A.I.

Modalitatea de soluționare a contestației, în primă instanță, este supusă

apelului, conform art. 26 alin. (3) din actul normativ sus-menționat.

Curtea a înlăturat,

în calificarea căii de atac, susținerile reclamanților referitoare la

incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005

și art. 5 din același titlu; a reținut, în acest sens, că primul dintre textele

de lege vizează situația emiterii unor decizii/dispoziții, având, ca obiect,

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele prevăzute de art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, emise până la data intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 și nevalorificate, iar cel de-al doilea text de lege se

referă la notificări încă nesoluționate, având, ca obiect, construcții

existente, situate în extravilanul localităților. Niciuna dintre cele două ipoteze

nu se regăsește în speța de față.

Prin Decizia civilă nr.

859/A din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanți,

ca nefondat.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut următoarele:

Față de contextul

procedural în care a intervenit sesizarea Tribunalului Giurgiu, ca instanță

civilă ordinară (în raport cu cele de fond funciar), de fond, învestită, prin

Legea nr. 10/2001, cu competența materială de a soluționa, în condițiile art. 26

alin. (3) din lege, contestațiile împotriva deciziilor ori dispozițiilor de

respingere a notificărilor, respectiv la o distanță, în timp, de trei ani de la

data formulării cererii reclamanților, instanța de apel a considerat că reclamanții

nu mai puteau, decât cu încălcarea art. 132 C. proc. civ., să-și mai completeze

capătul de cerere disjuns prin Decizia nr. 17/2009 a Tribunalului Giurgiu.

În niciun caz, aceste

părți nu puteau reînvesti instanțele civile ordinare, cărora li se deferise,

spre competentă soluționare, un litigiu de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu

cereri noi, legate de corecta aplicare a Legii nr. 18/1991, cum ar fi cel

privitor la constatarea nulității absolute parțiale a Hotărârii din 09

septembrie 1991 a Comisiei județene Giurgiu de fond funciar.

Împrejurarea că, în

mod eronat, reclamanții și-au întemeiat cererea de constatare a nulității

absolute parțiale a hotărârii sus-menționate, pe dispozițiile art. 2 din Titlul

I al Legii nr. 247/2005, nu poate înlătura argumentația expusă anterior și să

confere natura unui litigiu de Lege nr. 10/2001 acestei solicitări. Textul art.

2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 se referă la posibilitatea contestării, în

fața secțiilor civile ale tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se

află sediul unității deținătoare, a deciziilor ori dispozițiilor prin care s-au

acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea acestei legi, și care au fost

emise până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar care nu au

fost valorificate.

Or, s-a dovedit că

reclamanților li s-a oferit, în procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, încă

din anul 1991, prin Hotărârea Comisiei Județene din 1991, nu măsurile

reparatorii prin echivalent despre care face vorbire art. 2 din Titlul I din

Legea nr. 247/2005 și care erau menționate în forma inițială a Legii nr. 10/2001,

ci măsura oferirii unui alt teren echivalent, în compensare, prevăzută de Legea

nr. 18/1991, în schimbul terenului intravilan ce a aparținut familiei acestora

și care, în prezent, este ocupat de Postul de Poliție Comana.

Prin urmare, chiar

dacă imobilul a cărui restituire în natură este urmărită, în prezent, de

reclamanți, respectiv terenul intravilan, în suprafață de 607 mp, ocupat de

Postul de Poliție Comana, județul Giurgiu, intră în sfera de reglementare a art.

16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 247/2005,

ei nu se pot prevala, în acțiunea promovată, de temeiul legal al art. 2 din

Titlul I al Legii nr. 247/2005, dat fiind că nu se încadrează în ipoteza de

reglementare a acestui text legal; hotărârea autorității administrative ce le-a

acordat teren (extravilan), în compensare, pentru terenul intravilan, imposibil

de restituit la acea dată, față de conținutul Legii nr. 18/1991, respectiv hotărârea

Comisiei județene nr. 26/1991, este emisă sub regimul de aplicare al Legii

fondului funciar, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv în privința

regimului juridic, de drept material și procesual, aplicabil acesteia, astfel

de acte juridice beneficiind de o reglementare specială în ceea ce privește

exercitarea controlului judecătoresc asupra lor, în cuprinsul cap. IV al Legii nr.

169/1997, cu modificările ulterioare aduse.

Curtea a constatat că

sunt întemeiate criticile apelanților, formulate în legătură cu modul în care

prima instanță a răspuns acestui capăt al cererii lor modificatoare, capăt de

cerere care, în niciun caz, nu putea fi calificat ca având caracter accesoriu

în raport cu cel privitor la constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1348

din 21 iunie 2006 emisă de M.A.I., dat fiind că, în ipoteza cercetării, pe fond,

a cererii reclamanților, de restituire în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001,

a terenului intravilan ocupat de Postul de Poliție Comana, anularea acestui act

administrativ constituia premisa esențială pentru verificarea îndreptățirii și

temeiniciei cererii lor.

