ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2825/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2825/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 709/110/2010, reclamantul M.V.I. a solicitat

în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bacău, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 13 din 9 aprilie 2009

și, pe cale de consecință, a Deciziei de impunere nr. 5 din 19 februarie 2008

privind angajarea răspunderii solidare.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a contestat Decizia nr. 5 din 19 februarie 2008

emisă de Administrația Finanțelor Publice a mun. Bacău, prin care s-a stabilit

răspunderea solidară a sa cu debitoarea SC S.C. SRL BACĂU pentru suma de

1.242.627 lei, contestație respinsă prin Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008, a

aceleiași autorități.

Reclamantul a

susținut că Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008 este neîntemeiată și se impune

anularea acesteia, deoarece instituția care a soluționat contestația (aceleași

persoane semnând atât decizia de impunere cât și soluția dată contestată) a dat

o interpretare eronată a prevederilor legale incidente și fără a se dovedi că

înstrăinarea bunurilor s-a făcut cu rea-credință, în scopul producerii

insolvabilității debitoarei.

Reclamantul a mai

arătat că buna credință este prezumată, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ.,

în favoarea dobânditorului, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel ce o

invocă; reaua-credință este atitudinea unei persoane care săvârșește un act sau

un fapt contrar legii.

Nu rezultă, însă, din

probatoriul administrat reaua-credință a sa, ori legătura de cauzalitate

invocată de organul fiscal competent.

În susținerea

acțiunii sale, reclamantul a mai învederat că vinderea unui bun cu un preț mai

mare decât cel de achiziție, nu poate dovedi crearea stării de insolvabilitate;

nici creșterea semnificativă a debitelor în anul 2006, pentru debitoare, nu

poate dovedi reaua-credință ori vreun fapt contrar legii, fiind normal ca în

relațiile comerciale să se contracteze materiale și să existe debite de achitat

către furnizori.

În ceea ce privește

investițiile efectuate în imobilul pentru care societatea debitoare avea

încheiat contract de comodat, reclamantul a arătat că este normal ca spațiul să

fie amenajat potrivit obiectului de activitate și că există o practică uzuală

și legală în acest sens.

Nici faptul găsirii

unor bunuri ale debitoarei lăsate în custodie la SC E.R.T. SRL NEAMȚ, a

susținut reclamantul, nu poate constitui motiv de angajare a răspunderii administratorului,

întrucât nu au fost identificate bunurile și factura a fost stornată pentru

lipsa achitării acesteia.

S-a mai susținut,

totodată, că atâta timp cât debitul de 1.241.627 lei a fost contestat și nu

este cert, lichid și exigibil pentru societatea debitoare, nu poate fi reținută

nici răspunderea administratorului în solidar cu aceasta pentru aceeași

creanță. Mai mult, a arătat reclamantul atât Tribunalul Bacău cât și Curtea de

Apel Bacău, au respins cererea de deschidere a insolvenței, stabilind că până

la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației debitoarei, debitul nu

poate fi considerat cert.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâta A.F.P. Bacău a invocat excepția de necompetență materială a

Tribunalului Bacău, întrucât cuantumul creanței deciziei de impunere este de

1.241.627 lei și determină competența în primă instanță a secției de contencios

administrativ și fiscal a curții de apel precum și excepția tardivității

formulării acțiunii.

Pe fondul cauzei,

pârâta a arătat că prin procesul-verbal nr. 56267 din 30 august 2006 s-a

constatat starea de insolvabilitate a debitoarei SC S.C. SRL BACĂU, iar

administratorul M.V.I. a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare

prin ascunderea, vânzarea, cu rea-credință, a bunurilor proprietatea

debitoarei.

Tribunalul Bacău, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 304 din 17

mai 2010 a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Bacău având în vedere valoarea litigiului.

La această instanță

dosarul a fost înregistrat sub nr. 362/32/2010.

instanței de fond.

Prin sentința civilă

nr. 95 din 10 septembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității invocată de

Administrația Finanțelor Publice a mun. Bacău.

A admis cererea

reclamantului M.V.I., a anulat Decizia nr. 13 din 09 aprilie 2008 emisă de

Administrația Finanțelor Publice Bacău și Decizia nr. 5 din 19 februarie 2010 a

aceleiași autorități având ca obiect angajare răspundere solidară a

administratorului statutar.

