ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2494/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: I. Instanța de fond 1. Acțiunea reclamantului Curtea de Apel Bacău a fost investită prin declinare de competență de către Tribunalul Bacău, cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.G.M.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău, prin care a solicitat să se dispună anularea Deciziilor nr. 1 din 16 noiembrie 2007 și nr. 4 din 6 martie 2008 pentru suma de 21.087.798 lei pentru care s-a dispus obligarea în solidar, cu alte persoane fizice și juridice, pentru obligații fiscale restante ale debitoarei SC E. SA Bacău, conform dispozițiilor O.G.

nr. 92/2003. În motivare, reclamantul a arătat că a avut calitatea de membru al Consiliului de Administrație al SC E. SA Bacău, iar decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 este nelegală, întrucât nu a înstrăinat sau ascuns bunuri din proprietatea SC E. SA. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație administrativă, care a fost respinsă prin Decizia nr. 4 din 6 martie 2008 emisă de pârâtă. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 91 din 23 iunie 2009, Curtea de Apel Bacău a admis acțiunea și a dispus anularea în parte a deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de pârâtă, în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău a reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată, către reclamant.

Sentința a fost recurată de pârâtă, iar prin decizia nr. 1102 din 26 februarie 2010, I.C.C.J. – secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, întrucât aceasta a omis a se pronunța și asupra Deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 de soluționare a contestației administrative. În rejudecare, Curtea de Apel Bacău - secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamant, a dispus anularea Deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 emisă de D.G.F.P. Bacău - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii și anularea parțială a Deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de aceeași pârâtă, în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău a reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 3600 lei cheltuieli de judecată, către reclamant.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007, Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău A.F.P. pentru Contribuabili Mijlocii Bacău a dispus angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA a persoanelor juridice SC M.E. SA Bacău, SC M.B. SA Buhuși și a persoanelor fizice V.G.M., P.S.N., R.N.M., C.G.M.A. și S.V.M.D., pentru obligații fiscale de plată în cuantum de 21.087.798 lei ale debitoarei SC E. SA, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b). și alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Prin decizia nr. 4 din 06 martie 2008, privind soluționarea contestației formulate de reclamantul C.G.M.A.

a fost respinsă ca neîntemeiată contestația vizând decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007. În motivarea deciziei, organul fiscal a reținut că scopul divizării a fost acela de deposedare de bunuri a SC E. SA Bacău și trecerea acesteia în faliment, provocându-se insolvabilitatea debitoarei, atât prin modul de împărțire a datoriilor la bugetul general consolidat (supraevaluarea activelor), cât și prin înstrăinarea bunurilor mobile și imobile, situație ce se încadrează în prevederile art. 27 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003. Mai precis, persoanele fizice a căror răspundere a fost atrasă prin decizia contestată au avut calitatea de administratori la data divizării, au semnat în această calitate toate documentele necesare divizării și au pus în aplicarea hotărârea Adunării Generale, care ulterior a fost prezentată judecătorului delegat, pentru a fi publicat proiectul de divizare în M. Of.

al României, provocând astfel starea de insolvabilitate a debitoarei, prin ascunderea sau înstrăinarea, cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor acesteia. Curtea a reținut că reclamantul a avut calitatea de administrator al debitoarei până la data de 14 ianuarie 2004, când prin Hotărârea A.G.A. nr. 2 a fost eliberat din funcție. Operațiunea prin care organul fiscal a considerat că a avut loc o înstrăinare a bunurilor mobile și imobile proprietatea SC E. SA, o constituie divizarea, care a avut loc la data de 31 martie 2004 și al cărei proiect a fost adoptat, la data de 14 noiembrie 2003 și publicat în M. Of. al României, partea I IV-a, din 2 decembrie 2003, însă, pentru a putea fi angajată răspunderea reclamantului, în condițiile art. 27 alin. (1) lit. b). C. proc.

fisc., Curtea a apreciat că pârâta trebuia să dovedească că insolvabilitatea debitoarei a fost provocată prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor proprietatea acesteia. Chiar și în condițiile în care divizarea ar putea fi considerată drept o înstrăinare a activului patrimonial, Curtea a apreciat că nu se poate reține însă reaua-credință a reclamantului. În altă ordine de idei, Curtea a constatat că organul fiscal nu a formulat opoziție la divizare, deși avea posibilitatea, în calitate de creditor bugetar, de a face opoziție în condițiile art. 62 raportat la art. 237 alin. (2) și art. 238 din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, divizarea a avut loc cu avizul de principiu al organului fiscal, dat în considerarea faptului că toate bunurile societății debitoare erau indisponibilizate prin măsuri asigurătorii sau ipotecate de către organul fiscal., ceea ce demonstrează că divizarea nu a fost o piedică la executarea silită, procedându-se în fapt la executarea silită a SC M.U. SA și SC M. SA, precum și a SC M.E. SA și SC M.B. SA. Ca atare, Curtea a concluzionat în sensul că divizarea debitoarei SC E. SA Bacău a fost realizată ca urmare a voinței societății, exprimată în condițiile art. 240 din legea nr. 31/1990, în cadrul ședinței extraordinare din 14 noiembrie 2003 a adunării generale a acționarilor, prin Hotărârea nr. 2 de aprobare a proiectului de divizare.

