ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3691/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3691/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

în care a fost a fost invocată excepția de nelegalitate.

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Moinești, reclamanta SC O.P. SA a formulat contestație la

executare împotriva titlului executoriu și somației de plată nr. 200/2007, emise

în baza deciziei de impunere nr. 4511/2007.

Prin sentința 1502/2008,

Judecătoria Moinești, a admis acțiunea, iar prin Decizia 174/2008 Tribunalul

Bacău, a admis recursul formulat de Unitatea Administrativ Teritorială a

comunei Țepu, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

Prin sentința nr. 365/2010,

în rejudecare, Judecătoria Moinești, a respins ca inadmisibilă contestația la

executare.

În cadrul recursului

declarat împotriva acestei sentințe, SC O.P. SA a invocat pe cale de excepție

nelegalitatea deciziei de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2007, iar instanța

de recurs, prin încheierea din 8 iunie 2010, a sesizat instanța de contencios

în vederea soluționării excepției de nelegalitate.

Prin sentința civilă nr.

544 din 18 octombrie 20l0 Tribunalul Bacău, a admis excepția de nelegalitate a

deciziei de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2010 emisă de Unitatea

Administrativ Teritorială a Comunei Țepu.

Recursul declarat de

către Autoritatea Administrativ Teritorială a comunei Țepu a fost admis prin

decizia nr. 390 din 4 martie 2011, sentința recurată fiind casată, cu trimiterea

cauzei spre competentă soluționare în primă instanță, Curții de Apel Bacău, secția

contencios administrativ fiscal, reținându-se, în baza art. 306 alin. (2) C.

proc. civ. necompetența materială a Tribunalului Bacău.

de apel.

Prin sentința nr. 55

din 8 aprilie 2011, Curtea de Apel Bacău, a admis excepția inadmisibilității și

a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a deciziei de impunere nr.

4511 din 11 octombrie 2007 emisă de Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna

Țepu, în cauza privind acțiunea în contencios administrativ formulată de

reclamanta SC O.P. SA București, în contradictoriu cu pârâta Unitatea

Administrativ Teritorială a Comunei Țepu, obligând reclamanta să plătească

pârâtei suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția de

nelegalitate invocată de reclamantă este inadmisibilă, având în vedere că din

interpretarea dispozițiilor art. 205 alin. (1) și a art. 218 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, rezultă că actele administrativ fiscale pot fi contestate numai în

procedura administrativă prevăzută de art. 205, în instanță putând fi atacată

doar decizia pronunțată în soluționarea căii administrative, prin urmare, în

materie fiscală actele administrativ fiscale, nu pot fi contestate direct la

instanța de contencios administrativ.

S-a reținut în

considerentele sentinței atacate că prin invocarea excepției de nelegalitate a

actului administrativ fiscal ce face obiectul procedurii administrative,

reclamantul tinde să renunțe la această procedură și să solicite instanței

analiza legalității actului administrativ contestat.

Curtea de apel, având

în vedere că procedura de contestare prevăzută de art. 205 C. proc. fisc. nu

este o procedură administrativ-jurisdicțională, a apreciat că reclamantul nu

poate să obțină indirect efectele renunțării la procedura administrativ-jurisdicționale

prevăzute de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, instanța de

fond a constatat că, raportat la dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

numai pe cale de acțiune se poate analiza legalitatea operațiunilor

administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat,

în cauză decizia de impunere contestată fiind emisă ca urmare a raportului de

inspecție fiscală ce este o operațiune administrativă prin care s-a stabilit situația

de fapt fiscală, dispozițiile legale aplicabile și obligațiile contribuabilului

și care nu poate fi analizată de instanță pe calea excepției de nelegalitate.

de reclamantă.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamanta SC O.P. SA București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9,

precum și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta a susținut

că se impune casarea soluției primei instanțe, cu trimiterea spre rejudecare,

întrucât:

1.Au fost interpretate

greșit prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.