Pe de altă parte,

nici argumentul că Hotărârea Consiliului Județean Giurgiu nr. 26/1991 ar

mai fi făcut obiectul unei cercetări judecătorești, în dosarul de Lege nr. 18/1991,

finalizat prin sentința civilă nr. 2859/1992 a Judecătoriei Giurgiu, nu putea

fi opus, în mod valabil, cererii actuale a reclamanților, de vreme ce motivele

de nulitate a acestui act, invocate în cauza de față, sunt diferite de

considerentele avute în vedere la pronunțarea hotărârii judecătorești

menționate.

Cu toate acestea,

modul defectuos, nelegal și impropriu în care prima instanță a răspuns acestei

solicitări din cererea completatoare, formulată de reclamanți, nu poate să

conducă la o soluție de admitere a apelului, în considerarea argumentației

expuse anterior, cu privire la neregularitatea completării de către reclamanți

a capătului de cerere disjuns din litigiul de fond funciar.

Critica referitoare

la interpretarea greșită, de către instanța de fond, a actului juridic dedus

judecății, în sensul neobservării că dosarul de față este unul și același cu Dosarele

nr. 88/122/2006, nr. 2205/122/2008 și nr. 1255/122/2009 ale Tribunalului

Giurgiu, cauza dosarului început în 2006 fiind aceeași, nu a fost primită,

deoarece vizează un simplu considerent reținut de prima instanță, neimportant

în economia litigiului de față, care a presupus verificarea legalității Deciziei

nr. 1348/2006 și a soluției de respingere a notificării formulate de

reclamanți.

Prin urmare, nu se

regăsește, cu referire la considerentul reținut de prima instanță, privitor la

împrejurarea că titlul de proprietate din 12 iulie 2004 a fost analizat în

cadrul unuia dintre dosarele cu care reclamanții au sesizat instanțele de fond

funciar (sentința civilă nr. 1052 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei Giurgiu),

ipoteza criticii formulate, respectiv aceea a interpretării greșite a actului

juridic dedus judecății și a schimbării naturii ori înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, prin cele reținute, prima instanță nefăcând

vreo interpretare a unui act juridic.

În plus, dincolo de a

fi vorba despre un act juridic greșit interpretat, considerentul analizat este

și exact, sentința civilă nr. 1052 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei

Giurgiu, menționată de Tribunal, fiind doar una dintre hotărârile judecătorești,

care a analizat titlul de proprietate din 12 iulie 2004 și a constatat

nulitatea lui parțială, inclusiv cu referire la terenul extravilan în suprafață

de 800 mp, despre care reclamanții au arătat, întemeindu-se și pe adresa din 27

iunie 2006 a Primăriei Comana, că le-a fost atribuit în compensare, scriptic,

fictiv (de vreme ce, în realitate și în fapt, acel teren nu există) în schimbul

terenului intravilan ocupat, actual, de Postul de Poliție Comana, ce a

aparținut autorilor lor.

Critica prin care s-a

invocat nelegalitatea hotărârii de primă instanță, prin aceea că încalcă

autoritatea de lucru judecat a tuturor hotărârilor judecătorești ce au fost

pronunțate în litigiul de fond funciar inițiat de reclamanți, prin acțiunea

introdusă la 07 iulie 2006, pe rolul Tribunalului Giurgiu, și, în special, a Deciziei

finale, irevocabile, nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a acestei instanțe, prin care

s-a constatat nulitatea parțială a titlului de proprietate din 12 iulie 2004 cu

referire la terenul extravilan de 800 mp din, comuna Comana, este

nejustificată.

Prin niciun

considerent al hotărârii primei instanțe nu au fost negate ori contrazise cele

dezlegate, cu titlu irevocabil, de instanțele ce au soluționat litigiul de fond

funciar promovat de către reclamați; totodată, soluția adoptată în cauză, de

prima instanță, asupra contestației îndreptate împotriva Deciziei nr. 1348 din 21

iunie 2006 a M.A.I., nu constituie, în sine, un act de contrazicere a puterii

de lucru judecat a hotărârilor obținute de reclamanți în judecarea litigiului

de fond funciar. Tribunalul s-a rezumat la verificarea condițiilor formale,

procedurale, prevăzute de Legea nr. 10/2001, în formularea cererilor de

restituire, în natură, a imobilelor preluate abuziv, condiții a căror

nerespectare, de către reclamanți, a stat și la baza respingerii notificării

lor, prin Decizia nr. 1348/2006.

Susținerile

referitoare la neînțelegerea și greșita neaplicare, de către prima instanță, a art.