Totodată, a apreciat că în cauză nu s-a dovedit că reclamantul ar fi înstrăinat sau ascuns cu rea-credință, sub orice formă bunuri ale societății debitoare, așa cum s-a reținut în decizia contestată. II. Instanța de recurs 1. Criticile pârâtei Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că soluția de admiterea acțiunii reclamantului C.M.A. și de anulare parțială a Deciziei recurentei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 în privința angajării răspunderii solidare a acestuia cu debitoarea SC M.E.

SA Bacău pentru suma de 21.087.798 lei și a deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 prin care s-a respins contestația administrativă se bazează pe trei aspecte principale: - înstrăinarea bunurilor debitoarei SC E. SA s-a făcut în urma divizării societății, operațiune care s-a realizat cu respectarea art. 238-251 din Legea nr. 31/1990 republicată și nu a fost contestată de recurenta creditoare pe calea opoziției, conform art. 62 din LSC, recurenta nedovedind că insolvabilitatea debitoarei a fost provocată de înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință a bunurilor acesteia; - divizarea a fost avizată de organele fiscale, în condițiile în care bunurile debitoarei erau indisponibilizate, astfel că divizarea nu era o piedică la executarea silită; - operațiunea de divizare a reprezentat voința tuturor asociaților, așa cum rezultă din hotărârea A.G.A.

nr. 2 din 14 noiembrie 2003 și nu numai voința intimatului – reclamant. Recurenta – pârâtă a susținut că prin modul de realizare a divizării societății mamă s-a efectuat o înstrăinare cu rea credință a bunurilor acesteia, cele 4 societăți rezultate din divizare primind active valoroase, însă numai 12% din datorii (în principal accesorii nepurtătoare de majorări), scopul real al divizării fiind provocarea insolvabilității SC E. SA, care din luna septembrie 2006 nu a mai desfășurat activitate iar ulterior a intrat în faliment. Procesul de divizare a fost formal transparent, recurenta arătând că organul fiscal a fost indus în eroare la emiterea acordului de principiu, deoarece nu i-a fost prezentat bilanțul de divizare și raportul de evaluare a activelor, conform legii contabilității nr. 82/1994, art. 28.1, documente care nu au fost depuse nici la Registrul Comerțului.

S-a susținut că abia la data de 2 decembrie 2008 organele fiscale au intrat în posesia înscrisurilor privind „reevaluarea activelor corporale” ale recurentei, care a stat la baza împărțirii patrimoniului între societățile rezultate din divizare, operațiunea de reevaluare nefiind efectuată de persoane autorizate în acest sens și imparțiale, ci de salariați ai societății, care au repartizat societăților nou înființate bunuri mobile și imobile cu un grad de uzură foarte mare, chiar de 99% pentru unele clădiri și hale, ceea ce a determinat o valoare de preluare foarte mică, iar societății mame invers, acesteia rămânându-i în patrimoniu bunurile cu uzură mică, pe cale de consecință preluându-se datorii mari.

Recurenta a învederat că, dacă ar fi cunoscut această modalitate de reevaluare ar fi contestat-o, solicitând evaluarea de către un expert autorizat. S-a susținut că reaua credință și intenția vădită de a deposeda debitoarea de active, în favoarea societăților nou – înființate este demonstrată de faptul că la mai puțin de 2 ani de la divizarea debitoarei, împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului, ca urmare a poverii datoriilor preluate în urma divizării, fiind imposibilă redresarea acesteia. Recurenta a arătat că intimatul - reclamant era administrator cu puteri depline și în această calitate s-ar fi putut opune divizării și să sesizeze organele în drept cu privire la eventualele nereguli, de care avea cunoștință, așa cum rezultă din contestația depusă la organul fiscal, astfel că se putea angaja răspunderea acestuia, în baza art. 27 lit. b) din O.G.

nr. 92/2003. S-a concluzionat că este greșită motivarea instanței de fond privind calificarea operațiunii de divizare ca rezultat al voinței tuturor asociaților, din moment ce intimatul - reclamant, administrator al debitoarei, nu s-a opus divizării, însușindu-și practic această operațiune și consecințele acesteia. S-a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii formulate de recurentă împotriva intimatului – pârât, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. 2. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv prin prisma art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare. Recurenta – pârâtă Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău a angajat răspunderea intimatului – reclamant C.G.M.A., împreună cu alte persoane fizice și juridice pentru suma de 21087798 lei, reprezentând obligații fiscale ale SC E. SA Bacău, unde intimatul a avut calitatea de membru al consiliului de administrație.