Potrivit recurentei,

hotărârea atacată intră în contradicție nu numai cu dispozițiile textului legal

invocat dar și cu pct. 16 din Minuta Comisiei „Unificarea practicii judiciare”

din data de 19 martie 2008, publicată pe site-ul oficial al Consiliului

Superior al Magistraturii, ori cu jurisprudența Curții Constituționale.

În aceste condiții, a

mai afirmat recurenta, câtă vreme C. proc. fisc. reglementează doar o procedură

administrativă iar nu judiciară, s-ar fi impus examinarea pe fond a excepției

de nelegalitate a actului administrativ fiscal în discuție.

2 S-a ignorat

caracterul nelegal al măsurii suspendării contestației administrative.

Recurenta a arătat că

Primarul Comunei Țepu a dispus, prin Decizia nr. 15 din 11 ianuarie 2008, suspendarea

procedurii de soluționare a contestației împotriva Deciziei de impunere nr. 4511

din 11 octombrie 2007, până la soluționarea irevocabilă a contestației la

executare. Însă, a afirmat recurenta, această dispoziție este nelegală,

contravenind art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

a considerat că, în speță, comuna Țepu nu are calitatea de „parte adversă” în

sensul art. 4 alin. (1) din lege.

este întemeiată.

La acest punct, recurenta

a reiterat toate motivele de nelegalitate prezentate primei instanțe, respectiv

că decizia de impunere atacată nu respectă modelul deciziei privind creanțele datorate

bugetului local; că în perioada 2006 - 2008 nu a efectuat lucrări de foraj sau

excavări pe terenurile aflate în raza teritorială a comunei; că taxa pe anul 2002

ar fi fost prescrisă iar pentru restul perioadei temeiul legal indicat este

greșit; că majorările de întârziere au fost calculate greșit.

de intimată.

Prin întâmpinare,

intimata Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Țepu a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Răspunzând criticilor

formulate de recurentă, intimata a susținut că aspectele reținute de Comisa de

unificare a practicii judiciare la data de 19 martie 2008 se contrazic cu cele consemnate

în minuta aceleiași comisii din data de 24 noiembrie 2010. În acest context, intimata

a arătat că trebuie avute în vedere elementele concrete ale speței, respectiv faptul

că decizia de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2007 este un act administrativ

fiscal a cărui legalitate se poate examina doar în cadrul procedurii reglementate

de art. 205 și 218 C. proc. fisc.

Un punct importat în întâmpinarea

intimatei îl reprezintă faptul că aceeași recurentă a mai avut un litigiu similar

cu Comuna Țepu, finalizat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, nr. 3227 din 2 iunie 2011, prin care i s-a respins

recursul ca nefondat.

Or, a arătat

intimata, o interpretare diferită a acelorași norme legale ar însemna

încălcarea dreptului său la un proces echitabil, precum și a art. 14 din

Convenție, citând cauza B. c. României.

II. Considerentele

Înaltei Curți, asupra recursului.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în

întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C.

proc. civ. Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru argumentele

expuse în continuare.

și de drept relevante.

Excepția de nelegalitate

invocată de recurenta-reclamantă SC O.P. SA în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004

vizează decizia de impunere nr. 4551/2007 emisă de Comuna Țepu – Compartimentul

de administrare fiscală și control financiar, prin care s-au stabilit în

sarcina sa obligații fiscale în cuantum de 1.851.484 lei, reprezentând taxa de

foraje și excavări și majorări de întârziere.

Prima instanță a

reținut, în esență, că nu este admisibilă excepția de nelegalitate a unui act administrativ

fiscal, partea fiind obligată să parcurgă procedura de contestare prevăzută de

art. 205 și 218 din O.G. nr. 92/2003.

Această soluție este

legală.

Răspunzând punctual

criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la

interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În accepțiunea

recurentei, sintagma „poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces”

utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de lege enunțat, trebuie

interpretată în sensul că decizia de impunere poate fi examinată pe calea

procedurală a excepției de nelegalitate invocată direct în etapa contestației

la executare silită, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii de contestare

reglementată de C. proc. fisc.