și de drept care au format convingerea instanței de fond.

3.1. Cu privire la

excepția tardivității introducerii acțiunii, instanța a reținut că este

neîntemeiată apreciind că din actele dosarului rezultă că decizia atacata a

fost comunicată persoanei urmărite în solidar, la adresa din Brașov, însă

orașul în care a domiciliat mereu petentul este Bacău. Având în vedere că, în

susținerea excepției, pârâta nu a dovedit că soluția a fost comunicată la

adresa din cartea de identitate a petentului, aceasta fiind și adresa la care a

fost citat petentul pentru judecarea contestației, la o dată care să depășească

6 luni anterioare datei introducerii cererii de anulare, excepția a fost

respinsă.

3.2. Pe fondul

cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că din analiza dispozițiilor

art. 27 alin. (2) (1) din O.G. nr. 92/2003, rezultă că, pentru a putea opera

răspunderea solidară a administratorului cu debitorul urmărit, este necesar ca

acesta din urmă să fie declarat „insolvabil".

De asemenea, art. 2

alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 arată că „Prezentul cod constituie procedura de

drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a

altor sume datorate bugetului general consolidat”.

Totodată și art. 138

din Legea nr. 85/2006 stabilește că judecătorul sindic poate dispune ca o parte

a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență să fie suportată de

membrii organelor de conducere care au cauzat starea de insolvență prin faptul

că „au deturnat sau ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit

în mod fictiv pasivul acesteia", iar potrivit art. 27 alin. (2) lit. b)

din O.G. nr. 92/2003, pentru obligațiile de plata restante ale debitorului

declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta

și „administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au

provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau

ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului”.

În temeiul

dispozițiilor enunțate, Curtea a apreciat că termenul de insolvabilitate este

unul și același cu termenul de insolvență și sunt echivalente sub raportul

efectelor juridice iar folosirea diferită a acestuia, în acte normative

diferite nu poate naște juridic posibilitatea angajării răspunderii

administratorului pe textele din Codul de procedură fiscală, atâta timp cât

starea de insolvență și procedura angajării administratorului debitorului

insolvabil sunt reglementate de Legea nr. 85/2006, lege specială și care nu

distinge sub aspectul creditorilor din punct de vedere al posibilității

angajării răspunderii administratorului.

A reținut instanța de

fond că similitudinea condițiilor și situațiilor în care se poate angaja

răspunderea pentru administrator în cele două texte normative, duce la

concluzia ca aceste două proceduri nu pot coexista în același timp și că

procedura angajării administratorului debitorului insolvent nu poate fi alta

decât cea reglementată de Legea nr. 85/2006, care a abrogat implicit dar

neîndoielnic prevederile cu aceleași efecte din Codul de procedură fiscală.

A reținut ca

argumente în soluția sa faptul că, Legea nr. 85/2006 constituie o lege specială

față de Codul de procedură fiscală, care este dreptul comun în materia

datoriilor bugetare și se aplică deci cu prioritate, legea specială

nedistingând cu privire la calitatea creditorilor care pot cere angajarea

răspunderii, statul fiind pus în aceeași categorie și în aceleași condiții cu

ceilalți creditori; cum

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

,

a apreciat instanța, înseamnă că organele fiscale ale statului trebuie să

urmeze calea legii speciale atunci când încearcă să angajeze răspunderea

administratorului pentru faptele care au provocat starea de insolvență a

debitorului.

Curtea a mai

constatat că două proceduri care ar duce la același rezultat ori efecte, anume

răspunderea (și executarea silită) a administratorului pentru o parte din

pasivul debitoarei, nu pot exista în același timp fără ca stabilitatea

raporturilor juridice să fie afectată; ar fi imposibil de explicat faptul că

din punctul de vedere al instanței judecătorești, exprimat printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, debitorul nu este insolvabil, dar din punctul de

vedere al creditorului Statul Român acesta poate fi considerat insolvabil

pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului;

S-a mai apreciat că

posibilitatea considerării de către creditorul Statul Român a stării de

insolvență peste prevederile Legii nr. 85/2006 și chiar împotriva hotărârii

dată în temeiul acestea prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că

debitorul nu este insolvabil, creează posibilitatea angajării răspunderii

solidare a administratorului în temeiul art. 27-28 C. proc. fisc. și naște

totodată posibilitatea executării silite atât a administratorului, cât și a

debitorului, deși procedura de deschidere a insolvenței nu a avut loc sau a

fost respinsă irevocabil de instanța de judecată, fapt care ar duce la inaplicabilitatea

sau inutilitatea prevederilor Legii nr. 85/2006, în toate cazurile în care unul

dintre creditorii debitorului aflat în incapacitate de plăți ar fi Statul Român

prin organele sale fiscale.

