Decizia nr. 2825/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 709/110/2010, reclamantul M.V.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 13 din 9 aprilie 2009 și, pe cale de consecință, a Deciziei de impunere nr. 5 din 19 februarie 2008 privind angajarea răspunderii solidare. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a contestat Decizia nr. 5 din 19 februarie 2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice a mun. Bacău, prin care s-a stabilit răspunderea solidară a sa cu debitoarea SC S.C. SRL BACĂU pentru suma de 1.242.627 lei, contestație respinsă prin Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008, a aceleiași autorități. Reclamantul a susținut că Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008 este neîntemeiată și se impune anularea acesteia, deoarece instituția care a soluționat contestația (aceleași persoane semnând atât decizia de impunere cât și soluția dată contestată) a dat o interpretare eronată a prevederilor legale incidente și fără a se dovedi că înstrăinarea bunurilor s-a făcut cu rea-credință, în scopul producerii insolvabilității debitoarei. Reclamantul a mai arătat că buna credință este prezumată, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., în favoarea dobânditorului, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel ce o invocă; reaua-credință este atitudinea unei persoane care săvârșește un act sau un fapt contrar legii. Nu rezultă, însă, din probatoriul administrat reaua-credință a sa, ori legătura de cauzalitate invocată de organul fiscal competent. În susținerea acțiunii sale, reclamantul a mai învederat că vinderea unui bun cu un preț mai mare decât cel de achiziție, nu poate dovedi crearea stării de insolvabilitate; nici creșterea semnificativă a debitelor în anul 2006, pentru debitoare, nu poate dovedi reaua-credință ori vreun fapt contrar legii, fiind normal ca în relațiile comerciale să se contracteze materiale și să existe debite de achitat către furnizori. În ceea ce privește investițiile efectuate în imobilul pentru care societatea debitoare avea încheiat contract de comodat, reclamantul a arătat că este normal ca spațiul să fie amenajat potrivit obiectului de activitate și că există o practică uzuală și legală în acest sens. Nici faptul găsirii unor bunuri ale debitoarei lăsate în custodie la SC E.R.T. SRL NEAMȚ, a susținut reclamantul, nu poate constitui motiv de angajare a răspunderii administratorului, întrucât nu au fost identificate bunurile și factura a fost stornată pentru lipsa achitării acesteia. S-a mai susținut, totodată, că atâta timp cât debitul de 1.241.627 lei a fost contestat și nu este cert, lichid și exigibil pentru societatea debitoare, nu poate fi reținută nici răspunderea administratorului în solidar cu aceasta pentru aceeași creanță. Mai mult, a arătat reclamantul atât Tribunalul Bacău cât și Curtea de Apel Bacău, au respins cererea de deschidere a insolvenței, stabilind că până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației debitoarei, debitul nu poate fi considerat cert. Prin întâmpinarea depusă, pârâta A.F.P. Bacău a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Bacău, întrucât cuantumul creanței deciziei de impunere este de 1.241.627 lei și determină competența în primă instanță a secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel precum și excepția tardivității formulării acțiunii. Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că prin procesul-verbal nr. 56267 din 30 august 2006 s-a constatat starea de insolvabilitate a debitoarei SC S.C. SRL BACĂU, iar administratorul M.V.I. a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin ascunderea, vânzarea, cu rea-credință, a bunurilor proprietatea debitoarei. Tribunalul Bacău, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 304 din 17 mai 2010 a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău având în vedere valoarea litigiului. La această instanță dosarul a fost înregistrat sub nr. 362/32/2010.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 95 din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității invocată de Administrația Finanțelor Publice a mun. Bacău. A admis cererea reclamantului M.V.I., a anulat Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice Bacău și Decizia nr. 5 din 19 februarie 2010 a aceleiași autorități având ca obiect angajare răspundere solidară a administratorului statutar.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond. 3.1. Cu privire la excepția tardivității introducerii acțiunii, instanța a reținut că este neîntemeiată apreciind că din actele dosarului rezultă că decizia atacata a fost comunicată persoanei urmărite în solidar, la adresa din Brașov, însă orașul în care a domiciliat mereu petentul este Bacău. Având în vedere că, în susținerea excepției, pârâta nu a dovedit că soluția a fost comunicată la adresa din cartea de identitate a petentului, aceasta fiind și adresa la care a fost citat petentul pentru judecarea contestației, la o dată care să depășească 6 luni anterioare datei introducerii cererii de anulare, excepția a fost respinsă. 3.2. Pe fondul cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că din analiza dispozițiilor art. 27 alin. (2) (1) din O.G. nr. 92/2003, rezultă că, pentru a putea opera răspunderea solidară a administratorului cu debitorul urmărit, este necesar ca acesta din urmă să fie declarat „insolvabil". De asemenea, art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 arată că „Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat”. Totodată și art. 138 din Legea nr. 85/2006 stabilește că judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de membrii organelor de conducere care au cauzat starea de insolvență prin faptul că „au deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia", iar potrivit art. 27 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, pentru obligațiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta și „administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului”. În temeiul dispozițiilor enunțate, Curtea a apreciat că