2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, sunt nefondate pentru argumentele expuse

în precedent.

În plus, dispoziția

sus-enunțată nu a constituit un temei de drept material pentru repunerea în

termenul de a formula notificări, în baza Legii nr. 10/2001, a celor care fie

au obținut, în aplicarea altor acte normative cu caracter reparatoriu, măsuri

compensatorii pentru imobilele ce intrau în categoria celor prevăzute de art. 16

din Legea nr. 10/2001, ori a celor ce nu au formulat notificări cu privire la

astfel de imobile, în temeiul art. 22 alin. (1) din Lege (în forma ei după

republicare).

Apelanții reclamanți

au invocat și încălcarea principiului de drept „non reformatio in pejus”, prin

aceea că, în propria lor cale de atac exercitată împotriva actelor

administrative emise de autorități publice ale statului, le-a fost încălcat

dreptul de proprietate, cât și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, susținând că dețin un „bun” în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., cu referire la actele emise de Statul Român încă din

anul 1991, de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra imobilului în care

funcționează Postul de Poliție Comana, respectiv Hotărârea Comisiei Județene din

1991 și titlul de proprietate din 12 iulie 1994. Arată că au mai mult decât o „speranță

legitimă” de a fi puși în posesia terenului oferit de către stat, în

compensare, ca măsură reparatorie în schimbul imobilului proprietatea autorilor

lor.

Critica nu a fost reținută,

dată fiind situația în care se regăsesc apelanții reclamanți în urma

pronunțării sentinței apelate, respectiv de reclamanți cărora li s-a respins

acțiunea cu care s-au adresat instanțelor - contestația împotriva Deciziei nr. 1348/2006

emisă de M.A.I. O astfel de ipoteză nu corespunde celei a încălcării

principiului invocat de apelanți; acceptând această interpretare, cu totul

particulară, pe care o dau principiului enunțat, ar însemna că, pentru evitarea

încălcării sale, orice acțiuni adresate instanțelor ar trebui admise, în caz

contrar, existând riscul producerii acestei încălcări.

Reținând că invocarea

acestui principiu s-a făcut în corelare cu cele dezlegate, irevocabil, în litigiul

de fond funciar, finalizat prin Decizia nr. 17 din 14 ianuarie 2009 a

Tribunalului Giurgiu, Curtea a stabilit că pot fi considerate câștigate

prezentei cauze următoarele aspecte: calitatea de persoane îndreptățite a

reclamanților, ca moștenitori ai autoarei C.C., de a invoca drepturi în

legătură cu terenul intravilan notificat la M.A.I., în procedura Legii nr. 10/2001,

și faptul anulării măsurii reparatorii a atribuirii de teren extravilan în

compensare, în schimbul celui intravilan, nerestituit (Hotărârea Comisiei Județene

din 1991, titlul de proprietate din 12 iulie 1994), prin Decizia nr. 17 din 14

ianuarie 2009 a Tribunalului Giurgiu, ca urmare a reținerii inexistenței, în

fapt, a terenului înscris în titlu și, deci, a lipsei caracterului efectiv a măsurii

reparatorii acordate în procedura Legii nr. 18/1991.

Aceste două elemente

relevante asupra cauzei de față nu deschid, însă, calea reclamanților, de a

obține, în orice condiții și cu sacrificarea oricărei proceduri, restituirea,

în natură, a terenului intravilan vizat de ei, ca o consecință a anulării

măsurii compensatorii acordate în temeiul și condițiile Legii nr. 18/1991.

Curtea nu neagă că,

prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene din 1991 și a titlului de proprietate

din 12 iulie 1994, în patrimoniul reclamaților s-a născut „un bun”, în sensul

jurisprudenței C.E.D.O., cu referire la terenul de 800 mp extravilan, situat în

tarlaua 54 de pe raza comunei Comana, și că, în virtutea acestor acte juridice,

ei aveau mai mult decât o „speranță legitimă”, de a fi puși în posesie pe

amplasamentul acestui teren oferit în compensare, în privința căruia s-a făcut

dovada inexistenței sale fizice.

Nici acest argument

nu justifică, însă, recunoașterea vreunui drept în favoarea reclamanților, cu

privire la imobilul notificat de ei, pe tărâmul Legii nr. 10/2001, dar în afara

procedurii instituite prin aceasta, pe care nu au urmat-o.

Reclamanții au

invocat și încălcarea și aplicarea greșită a art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

punând în discuție, inclusiv, calitatea de „unitate deținătoare” a intimatului

M.A.I., emitent al deciziei contestate.