Instanța de fond a

constatat că A.N.A.F. a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței

în privința debitorului, în baza aceleiași creanțe și că această cerere a fost

respinsă prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 625 din 23 iunie 2009),

stabilindu-se deci cu putere de lucru judecat că nu există condițiile prevăzute

de lege pentru deschiderea procedurii insolvenței, din moment ce creanța nu

este exigibilă;

Dacă s-ar stabili

răspunderea administratorului debitoarei prin respingerea irevocabilă a

prezentei cereri în anulare, a reținut instanța, s-ar ajunge în situația în

care A.N.A.F. ar putea începe executarea silită împotriva administratorului

înainte de declararea insolvenței în baza aceleiași creanțe, deși conform Legii

nr. 85/2006 procedura atragerii răspunderii acestuia pentru crearea stării de

insolvență ar urma să aibă loc în baza raportului lichidatorului sau

administratorului judiciar, ulterior deschiderii procedurii insolvenței; în

opinia instanței, existența unei proceduri paralele de declarare a stării de

„insolvabilitate" (în fapt insolvență) față de cea prevăzută de legea

specială (Legea nr. 85/2006) și care ar permite ocolirea procedurii atragerii

răspunderii administratorului pe texte de lege prevăzute în Codul de procedură

fiscală (dreptul comun în materia urmăririi creanțelor bugetare) este

incompatibilă prin efectele sale cu procedura insolvenței și implicit a

posibilității stabilirii răspunderii pentru crearea acestei incapacități de

plată în baza Legii nr. 85/2006, motive pentru care instanța a considerat

abrogată procedura prevăzută de art. 27 C. proc. fisc. și pe cale de consecință

a apreciat că stabilirea răspunderii solidare a administratorului M.V.I.

înainte de declararea stării de insolvență de către instanța de judecată este

lipsită de bază legală.

Instanța de fond nu a

primit nici susținerile reclamantului, conform cărora nu poate fi reținută

reaua-credință a acestuia ori legătura de cauzalitate între faptele

administratorului și situația financiară a societății debitoare administrate.

În opinia instanței

de fond, legătura de cauzalitate este dovedită prin regăsirea valorii bunurilor

deținute la un moment dat în patrimoniul societății în patrimoniul personal al

administratorului.

Existența la un

moment dat a unui profit rezultat în urma unei revinderi a imobilului

achiziționat de debitoare poate dovedi că în derularea normală a activității

sale aceasta era profitabilă și deci ajungerea în incapacitate de plată, nu

poate avea o altă explicație rezonabilă decât deturnarea fondurilor, activelor

ori sumelor încasate, din moment ce nu există o altă explicație (a

administratorului) în privința destinației sumei și profitului rezultat din

operațiunile debitoarei, fiind un element de natură a demonstra că

incapacitatea de plată avea alte cauze decât greutățile și blocajele inerente

specificului activității.

de pârâta Administrația Finanțelor Publice Bacău împotriva Sentinței civile nr.

95 din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Motivele de recurs

sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

4.1. Instanța de fond

s-a aflat în eroare cu privire la termenii de „insolvabilitate” și

„insolvență”, apreciind că aceștia sunt echivalenți sub raportul efectelor

juridice și că folosirea diferită în acte normative separate nu poate naște

juridic posibilitatea angajării răspunderii administratorului în baza textelor

din Codul de procedură fiscală, atâta timp cât starea de insolvență și

procedura angajării debitorului insolvabil, sunt reglementate de Legea nr. 85/2006,

lege specială care nu distinge sub aspectul creditorilor din punct de vedere al

posibilității angajării răspunderii administratorului.

