ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5923/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 6 august 2009 sub nr. 1255/122/2009, reclamanții Ț.B.P.C. și Ț.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 C., Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Giurgiu, Comuna C., prin primar, Comuna C., prin Consiliul Local, prin primar, M.A.I., I.J.P. Giurgiu, să se constate nulitatea absolută parțială a hotărârii din 09 septembrie 1991 a Comisiei Județene Giurgiu de fond funciar, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul Post de Poliție C., în temeiul art. II al Titlului I din Legea nr. 247/2005; să se constate nulitatea absolută a deciziei de respingere a notificării din 21 iunie 2006 a M.A.I., în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și a art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005; să fie obligați pârâții M.A.I.

și I.J.P. Giurgiu să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în suprafață de 1.597 m.p. din str. R.Ș., sat C., comuna C., județul Giurgiu; să oblige pârâții M.A.I. și I.J.P. Giurgiu să-și ridice construcțiile de pe teren, conform art. 494 C. civ.; să oblige pârâții M.A.I. și I.J.P. Giurgiu la plata despăgubirilor materiale și morale prin acordarea contravalorii lipsei de folosință, timp de 38 de ani, stabilită la suma forfetară de 100.000 dolari S.U.A., în echivalent RON la data executării, conform art. 998 și urm.C. civ. Prin sentința civilă nr. 196 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Giurgiu a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta este instanța de la sediul unității deținătoare competentă a soluționa contestația împotriva dispoziției de restituire emisă de aceasta, care, în speță, este M.A.I.

Prin sentința civilă nr. 434 din 30 martie 2010, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Comisia Județeană de fond funciar Giurgiu; a respins excepția tardivității invocată de pârâții M.A.I. și I.J.P. Giurgiu, excepția inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul I.J.P. Giurgiu; a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, pentru argumentele arătate pe larg în considerentele respectivei hotărâri.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar cu prilejul instrumentării cauzei în această cale de atac, au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) prima teză; art. 8 -20; art. 22; art. 25; art. 27-31 alin. (2); art. 33-36 alin. (1), (5) și (6); art. 37-48; art. 51-65; art. 74-76; art. 104-105; art. 118 și art. 123 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată; a Legii nr. 169/1997, modificată și completată; a Legii nr. 1/2000, modificată și completată; a Legii nr. 80/1992, a Cap. 7 „Lichidarea patrimoniului” din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991; a H.G. nr. 453/ din 27 iunie 1991; a Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură.

Prin încheierea de ședință din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reținând că excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 5 alin. (1) prima teză; art. 8 -20; art. 22; art. 25; art. 27-31 alin. (2); art. 33-36 alin. (1), (5) și (6); art. 37-48; art. 51-65; art. 74-76; art. 104-105; art. 118 și art. 123 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată; a Legii nr. 169/1997, modificată și completată; a Legii nr. 1/2000, modificată și completată; a Legii nr. 80/1992, a Cap. 7 „Lichidarea patrimoniului” din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991; a H.G. nr. 453/ din 27 iunie 1991; a Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 și urm. din Legea nr. 47/1992.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul Ț.B.P.C. a declarat recurs verbal, în ședință publică, în nume propriu și în calitate de mandatar al reclamantei Ț.E., depunând ulterior și motive scrise, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții au criticat soluția de respingere a sesizării Curții Constituționale, în condițiile în care excepția invocată are o strânsă legătură cu cauza ce face obiectul acestui dosar, având în vedere obiectul și temeiurile legale ale cererii introductive de instanță, precum și faptul că s-a constatat în cercetarea judecătorească efectuată anterior în cauză că, în fapt, statul român nu are și nici nu pretinde că ar avea un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, dar care este ocupat în fapt de pârâtul M.A.I.