De altfel, apelanții

au negat atât faptul că imobilul vizat de ei ar face obiectul vreunei legi

speciale, cu caracter reparator, așadar nici al Legii nr. 10/2001, după cum au

negat și natura acțiunii lor, aceea de contestație întemeiată pe prevederile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, afirmând că îi recunosc această natură doar

„din punct de vedere al competenței de soluționare”, altfel fiind o acțiune în

constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1348/2006 emisă de M.A.I., cu

încălcarea legii și în frauda acesteia.

Natura prezentei

acțiuni, disjunsă din litigiul de fond funciar, aceea de a constitui o

contestație formulată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, îndreptată împotriva Deciziei M.A.I. nr. 1348/2006, ce a

soluționat notificarea reclamanților, nu mai poate fi pusă în discuție față de

conținutul notificării din 16 septembrie 2005, a procedurii administrative de

soluționare a acesteia care s-a derulat între părți, concretizată în adresele,

procesele-verbale aflate la filele 27 - 28 Dosar Tribunalul Giurgiu nr. 88/122/2006,

și finalizată prin decizia de respingere a notificării din 21 iunie 2006, dar

și față de conținutul cererii de chemare în judecată cu care reclamanții s-au

adresat instanțelor de fond funciar la 07 iulie 2006 (fila 6 din același

dosar).

Tot astfel, se opune

negării acestei naturi calificarea dată acestui capăt al cererii inițiale a

reclamanților de către instanța de recurs ce a pronunțat Decizia nr. 17/2009,

care a adoptat și măsura disjungerii tocmai în considerarea naturii speciale a

cererii, ce atrage, implicit, și o competență specială de soluționare,

conferită prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În sfârșit, trebuie

precizat că legiuitorul a creat, în beneficiul notificatorilor de Lege nr. 10/2001,

un mijloc procedural special, pus la îndemâna lor, pentru a contesta sub orice

motiv (de nulitate absolută, relativă, de a invoca motive de modificare)

deciziile/dispozițiile emise în soluționarea notificărilor lor. Ca atare, reclamanții

din prezenta cauză, notificatori de Lege nr. 10/2001, care susțin că au

promovat doar o acțiune în constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1348/2006

a M.A.I., prin care le-a fost respinsă notificarea, nu sunt altceva decât

titulari ai mijlocului procedural special, prevăzut, în acest scop, de Legea nr.

10/2001, care este contestația.

Cu referire la actul

contestat, reclamanții au invocat nulitatea lui pentru fraudarea Legii nr. 10/2001,

susținând că M.A.I. nu avea competența de a soluționa notificarea, neavând

calitatea de unitate deținătoare, deoarece, așa cum însăși instituția

respectivă le-a comunicat, nu are calitate de proprietar al terenului vizat prin

notificare, ci doar exercită un drept de administrare asupra acestuia. De aici,

reclamanții au dedus că M.A.I. nu are posesia terenului, astfel că, în

respectarea art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să le

comunice elementele de identificare ale proprietarului imobilului.

De asemenea, pe

parcursul soluționării cauzei, au pretins că acesta ar fi trebuit să facă

aplicarea art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, respectiv să trimită

notificarea cu documentele anexate Comisiei locale de fond funciar, și nu să o

soluționeze el însuși.

Curtea a constatat că

nu poate fi reținută, în cauză, critica de încălcare a prevederilor art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu referire la calitatea intimatului

M.A.I., de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001.

Este de menționat că,

în notificarea cu care s-au adresat intimatului, reclamanții înșiși i-au

argumentat acestuia calitatea de unitate deținătoare, arătând că solicită

restituirea, în natură, a terenului intravilan pe care se găsește și

funcționează sediul de poliție din satul Comana, comuna Comana, județul Giurgiu,

aflat în proprietatea și administrarea M.A.I., fără ca acest intimat să-și nege

calitatea de unitate deținătoare.

Împrejurarea reținută

atât în motivarea deciziei contestate, cât și în adresa M.A.I. aflată la fila

30 dosar fond (Dosar Tribunalul Giurgiu nr. 88/122/2006), în sensul că terenul

pe care se află amplasat Postul de Poliție Comana nu este proprietatea acestui

minister, care exercită asupra lui doar un drept de administrare, drept

atribuit ori transmis prin Decizia Consiliului popular al județului Ilfov nr. 124

din 17 iunie 1971, nu este de natură să infirme calitatea sa, de „unitate

deținătoare”, în sensul Legii nr. 10/2001, și, deci, nici competența ori

calitatea acestei entități de a soluționa notificarea ce i-a fost adresată.

Potrivit art. 21 din

Legea nr. 10/2001, se înțelege că are calitate de „unitate deținătoare” regia

autonomă, societatea sau compania națională, societatea comercială la care statul

sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, organizația cooperatistă, orice altă persoană juridică de

drept public care deține - la data intrării în vigoare a legii - imobile

(terenuri și construcții) preluate în mod abuziv, indiferent de destinație.