4.2. Opinia instanței

de fond este în contradicție cu dispozițiile art. 27, art. 176 din O.G. nr. 92/2003,

privind Codul de procedură fiscală, republicată, modificată și completată și cu

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

4.3. Instanța de fond

a reținut în mod eronat că Legea nr. 85/2006 a abrogat implicit prevederile din

Codul de procedură fiscală.

formulate de intimatul-reclamant M.V.I.

Intimatul solicită

respingerea recursului ca nefondat, deoarece instanța de fond a stabilit în mod

corect că răspunderea administratorului nu poate fi stabilită înainte de

declararea insolvenței debitoarei cu care administratorul răspunde solidar, ori

înaintea chiar a rămânerii irevocabile a deciziei de declarare a

insolvabilității aceleiași debitoare făcută de organul fiscal.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție – instanță competentă să soluționeze

recursul declarat.

Recursul este fondat.

1.1. În mod greșit

judecătorul fondului a considerat că termenii de „insolvență” și „insolvabilitate”

sunt identici și că prevederile Legii nr. 85/2006 au abrogat implicit textele C.

proc. fisc. referitoare la procedura insolvabilității.

Cele două instituții

juridice sunt distincte.

Potrivit

dispozițiilor art. 176 C. proc. fisc.„este insolvabil debitorul ale cărui

venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale

de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile”.

Insolvența este

definită de art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ca fiind „acea stare a

patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor

bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile”.

În cazul procedurii

insolvabilității, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat

insolvabil, pot răspunde solidar, atât persoane juridice, cât și fizice, pe

când în cadrul procedurii insolvenței, răspund solidar cu debitorul insolvent,

numai persoanele fizice.

Reorganizarea și

falimentul persoanei juridice debitoare sunt posibile numai prin declanșarea

procedurii insolvenței reglementată de Legea nr.85/2006.

Rezultă, în mod

logic, că Legea nr. 85/2006 nu a abrogat implicit prevederile Codului de

procedură fiscală referitoare la insolvabilitate, astfel cum în mod greșit a

reținut instanța de fond.

Un argument în plus,

îl reprezintă modificarea și completarea art. 27 din Codul de procedură fiscală,

prin prevederile O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea

evaziunii fiscale.

Nu are relevanță

faptul că nu s-a pronunțat o hotărâre care să declare societatea debitoare în

stare de insolvență, iar constatarea declarării stării de insolvabilitate de

către debitor și inexistența unei hotărâri irevocabile pe acest aspect, are importanță

și poate fi invocată în procedura executării silite a persoanei obligată să

răspundă solidar cu debitorul declarat insolvabil.

1.2. Cu privire la

motivele de recurs ce privesc fondul cauzei, se constată că instanța de fond a

respins apărările formulate de reclamant și a reținut că reaua-credință a

acestuia în calitate de administrator, a fost dovedită.

Se reține că

intimatul-reclamant a vândut bunurile societății care aduceau profit acesteia,

moment după care societatea a început să înregistreze datorii.

S-a mai reținut că

administratorul a realizat investiții în active imobiliare ce reprezintă sediul

societății, imobilul fiind proprietatea acestuia.

Investițiile au fost

realizate într-o perioadă în care societatea înregistra creșteri semnificative

ale debitelor către furnizori.

De asemenea, mai

multe bunuri lăsate în custodia unei alte societăți nu au mai fost găsite, iar

intimatul-reclamant nu a putut demonstra contrariul.

Toate acestea, în

opinia instanței de fond și a instanței de recurs, reprezintă fapte care au

condus la intrarea societății debitoare în stare de insolvabilitate iar

reaua-credință a administratorului este dovedită prin modul de acțiune ce a

transformat societatea dintr-o entitate deținătoare a unor active ce aduceau

profit, într-o entitate ce înregistra debite din ce în ce mai mari.

în drept, în temeiul art. 312 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează a se

modifica sentința atacată în sensul că se va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Se va menține soluția

primei instanțe referitoare la soluționarea excepției de tardivitate a

acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Administrația Finanțelor Publice Bacău împotriva sentinței civile nr. 95 din 10

septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința atacată în

sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M.V.I.

Menține soluția primei instanțe

referitoare la soluționarea excepției de tardivitate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 mai 2011.