S-a arătat, totodată, că instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu motivarea că s-ar fi invocat doar excepția de neconstituționalitate a prevederilor din legile organice speciale din materia fondului funciar, refuzând să se pronunțe și cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 10/2001 și, respectiv, a Legii nr. 213/1998, despre care a arătat că nu ar avea legătură cu cauza recalificată, în mod nelegal, ca și „contestație la Legea nr. 10/2001”, contrazicând astfel probele existente la dosar. Raportat la recalificarea dată cauzei, în mod nelegal, instanța nu a motivat în ce ar consta inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Reclamanții au invocat jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauzele: Toșcuță și alții împotriva României – prin care instanța a reținut că anularea titlurilor de proprietate emise în baza legilor fondului funciar se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1; Jones contra României - prin care s-a arătat că atâta timp cât beneficiarului unui act administrativ prin care se recunoaște dreptul de proprietate, nu i se poate reține nici o culpă, anularea acestui act, fără a se oferi o despăgubire echitabilă beneficiarului, pe motiv că autoritățile administrative au descoperit ulterior emiterii actului că nu erau îndeplinite cerințele legale pentru emiterea acestuia, constituie o privare de proprietate nejustificată; Ioan contra României – prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, prin emiterea a două titluri de proprietate pentru același teren, iar Curtea Europeană a reiterat constatările din hotărârile date în cauzele Manoilescu și Dobrescu contra României, precum și Drăculeț contra României, în sensul că o decizie administrativă prin care se recunoaște calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra unui imobil se analizează ca o creanță împotriva statului,

suficient de bine stabilită pentru a putea fi calificată ca „valoare patrimonială” protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1, iar în aceeași hotărâre Curtea a arătat că autoritățile cărora le revin atribuții în baza Legii nr. 18/1991 nu pot fi exonerate de responsabilități, dacă prin acțiunile lor aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1. Condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate au fost îndeplinite în cauză, obiectul acesteia l-au făcut dispoziții ale legilor din materia fondului funciar, ale Legii nr. 10/2001 și care privesc proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, incidente în cauză și care fac obiectul dezbaterilor acestui dosar.

Reclamanții au mai arătat că prevederile ce au făcut obiectul excepției nu au fost declarate anterior ca neconstituționale, iar soluția de respingere a sesizării Curții Constituționale reprezintă un refuz nejustificat de soluționare. Reclamanții au descris pe larg evoluția dosarului de față, făcând ample considerații cu privire la obiectul cauzei, greșit recalificat, în opinia lor, de către instanța de apel.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele: În calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 434 din 30 martie 2010 pronunțate de Tribunalul București, anterior invocării excepției de neconstituționalitate - a cărei soluționare, sub aspectul legalității dispoziției instanței de apel, reprezintă obiectul recursului de față -, la termenul de judecată din 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 împotriva Deciziei nr. 1348/2006 emisă de M.A.I.

Atare calificare juridică nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, care nu este învestită cu soluționarea recursului împotriva deciziei Curții de Apel asupra apelului însuși (de altfel, o asemenea decizie nu a fost, încă, pronunțată), astfel încât calificarea obiectului cererii reprezintă premisa de analiză a legalității încheierii prin care instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale. Pentru acest motiv, urmează a fi înlăturate susținerile recurenților – reclamanți în legătură cu calificarea juridică greșită a obiectului cererii de chemare în judecată.

În raport de obiectul cererii, astfel cum a fost redat în încheierea de ședință din 2 noiembrie 2010 a instanței de apel (în scopul determinării naturii căii de atac exercitate – apel sau recurs), Înalta Curte constată că sesizarea Curții Constituționale pentru excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 80/1992, H.G. nr. 131/1991, Legea nr. 36/1991) a fost, în mod corect, respinsă de către Curtea de Apel, în aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele descrise de art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din legea specială conduce la inadmisibilitatea sesizării instanței de contencios constituțional, astfel cum prevede explicit alin. (5) al aceleiași norme.