Noțiunea de

„deținere” are un înțeles general, și, nicidecum, calificat juridic în

accepțiunea de „deținere în proprietate”, cum, eronat și fără temei, susțin

reclamanții, deținerea putând fi atât cu titlu de proprietate, dar și cu titlu

precar, în înțelesul de drept de administrare, inclusiv simplă posesie de fapt.

În același sens sunt și Normele metodologice de aplicare a legii, conținute în

H.G. nr. 250/2007, care definesc noțiunea de „unitate deținătoare” ca fiind fie

entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul

de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii

(minister, primărie, prefectură, altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate

juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care

a fost înregistrat bunul care face obiectul legii.

Prin urmare,

intimatul M.A.I., căruia i s-a transmis, prin Decizia nr. 124 din 17 iunie 1971

a fostului Consiliu popular al județului Ilfov, emisă în baza Decretului nr. 409/1955,

dreptul de administrare asupra terenului în suprafață de 607 mp, situat în comuna

Comana, cu vecinătățile descrise în acest act, teren pe care, în prezent, se

află amplasat Postul de Poliție Comana, are calitate de unitate deținătoare a

acestui imobil, în sensul Legii nr. 10/2001, și deci, calitatea ori competența

de a soluționa notificarea, vizând restituirea în natură, în condițiile acestei

legi, a terenului administrat.

Concluzia asupra existenței

acestei calități a intimatului M.A.I. nu este înlăturată nici dacă s-ar accepta,

ca reale și dovedite, susținerile reclamanților - necercetate, pe fond, în

pricina de față, și nici constatate, după cum reclamanții afirmă, cu titlu

definitiv și irevocabil, într-o altă procedură judiciară - în sensul că postul

de poliție ar fi amplasat pe un alt teren decât cel indicat, prin vecinătăți,

în Decizia de transfer în administrare nr. 124 din 17 iunie 1971, acest teren

(care este totuși cel urmărit și solicitat a fi restituit de reclamanți) fiind

ocupat abuziv de poliție, în fapt, ca urmare a unei erori cu privire la

amplasamentul terenului, proprietatea statului, transferat în administrarea

acestei instituții publice.

Susținând aceasta,

reclamanții - care se întemeiază pe două rapoarte de expertiză, ambele

întocmite de același expert, F.R., unul dintre ele întocmit în Dosarul de fond

funciar nr. 88/122/2006, dar în care expertul se pronunță în afara obiectivelor

stabilite în sarcina sa de instanță, iar cel de-al doilea, întocmit în Dosarul

nr. 6719/236/2007, însă nu la solicitarea instanței, ci a mandatarului Ț.B.P.C.,

constituind o expertiză extrajudiciară - afirmă că, în realitate, Postul de

Poliție Comana a fost amplasat, din eroare, pe terenul autoarei lor, ca urmare

a unei greșeli în determinarea amplasamentului terenului descris în Decizia nr.

124 din 17 iunie 1971, vecinătățile acelui teren nefiind cele reale.

Chiar astfel fiind,

nici aceștia nu neagă că, în fapt, terenul vizat de ei este ocupat de Postul de

Poliție Comana, fiind administrat, deci, de către intimatul M.A.I., împrejurare

care este de natură să justifice a fortiori atât calificarea de preluare

abuzivă realizată de acesta, calitatea sa de unitate deținătoare, cât și

plasarea bunului sub regimul Legii nr. 10/2001, în sfera de aplicare a acesteia

situându-se nu doar preluările abuzive realizate cu titlu valabil ori fără

titlu valabil, ci și cele mai manifeste forme de preluări abuzive, respectiv

cele de fapt.

Față de invocarea, de

către apelanții reclamanți, a prevederilor art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005

pe parcursul prezentei judecăți, Curtea a constatat că nici art. 2 din același

titlu nu este incident în cauză, dat fiind că se referă la alte tipuri de

imobile decât cel aflat în dispută.

Prin urmare, Curtea

nu a reținut, ca întemeiate, motivele de nulitate a deciziei contestate,

invocate de către reclamanți.

Cât privește soluția,

în sine, conținută de actul contestat, Curtea a constatat că aceasta este

corectă, de vreme ce reclamanții l-au sesizat pe intimatul M.A.I. cu

notificarea, abia la data de 16 septembrie 2005, potrivit susținerilor

acestora, după ce, prin Legea nr. 247/2005, s-a creat posibilitatea asigurării

restituirii, în natură, inclusiv a imobilelor din categoria celor prevăzute la art.

16 din Legea nr. 10/2001, în care se înscria și terenul intravilan ce a

aparținut autoarei lor.

Cum s-a arătat deja, art.