termenul de insolvabilitate este unul și același cu termenul de insolvență și sunt echivalente sub raportul efectelor juridice iar folosirea diferită a acestuia, în acte normative diferite nu poate naște juridic posibilitatea angajării răspunderii administratorului pe textele din Codul de procedură fiscală, atâta timp cât starea de insolvență și procedura angajării administratorului debitorului insolvabil sunt reglementate de Legea nr. 85/2006, lege specială și care nu distinge sub aspectul creditorilor din punct de vedere al posibilității angajării răspunderii administratorului. A reținut instanța de fond că similitudinea condițiilor și situațiilor în care se poate angaja răspunderea pentru administrator în cele două texte normative, duce la concluzia ca aceste două proceduri nu pot coexista în același timp și că procedura angajării administratorului debitorului insolvent nu poate fi alta decât cea reglementată de Legea nr. 85/2006, care a abrogat implicit dar neîndoielnic prevederile cu aceleași efecte din Codul de procedură fiscală. A reținut ca argumente în soluția sa faptul că, Legea nr. 85/2006 constituie o lege specială față de Codul de procedură fiscală, care este dreptul comun în materia datoriilor bugetare și se aplică deci cu prioritate, legea specială nedistingând cu privire la calitatea creditorilor care pot cere angajarea răspunderii, statul fiind pus în aceeași categorie și în aceleași condiții cu ceilalți creditori; cum ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus , a apreciat instanța, înseamnă că organele fiscale ale statului trebuie să urmeze calea legii speciale atunci când încearcă să angajeze răspunderea administratorului pentru faptele care au provocat starea de insolvență a debitorului. Curtea a mai constatat că două proceduri care ar duce la același rezultat ori efecte, anume răspunderea (și executarea silită) a administratorului pentru o parte din pasivul debitoarei, nu pot exista în același timp fără ca stabilitatea raporturilor juridice să fie afectată; ar fi imposibil de explicat faptul că din punctul de vedere al instanței judecătorești, exprimat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, debitorul nu este insolvabil, dar din punctul de vedere al creditorului Statul Român acesta poate fi considerat insolvabil pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului; S-a mai apreciat că posibilitatea considerării de către creditorul Statul Român a stării de insolvență peste prevederile Legii nr. 85/2006 și chiar împotriva hotărârii dată în temeiul acestea prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că debitorul nu este insolvabil, creează posibilitatea angajării răspunderii solidare a administratorului în temeiul art. 27-28 C. proc. fisc. și naște totodată posibilitatea executării silite atât a administratorului, cât și a debitorului, deși procedura de deschidere a insolvenței nu a avut loc sau a fost respinsă irevocabil de instanța de judecată, fapt care ar duce la inaplicabilitatea sau inutilitatea prevederilor Legii nr. 85/2006, în toate cazurile în care unul dintre creditorii debitorului aflat în incapacitate de plăți ar fi Statul Român prin organele sale fiscale. Instanța de fond a constatat că A.N.A.F. a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței în privința debitorului, în baza aceleiași creanțe și că această cerere a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 625 din 23 iunie 2009), stabilindu-se deci cu putere de lucru judecat că nu există condițiile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii insolvenței, din moment ce creanța nu este exigibilă; Dacă s-ar stabili răspunderea administratorului debitoarei prin respingerea irevocabilă a prezentei cereri în anulare, a reținut instanța, s-ar ajunge în situația în care A.N.A.F. ar putea începe executarea silită împotriva administratorului înainte de declararea insolvenței în baza aceleiași creanțe, deși conform Legii nr. 85/2006 procedura atragerii răspunderii acestuia pentru crearea stării de insolvență ar urma să aibă loc în baza raportului lichidatorului sau administratorului judiciar, ulterior deschiderii procedurii insolvenței; în opinia instanței, existența unei proceduri paralele de declarare a stării de „insolvabilitate" (în fapt insolvență) față de cea prevăzută de legea specială (Legea nr. 85/2006) și care ar permite ocolirea procedurii atragerii răspunderii administratorului pe texte de lege prevăzute în Codul de procedură fiscală (dreptul comun în materia urmăririi creanțelor bugetare) este incompatibilă prin efectele sale cu procedura insolvenței și implicit a posibilității stabilirii răspunderii pentru crearea acestei incapacități de plată în baza Legii nr. 85/2006, motive pentru care instanța a considerat abrogată procedura prevăzută de art. 27 C. proc. fisc. și pe cale de consecință a apreciat că stabilirea răspunderii solidare a administratorului M.V.I. înainte de declararea stării de insolvență de către instanța de judecată este lipsită de bază legală. Instanța de fond nu a primit nici susținerile reclamantului, conform cărora nu poate fi reținută reaua-credință a acestuia ori legătura de cauzalitate între faptele administratorului și situația financiară a societății debitoare administrate. În opinia instanței de fond, legătura de cauzalitate este dovedită prin regăsirea valorii bunurilor deținute la un moment dat în patrimoniul societății în patrimoniul personal al administratorului. Existența la un moment dat a unui profit rezultat în urma unei revinderi a imobilului achiziționat de debitoare poate dovedi că în derularea normală a activității sale aceasta era profitabilă și deci ajungerea în incapacitate de plată, nu poate avea o altă explicație rezonabilă decât deturnarea fondurilor, activelor ori sumelor încasate, din moment ce nu există o altă explicație (a administratorului) în privința destinației sumei și profitului rezultat din operațiunile debitoarei, fiind un element de natură a demonstra că incapacitatea de plată avea alte cauze decât greutățile și blocajele inerente specificului activității.

Recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Bacău împotriva Sentinței civile nr. 95 din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal. Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 4.1. Instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la termenii de „insolvabilitate” și „insolvență”, apreciind că aceștia sunt echivalenți sub raportul efectelor juridice și că folosirea diferită în acte normative separate nu poate naște juridic posibilitatea angajării răspunderii administratorului în baza textelor din Codul de procedură fiscală, atâta timp cât starea de insolvență și procedura angajării debitorului insolvabil, sunt reglementate de Legea nr. 85/2006, lege specială care nu distinge sub aspectul creditorilor din punct de vedere al posibilității angajării răspunderii administratorului. 4.2. Opinia instanței de fond este în contradicție cu dispozițiile art. 27, art. 176 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, modificată și completată și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. 4.3. Instanța de fond a reținut în mod eronat că Legea nr. 85/2006 a abrogat implicit prevederile din Codul de procedură fiscală.

Concluzii scrise formulate de intimatul-reclamant M.V.I. Intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat, deoarece instanța de fond a stabilit în mod corect că răspunderea administratorului nu poate fi stabilită înainte de declararea insolvenței debitoarei cu care administratorul răspunde solidar, ori înaintea chiar a rămânerii irevocabile a deciziei de declarare a insolvabilității aceleiași debitoare făcută de organul fiscal. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – instanță competentă să soluționeze recursul declarat. Recursul este fondat. 1.1. În mod greșit judecătorul fondului a considerat că termenii de „insolvență” și „insolvabilitate” sunt identici și că prevederile Legii nr. 85/2006 au abrogat implicit textele C. proc. fisc. referitoare la procedura insolvabilității. Cele două instituții juridice sunt distincte. Potrivit dispozițiilor art. 176 C. proc. fisc.„este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile”. Insolvența este definită de art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile”. În cazul procedurii insolvabilității, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, pot răspunde solidar, atât persoane juridice, cât și fizice, pe când în cadrul procedurii insolvenței, răspund solidar cu debitorul insolvent, numai persoanele fizice. Reorganizarea și falimentul persoanei juridice debitoare sunt posibile numai prin declanșarea procedurii insolvenței reglementată de Legea nr.85/2006. Rezultă, în mod logic, că Legea nr. 85/2006 nu a abrogat implicit prevederile Codului de procedură fiscală referitoare la insolvabilitate, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Un argument în plus, îl reprezintă modificarea și completarea art. 27 din Codul de procedură fiscală, prin prevederile O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale. Nu are relevanță faptul că nu s-a pronunțat o hotărâre care să declare societatea debitoare în stare de insolvență, iar constatarea declarării stării de insolvabilitate de către debitor și inexistența unei hotărâri irevocabile pe acest aspect, are importanță și poate fi invocată în procedura executării silite a persoanei obligată să răspundă solidar cu debitorul declarat insolvabil. 1.2. Cu privire la motivele de recurs ce privesc fondul cauzei, se constată că instanța de fond a respins apărările formulate de reclamant și a reținut că reaua-credință a acestuia în calitate de administrator, a fost dovedită. Se reține că intimatul-reclamant a vândut bunurile societății care aduceau profit acesteia, moment după care societatea a început să înregistreze datorii. S-a mai reținut că administratorul a realizat investiții în active imobiliare ce reprezintă sediul societății, imobilul fiind proprietatea acestuia. Investițiile au fost realizate într-o perioadă în care societatea înregistra creșteri semnificative ale debitelor către furnizori. De asemenea, mai multe bunuri lăsate în custodia unei alte societăți nu au mai fost găsite, iar intimatul-reclamant nu a putut demonstra contrariul. Toate acestea, în opinia instanței de fond și a instanței de recurs, reprezintă fapte care au condus la intrarea societății debitoare în stare de insolvabilitate iar reaua-credință a administratorului este dovedită prin modul de acțiune ce a transformat societatea dintr-o entitate deținătoare a unor active ce aduceau profit, într-o entitate ce înregistra debite din ce în ce mai mari. 2. Față de acestea, în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează a se modifica sentința atacată în sensul că se va respinge acțiunea ca neîntemeiată. Se va menține soluția primei instanțe referitoare la soluționarea excepției de tardivitate a acțiunii.