În acest sens, recurenta a emis Decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 pentru suma menționată anterior, deoarece intimatul – reclamant a contribuit, prin exercitarea atribuțiilor de administrare a societății, la decizia de divizare a acesteia, care a avut un caracter fraudulos prin modalitatea de realizare, SC E. SA Bacău rămânând cu datorii importante și active nesemnificative, ceea ce a condus la imposibilitatea realizării obiectului de activitate, provocând insolvabilitatea și ulterior, insolvența societății, în drept Decizia fiind întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc.

Potrivit acestui text „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului Cod, răspund solidar cu acesta...administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare, prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință, sub orice formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia”, din alin. (2) al textului rezultând că angajarea răspunderii solidare pe acest temei se poate face, atât pentru societățile declarate insolvabile, cât și pentru cele în insolvență. Prima instanță a concluzionat corect că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de textul menționat anterior pentru angajarea răspunderii intimatului, deoarece recurenta – pârâtă nu a dovedit că acesta „a provocat” insolvabilitatea SC E. SA Bacău sau că „a înstrăinat sau a ascuns, cu rea credință, sub orice formă, bunuri mobile și imobile proprietatea acesteia”.

Așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de recurentă și contestată în prezentul litigiu, la data divizării, structura acționariatului SC E. SA Bacău era formată din Asociația Mobilă PAS, care deținea 50,994% din acțiuni, S.I.F. Banat Crișana, deținătoarea a 32,451% din acțiuni, restul de 16,555% din acțiuni aparținând persoanelor fizice. Din aceeași Decizie reiese că la data divizării SC E. SA Bacău înregistra datorii de 26406257 lei și că toate bunurile mobile și imobile erau sechestrate de organul fiscal teritorial. Prin urmare, organele fiscale nu au procedat la executarea silită a patrimoniului debitoarei, pentru recuperarea creanțelor, deși aveau această posibilitate legală, inacțiunea acestora determinând acumularea, în continuare, de datorii bugetare.

Pe de altă parte, proiectul de divizare a fost aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 2 din 14 noiembrie 2003, care exprima voința majorității acționarilor, conform art. 240 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990, intimatul – reclamant neputând influența în nici un fel această măsură, proiectul de divizare fiind publicat în M. Of. partea IV din 2 decembrie 2003. După publicitate nici un creditor și nici o persoană interesată nu a atacat proiectul de divizare al SC E. SA Bacău cu opoziție, această cale de atac fiind reglementată de art. 62 coroborat cu art. 237 alin. (2) și 238 din Legea nr. 31/1990 republicată, în favoarea creditorilor sau altor persoane care ar putea fi prejudiciate prin măsura divizării.

Organele fiscale nu numai că au rămas în continuare în pasivitate, dar chiar au avizat proiectul de divizare, neputându-și invoca propria culpă, cum că nu li s-a prezentat bilanțul de divizare și raportul de evaluare a activelor societății, așa cum se susține în recurs, atâta timp cât aveau obligația să solicite documentația necesară pentru emiterea unui aviz în cunoștință de cauză, după o informare corespunzătoare, ceea ce în speță nu s-a făcut. Prin hotărârea A.G.A. nr. 2 din 14 ianuarie 2004 intimatul și alți administratori au fost eliberați din funcție, astfel că la data de 31 martie 2004, când s-a realizat operațiunea de divizare, intimatul C.M.A. nu mai era administrator al societății, nu mai avea nici o funcție, nici atribuții decizionale, sau măcar de execuție, așa încât angajarea răspunderii acestuia, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C. fisc.

nu se justifică, deoarece nu intimatul a provocat insolvabilitatea debitoarei, nefiind administrate nici un fel de probatorii în acest sens și nici nu s-a dovedit că a înstrăinat sau a ascuns cu rea credință bunurile societății. Cum intimata – pârâtă nu a probat, așa cum avea obligația potrivit art. 1061 C. civ., că intimatul - pârât a săvârșit cu rea credință vreuna din faptele ce puteau conduce la angajarea răspunderii sale pentru pasivul debitoarei SC E. SA Bacău, dintre cele reglementate strict de prevederile art. 27 alin. (1) C. fisc., în mod corect prima instanță a anulat în parte decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 a Administrației Finanțelor Publice Bacău, în privința angajării răspunderii intimatului și decizia nr. 4 din 6 martie 2008 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Bacău, prin care s-a respins contestația administrativă a acestuia.

De altfel, Înalta Curte a pronunțat soluții similare și în privința celorlalți administratori, prin deciziile nr. 457 din 23 octombrie 2009 cu privire la V.M. și P.S.N. și decizia nr. 2218 din 13 aprilie 2011 cu privire la S.M.D., toți foști administratori ai SC E. SA Bacău. 3. Soluția instanței de recurs Constatând că sentința atacată este temeinică și legală, că nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta – pârâtă să plătească intimatului - reclamant suma de 740 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău împotriva sentinței nr. 96 din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău - secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta – pârâtă la 740 lei cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.