2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu a oferit beneficiul repunerii în

termenul de formulare a notificării a celor ce aveau interese în legătură cu

imobilele prevăzute la art. 16 din Legea nr. 10/2001, iar justificarea

inacțiunii reclamanților în termenul de formulare a notificării, prevăzut de art.

22 alin. (1), anume că dețineau acte prin care li se oferise o măsură reparatorie

pentru terenul intravilan, astfel că orice notificare le-ar fi putut fi

respinsă din acest motiv, nu este întemeiată.

De vreme ce au

cunoscut și, în tot cazul, ar fi putut cunoaște cel mai târziu la momentul

emiterii titlului de proprietate din 12 iulie 1994, în care erau descrise

vecinătățile terenului oferit în compensare, că măsura reparatorie oferită în

baza Legii nr. 18/1991, nu a fost una efectivă, ci doar fictivă, scriptică,

întrucât, în fapt, terenul atribuit nu exista, nu rezultă ce anume i-a

împiedicat pe reclamanți, în tot acest timp, să acționeze de maniera în care au

făcut-o abia în anul 2006, cerând să se desființeze actele juridice de

atribuire a unui bun în compensare inexistent, ce i-a împiedicat să formuleze notificare

în termenul Legii nr. 10/2001, și să invoce, în acea procedură ori în alta

paralelă, tocmai caracterul fictiv al măsurii reparatorii, spre a pierde

calitatea de „persoane despăgubite”, cu privire la care au gândit că le-ar

bloca accesul la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Tot astfel, nu se

înțelege de ce reclamanții au lăsat să treneze atât de mult timp incertitudinea

asupra dreptului lor și nu au acționat în intervalul de timp scurs între

momentul emiterii titlului lor, din 12 iulie 1994, și momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, în vederea clarificării situației terenului oferit

în compensare de Comisiile de aplicare a Legii nr. 18/1991, solicitând, în

virtutea garanțiilor oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, respectarea „bunului” a cărui reconstituire în patrimoniul lor (în

realitate a autorului Ț.V.) fusese dispusă prin Hotărârea Comisiei Județene Giurgiu

din 1991 și pusă în aplicare prin emiterea titlului de proprietate din 12 iulie

1994, cu consecința asigurării, în oricare din modalitățile permise de

legislația reparatorie în vigoare la acea dată, a caracterului efectiv al

dreptului recunoscut.

Procedura Legii nr. 10/2001,

pe care reclamanții au declanșat-o cu întârziere, solicitând restituirea, în

natură, a terenului intravilan pe care se află amplasat postul de poliție, nu

poate fi văzută ori concepută, deși reclamanții au manifestat această abordare,

ca o procedură remediu ori sancționatorie și reparatorie a neajunsurilor și

deficiențelor procedurii Legii nr. 18/1991, urmată de autorul lor, Ț.V., cu

privire la același imobil.

Este adevărat că, așa

cum se arată în conținutul art. 1 lit. f) din H.G. nr. 250/2007, prevederile

acestei legi au caracter de complinire, în raport cu alte acte normative

reparatorii speciale anterioare, și, în cazul în care acestea din urmă conțin

alte măsuri, prevederile Legii nr. 10/2001 se aplică, cu prioritate, în raport

cu respectivele măsuri, prevalând asupra procedurilor care tind să înlăture, de

la restituirea în natură, bunuri care fac obiectul acesteia.

Totuși, pentru ca

reclamanții să se poată prevala de drepturile și măsurile reparatorii ale Legii

nr. 10/2001, ei ar fi trebuit să și respecte, în integralitate, dispozițiile

acesteia, formulând, în primul rând, o notificare în interiorul termenului

prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (forma republicată).

Faptul că, prin

actele de reconstituire emise în favoarea autorului lor, Ț.V., în procedura

Legii nr. 18/1991, cu referire la terenul extravilan de 800 mp, situat pe raza

comunei Comana, reclamanților li s-a recunoscut, incontestabil, dreptul de

proprietate asupra acestuia, devenind, astfel, titularii unui „bun” în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. - drept care s-a anulat, totuși, la inițiativa lor - nu

înseamnă că deschide acestora dreptul de a obține un alt „bun”, prin

restituirea, în natură, a terenului deținut, inițial, de autoarea, C.C., în

temeiul Legii nr. 10/2001, dar cu sacrificarea procedurii instituită, în acest

scop, prin norme imperative, mai ales că, astfel cum s-a arătat anterior,

nerespectarea acestei proceduri nu s-a făcut în numele unor argumente serioase

și temeinice.

Curtea a mai reținut

că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul de acces la instanță, în vederea

recunoașterii ori protejării unui drept (subiectiv) civil, trebuie să fie unul

efectiv, dar acest drept nu este unul absolut, exercițiul său fiind susceptibil

de restricții, întrucât, prin chiar natura sa, acest drept reclamă o

reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și

spațiu, în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor (cauza

Golder c. Marea Britanie). S-a arătat că, fiind vorba despre un drept pe care

Convenția l-a recunoscut fără să-l definească în înțelesul restrâns al

cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara

limitărilor care circumscriu conținutul oricărui drept, recunoscându-se

statelor o marjă mare de apreciere.