Acest punct de vedere

nu poate fi primit.

Prima instanță a

reținut corect că potrivit art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 împotriva

titlului de creanță se formulează contestație administrativă, în instanță

putând fi atacată, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 numai decizia

pronunțată în soluționarea contestației.

Acceptarea tezei

potrivit căreia legalitatea unui act administrativ fiscal ar putea fi cenzurată

și în cadrul unei contestații la executare silită pe calea excepției

reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, contravine principiilor

fiscalității enunțate la art. 3 lit. b) certitudinea impunerii și art. 3 lit.

d) eficiența impunerii din C. fisc., creând premisele unei contestări sine die

a titlului de creanță și, prin aceasta, a insecurității fiscale.

Înalta Curte, mai

observă că, în cauza de față, se ajunge la aceeași soluție, a inadmisibilității

excepției de nelegalitate și prin efectul aplicării dispozițiilor de drept

comun în materia contestației la executare.

Astfel, potrivit art.

399 alin. (3) C. proc. civ.:

„În cazul în care

executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de

o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de

fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă

cale de atac.”

Or, după cum deja s-a

arătat, împotriva titlului executoriu este reglementată exercitarea unor căi de

atac specifice și, ca atare, „apărările de fond” nu pot fi invocate direct în

etapa contestației la executare.

Cât privește minuta Comisiei

„Unificarea practicii judiciare” din data de 19 martie 2008, invocată de recurentă,

Înalta Curte, reține că aceasta nu putea tranșa problema în litigiu, ci doar a consemnat

rezultatul unor dezbateri mai ample care, într-adevăr, exprimau majoritar la

acel moment un punct de vedere ce coincidea cu al recurentei. Ulterior însă,

punctul de vedere exprimat de aceeași comisie, de exemplu în minuta din 24

noiembrie 2010, este în sensul prezentei decizii.

Înalta Curte,

consideră deosebit de relevantă împrejurarea că între aceleași părți s-a mai purtat

un litigiu similar - având ca obiect excepția de nelegalitate a deciziei de impunere

nr. 141 din 13 ianuarie 2009 emisă de comuna Țepu – în care s-a pronunțat sentința

nr. 1201 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, de respingere ca inadmisibilă a excepției

de nelegalitate, soluție menținută prin Decizia nr. 3227 din 2 iunie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de respingere

ca nefondat a recursului.

În aceste condiții,

după cum bine punctează intimata prin întâmpinare, soluția de respingere a

recursului de față se impune cu și mai mare pregnanță, tocmai în vederea

evitării divergențelor de jurisprudență la care se referă Curtea de la

Strasbourg, într-o multitudine de decizii (de ex. în cauza B. c. României).

1.2.Referitor la

măsura suspendării contestației administrative.

Această chestiune

excede cadrului procesului de față.

Împrejurarea că

procedura administrativă de soluționare a contestației împotriva deciziei de impunere

atacată în paralel și cu excepția de nelegalitate a fost suspendată prin dispoziția

nr. 15 din 11 ianuarie 2008 nu poate fi cenzurată decât pe calea unei acțiuni judiciare

formulate în condițiile art. 218 C. proc. fisc.

1.3. Referitor la celelalte

critici formulate de recurentă.

În raport de

considerentele expuse în analiza primului motiv de recurs, examinarea efectivă a

conținutului sintagmei de „parte adversă” ori a aspectelor de fond ale

excepției de nelegalitate nu mai este necesară.

Prin urmare,

indiferent dacă partea adversă este chiar emitentul actului ori un terț și

independent de modul în care s-au calculat taxele de foraj și excavare și

majorările aferente, un titlu de creanță fiscală nu poate fi verificat sub aspectul

legalității pe calea excepției reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004,

în cadrul unei contestații la executare promovate în condițiile art. 399 și

urm. C. proc. civ.

instanței de recurs.

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC O.P. SA București împotriva sentinței nr. 55 din 8 aprilie 2011

a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Țepu

prin Primar, suma de 2.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 iunie2011.