Potrivit art. 29 alin. (1), excepția trebuie să vizeze norme dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei. Pe lângă faptul că sesizarea Curții Constituționale relativă la dispoziții dintr-o hotărâre de guvern este inadmisibilă, deoarece se poate referi doar la o lege sau o ordonanță, concluzia inadmisibilității se reține și din perspectiva legăturii cu cauza. Dat fiind că, în speță, este vorba despre o contestație în baza Legii nr. 10/2001, o analiză a constituționalității legilor fondului funciar este lipsită de finalitate, deoarece aceste norme nu sunt incidente în cauză și nu interesează conformitatea ori neconformitatea lor cu Constituția. Neîntrunirea cerinței prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 fiind suficientă pentru adoptarea soluției asupra sesizării Curții Constituționale, urmează a fi respinse motivele de recurs relative la legile fondului funciar, inclusiv la jurisprudența C.E.D.O.

privind cauze de fond funciar, fără a fi necesară raportarea la celelalte cerințe din art. 29 alin. (2) și (3). În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea nr. 10/2001, sesizarea Curții Constituționale este, de asemenea, inadmisibilă, urmare a neîndeplinirii aceleiași cerințe a legăturii cu cauza.

După cum rezultă din actele dosarului, prin decizia nr. 1348/2006 emisă de M.A.I., contestată în cauză, notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din lege, iar prima instanță a respins contestația, apreciind că entitatea emitentă a deciziei a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 22. În acest context, obiectul judecății în apel îl poate reprezenta, în primul rând, soluția primei instanțe astfel motivată (evident, în măsura în care s-au formulat motive de apel pe acest aspect), astfel încât cerința legăturii cu cauza este întrunită numai în raport de norma a cărei aplicare de către prima instanță ar urma să fie supusă controlului judiciar exercitat de instanța de apel.

Se constată, astfel, că excepția de neconstituționalitate invocată de către reclamanți cu referire la alte 19 prevederi ale Legii nr. 10/2001, altele decât norma vizând termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, nu are legătură cu judecarea cauzei în apel, motiv pentru care sesizarea Curții Constituționale este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992. În ceea ce privește art. 22 din Legea nr. 10/2001, deși este menționat printre cele 20 de dispoziții din Legea nr. 10/2001 pretins neconstituționale, se observă că reclamanții nu motivează în fapt neconformitatea acestei norme cu legea fundamentală, nefăcând nicio referire la conținutul normei și al dispoziției din Constituție în raport cu care legea specială ar fi neconstituțională.

Reclamanții au formulat generic susțineri referitoare la încălcarea dreptului lor de proprietate, prin prisma faptului că acesta le-ar fi fost recunoscut încă din anul 1991, susțineri ce exced cadrului procesual fixat prin contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001. Ca atare, se apreciază că, și în privința art. 22 din Legea nr. 10/2001, excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu cauza, din moment ce reclamanții nu formulează un raționament juridic clar în ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a normei, simpla referire la normă nefiind suficientă pentru sesizarea Curții Constituționale.

Reclamanții au invocat, totodată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 213/1998, context în care se reține că în considerentele sentinței civile nr. 434 din 30 martie 2010, se arată că cea mai mare parte a motivării acțiunii reclamanților, astfel cum a fost completată și precizată, se referă la revendicarea imobilului și că reclamanții ar fi putut să se prevaleze de dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., revendicând imobilul de la posesorul neproprietar. Aceste considerente ale Tribunalului urmează a fi cenzurate de către instanța de apel, la momentul soluționării căii de atac împotriva sentinței (inclusiv în contextul aprecierii asupra obiectului cererii de chemare în judecată), însă, în contextul excepției de neconstituționalitate invocate, este de relevat faptul că reclamanții pretind un drept de proprietate asupra imobilului, protejat inclusiv prin dispozițiile Legii nr. 213/1998.

În aceste condiții, excepția de neconstituționalitate este lipsită de interes, cât timp reclamanții înțeleg să se prevaleze de legea respectivă tocmai pentru a susține existența dreptului lor de proprietate și inexistența dreptului de proprietate al statului sau al unei unități administrativ – teritoriale (implicit, al oricărei persoane fizice sau juridice care ar fi dobândit imobilul de la acestea), iar eventuala constatare a neconstituționalității legii ar conduce la înlăturarea acesteia, lipsind de suport o apărare esențială a reclamanților din cauză. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, sesizarea Curții Constituționale a fost respinsă, prin aplicarea corespunzătoare a legii și va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Ț.B.P.C. și Ț.E. împotriva încheierii de ședință din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iulie 2011.