S-a stabilit, astfel,

că limitările aduse trebuie să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

însăși substanța dreptului, să asigure respectarea unui raport rezonabil de

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, în categoriile de

limitări considerate conforme cu Convenția, înscriindu-se și cele prin care

sunt reglementate condițiile procedurale ale acțiunii în justiție, cum ar fi

instituirea termenelor pentru diferitele acte de procedură, a termenelor de

prescripție sau de decădere, a sancțiunilor pentru nerespectarea acestora, etc.

În cuprinsul deciziei

în interesul Legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat,

inclusiv, problema compatibilității Legii nr. 10/2001 cu prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținând că instituirea unei

proceduri administrative, prealabile, de soluționare a cererilor de restituire,

formulate sub forma notificărilor se înscrie în marja de apreciere recunoscută

statelor și nu conduce, în sine, la privarea beneficiarilor Legii nr. 10/2001

de dreptul la un tribunal. Aceasta, deoarece, în toate cazurile, atât împotriva

deciziei/dispoziției de soluționare a notificării, cât și împotriva tăcerii

asimilată refuzului nejustificat al entității deținătoare, de a răspunde la

notificare, aceștia au asigurat dreptul de a aduce cazul lor în fața unei

instanțe cu plenitudine de jurisdicție (fie pe calea prevăzută de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, fie pe calea creată prin Decizia nr. 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În ceea ce privește

termenul de formulare a notificării, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, care a fost, inițial, de 6 luni, dar care a fost prelungit, succesiv,

prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, tocmai pentru a asigura

accesul efectiv la justiție al persoanelor interesate în aplicarea acestei

legi, se apreciază că, prin durata sa totală, de 12 luni, răspunde, deplin,

caracteristicilor pe care trebuie să le întrunească limitările acceptate ca

posibil de adus dreptului de acces în justiție, fără a se constitui într-un

mijloc de suprimare a acestuia.

În consecință, pentru

toate aceste argumente, Curtea a constatat că soluția adoptată de prima

instanță cererii în anularea Deciziei nr. 1348/2006, emisă de intimatul M.A.I.,

este legală și temeinică.

Referitor la modul de

rezolvare a celorlalte petite ale contestației formulate, în conținutul dat

prin precizările și completările formulate la 04 septembrie 2009, privind

lăsarea terenului, în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților,

evacuarea pârâților, ridicarea construcțiilor de pe teren, acordarea

contravalorii lipsei de folosință a acestuia, cereri care se află în raport de

accesorialitate față de raporturile juridice principale, guvernate de Legea nr.

10/2001, soluția de respingere se impune pe cale de consecință, după cum corect

a arătat și prima instanță.

O observație specială

se impune în legătură cu capătul de cerere intitulat „acțiune în revendicare”,

întemeiat pe prevederile art. 2 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, pe art. 16

din Legea nr. 10/2001, pe art. 992, 1408 și 480 C. civ., anume că, astfel cum

se înțelege și din conținutul criticilor de apel, acesta a fost conceput ca o

consecință ori ca o prelungire a cererii de restituire, în natură, a terenului

solicitat prin notificarea nr. 82/2005, rezolvabilă în condițiile Legii nr. 10/2001.

Totuși, față de

indicarea temeiului de drept al art. 480 C. civ., Curtea a avut în vedere decizia

în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care s-a statuat, cu titlu obligatoriu, cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că raportul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut, expres, în

legea specială.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că, de vreme ce legiuitorul a adoptat, pentru

imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Cum Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, după intrarea sa în vigoare, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în

această situație.

S-a stabilit, astfel,

cu titlu de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 - reclamanții făcând parte, indiscutabil, din această

categorie - nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act

normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Acest argument se

opune cu deplină putere și reclamanților din această cauză, având în vedere că

acțiunea lor în revendicare (în realitate, capătul de cerere accesoriu formulat

în cadrul contestației la dispoziția din 2006) a fost introdusă chiar împotriva

aceluia care, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, are calitatea de unitate

deținătoare.

Cadrul și contextul

procedural ale formulării acțiunii lor în revendicare, introdusă chiar

împotriva unității deținătoare a bunului imobil, iar nu a unui terț

subdobânditor al acestuia, face inaplicabil litigiului alin. (2) al dispozitivului

Deciziei nr. 33/2008 și analiza de tipul celei realizate de instanța ce a

pronunțat recursul în interesul legii, în explicarea și argumentarea acestuia.

De asemenea, situația

conjuncturală în care reclamanții s-au aflat nu poate, în sine, justifica recunoașterea,

în favoarea lor, a posibilității promovării unei acțiuni în revendicare de

drept comun a terenului intravilan, întrucât, după cum s-a reținut anterior,

actele de reconstituire emise în procedura Legii nr. 18/1991 au avut ca efect

nașterea, în patrimoniul reclamanților, a unui „bun”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

cu referire la terenul descris în cuprinsul lor, în legătură cu acesta, iar nu

cu terenul intravilan, nerestituit, operând garanțiile de protecție oferite de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Faptul că, la

momentul apariției Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau, ca o consecință a

emiterii acestor acte juridice, calitatea de persoane despăgubite doar fictiv

în privința terenului intravilan, astăzi aflat în dispută, împrejurare care,

potrivit justificării lor, i-a împiedicat să formuleze o notificare în termenul

prevăzut de art. 22 alin. (1) din Lege, este doar culpa lor, întrucât au lăsat

să treneze atât de mult timp incertitudinea asupra dreptului lor și nu au acționat

fie pentru a face ca măsura reparatorie acordată în baza Legii nr. 18/1991 să

devină și efectivă, fie pentru a cere, așa cum au făcut-o abia în anul 2006, să

se desființeze actele de reconstituire a dreptului de proprietate pentru

terenuri inexistente.

Prin urmare, întrucât

nu se poate spune despre reclamanți că, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze procedura Legii nr. 10/2001 în termenele legale, dar

nici că ar face parte din categoria persoanelor exceptate de la procedura acestei

legi, nu se poate reține că aceștia ar mai avea deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, astfel după cum, fără temei, a

afirmat prima instanță.

Împotriva acestei

hotărâri și a încheierilor pronunțate de instanța de apel au declarat recurs

reclamanții Ț.B.P.C.

și Ț.E., criticându-le pentru următoarele motive:

a fost sesizată de reclamanți cu o „cerere de recurs”, întemeiată pe

prevederile art. 299 și următoarele C. proc. civ. raportat la dispozițiile art.

2 alin. (2) al Titlului I din Legea nr. 247/2005, și fără a supune dezbaterii

părților calificarea căii de atac, încălcând, astfel, principul contradictorialității

și dispozițiile art. 85 din același cod, a stabilit calea de atac ca fiind

apel. Având în vedere că, prin calea de atac exercitată, reclamanții au

susținut nerespectarea principiului contradictorialității, de către prima

instanță, prin schimbarea caracterului acțiunii principale și a temeiului legal

al acesteia, acțiune care nu permite decât exercitarea căii de atac a

recursului, și nu cea a apelului, recalificarea cererii de recurs, pe cale

administrativă, are și un vădit caracter de antepronunțare, în afara cadrului

procesual, asupra unuia dintre motivele de ordine publică de casare a hotărârii

recurate, prin respingerea, de plano, a acestuia.

ședință din data de 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, a fost dată

de un complet compus din doi judecători, ca instanță de apel, deși era

obligatoriu să fie compus, la acest prim termen de judecată, din trei

judecători, ca instanță de recurs, potrivit cererii de învestire a instanței

respective. Argumentele Curții, în sensul că „invocarea prevederilor art. 2 din

Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu poate fi reținută în cauză” sunt greșite.

încheieri recurate au fost date de aceeași instanță necompetentă și nelegal

alcătuită, care a respins, la toate termenele de judecată, cererile reclamanților,

de recalificare a căii de atac, antepronunțându-se, astfel, la fiecare dintre

aceste termene, cu privire la soluția ce urma să o dea cererii de „apel”, în

sensul, evident, de respingere. Sunt, ca atare, neîndoielnice lipsa de

imparțialitate și denegarea de dreptate de care au dat dovadă judecătorii „apelului”,

precum și încălcarea vădita a dreptului reclamanților la un proces echitabil.

constatat că, „prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene din 1991 și a titlului

de proprietate din 1994, în patrimoniul reclamanților, s-a născut "un

bun", în sensul jurisprudenței C.E.D.O.”, dar, nu cu privire la imobilul

în care funcționează Postul de Poliție Comana, ci „cu referire la terenul de

800 mp extravilan, situat pe raza comunei Comana”. A contrazis, astfel, chiar

premisa și prezumția legală a Legii nr. 18/1991, potrivit căreia nu se poate

dispune reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui alt imobil, acordat

ca măsură reparatorie în echivalent, decât după ce se face dovada și se

recunoaște de către Statul Român, prin autoritățile publice special constituite

în acest scop, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

De asemenea, decizia

contrazice și întreaga jurisprudență C.E.D.O., în urma refuzului, explicit, de

a recunoaște și a respecta principiul disponibilității, cu referire la acțiunea

principală și t