ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2494/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2494/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

I. Instanța de fond

Curtea de Apel Bacău a fost

investită prin declinare de competență de către Tribunalul Bacău, cu cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul C.G.M.A., în contradictoriu cu

pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău,

prin care a solicitat să se dispună anularea Deciziilor nr. 1 din 16 noiembrie 2007

și nr. 4 din 6 martie 2008 pentru suma de 21.087.798 lei pentru care s-a dispus

obligarea în solidar, cu alte persoane fizice și juridice, pentru obligații

fiscale restante ale debitoarei SC E. SA Bacău, conform dispozițiilor O.G. nr. 92/2003.

În motivare, reclamantul a arătat că

a avut calitatea de membru al Consiliului de Administrație al SC E. SA Bacău,

iar decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 este nelegală, întrucât nu a înstrăinat

sau ascuns bunuri din proprietatea SC E. SA.

Împotriva acestei decizii,

reclamantul a formulat contestație administrativă, care a fost respinsă prin

Decizia nr. 4 din 6 martie 2008 emisă de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 91 din 23

iunie 2009, Curtea de Apel Bacău a admis acțiunea și a dispus anularea în parte

a deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de pârâtă, în ceea ce privește

angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău a reclamantului și

a obligat pârâta la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată, către

reclamant.

Sentința a fost recurată de pârâtă,

iar prin decizia nr. 1102 din 26 februarie 2010, I.C.C.J. – secția de contencios

administrativ și fiscal, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, întrucât aceasta a omis a se pronunța și asupra Deciziei nr. 4

din 6 martie 2008 de soluționare a contestației administrative.

În rejudecare, Curtea de Apel Bacău

- secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată

de reclamant, a dispus anularea Deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 emisă de

D.G.F.P. Bacău - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii

și anularea parțială a Deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de aceeași

pârâtă, în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E.

SA Bacău a reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 3600 lei

cheltuieli de judecată, către reclamant.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007,

Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău A.F.P.

pentru Contribuabili Mijlocii Bacău a dispus angajarea răspunderii solidare cu

debitoarea SC E. SA a persoanelor juridice SC M.E. SA Bacău, SC M.B. SA Buhuși

și a persoanelor fizice V.G.M., P.S.N., R.N.M., C.G.M.A. și S.V.M.D., pentru

obligații fiscale de plată în cuantum de 21.087.798 lei ale debitoarei SC E. SA,

în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b). și alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Prin decizia nr. 4 din 06 martie 2008,

privind soluționarea contestației formulate de reclamantul C.G.M.A. a fost

respinsă ca neîntemeiată contestația vizând decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007.

În motivarea deciziei, organul

fiscal a reținut că scopul divizării a fost acela de deposedare de bunuri a SC E.

SA Bacău și trecerea acesteia în faliment, provocându-se insolvabilitatea

debitoarei, atât prin modul de împărțire a datoriilor la bugetul general

consolidat (supraevaluarea activelor), cât și prin înstrăinarea bunurilor

mobile și imobile, situație ce se încadrează în prevederile art. 27 alin. (1) lit.

b) și alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Mai precis, persoanele fizice a

căror răspundere a fost atrasă prin decizia contestată au avut calitatea de

administratori la data divizării, au semnat în această calitate toate

documentele necesare divizării și au pus în aplicarea hotărârea Adunării

Generale, care ulterior a fost prezentată judecătorului delegat, pentru a fi

publicat proiectul de divizare în M. Of. al României, provocând astfel starea

de insolvabilitate a debitoarei, prin ascunderea sau înstrăinarea, cu

rea-credință, sub orice formă, a bunurilor acesteia.

Curtea a reținut că reclamantul a

avut calitatea de administrator al debitoarei până la data de 14 ianuarie 2004,

când prin Hotărârea A.G.A. nr. 2 a fost eliberat din funcție.

Operațiunea prin care organul fiscal

a considerat că a avut loc o înstrăinare a bunurilor mobile și imobile proprietatea

SC E. SA, o constituie divizarea, care a avut loc la data de 31 martie 2004 și

al cărei proiect a fost adoptat, la data de 14 noiembrie 2003 și

publicat în M. Of. al României, partea I IV-a, din 2 decembrie 2003, însă,

pentru a putea fi angajată răspunderea reclamantului, în condițiile art. 27 alin.

(1) lit. b). C. proc. fisc., Curtea a apreciat că pârâta trebuia să dovedească

că insolvabilitatea debitoarei a fost provocată prin înstrăinarea sau

ascunderea cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor proprietatea acesteia.

Chiar și în condițiile în care

divizarea ar putea fi considerată drept o înstrăinare a activului patrimonial,

Curtea a apreciat că nu se poate reține însă reaua-credință a reclamantului.

În altă ordine de idei, Curtea a

constatat că organul fiscal nu a formulat opoziție la divizare, deși avea

posibilitatea, în calitate de creditor bugetar, de a face opoziție în

condițiile art. 62 raportat la art. 237 alin. (2) și art. 238 din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, divizarea a avut loc cu

avizul de principiu al organului fiscal, dat în considerarea faptului că toate

bunurile societății debitoare erau indisponibilizate prin măsuri asigurătorii

sau ipotecate de către organul fiscal., ceea ce demonstrează că divizarea nu a

fost o piedică la executarea silită, procedându-se în fapt la executarea silită

a SC M.U. SA și SC M. SA, precum și a SC M.E. SA și SC M.B. SA.

Ca atare, Curtea a concluzionat în

sensul că divizarea debitoarei SC E. SA Bacău a fost realizată ca urmare a

voinței societății, exprimată în condițiile art. 240 din legea nr. 31/1990, în

cadrul ședinței extraordinare din 14 noiembrie 2003 a adunării generale a

acționarilor, prin Hotărârea nr. 2 de aprobare a proiectului de divizare.

Totodată, a apreciat că în cauză nu

s-a dovedit că reclamantul ar fi înstrăinat sau ascuns cu rea-credință, sub

orice formă bunuri ale societății debitoare, așa cum s-a reținut în decizia

contestată.

II. Instanța de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii

Bacău care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că soluția

de admiterea acțiunii reclamantului C.M.A. și de anulare parțială a Deciziei recurentei

nr. 1 din 16 noiembrie 2007 în privința angajării răspunderii solidare a

acestuia cu debitoarea SC M.E. SA Bacău pentru suma de 21.087.798 lei și a

deciziei nr. 4 din 6 martie 2008 prin care s-a respins contestația

administrativă se bazează pe trei aspecte principale:

- înstrăinarea bunurilor debitoarei

SC E. SA s-a făcut în urma divizării societății, operațiune care s-a realizat

cu respectarea art. 238-251 din Legea nr. 31/1990 republicată și nu a fost contestată

de recurenta creditoare pe calea opoziției, conform art. 62 din LSC, recurenta nedovedind

că insolvabilitatea debitoarei a fost provocată de înstrăinarea sau ascunderea cu

rea credință a bunurilor acesteia;

- divizarea a fost avizată de

organele fiscale, în condițiile în care bunurile debitoarei erau indisponibilizate,

astfel că divizarea nu era o piedică la executarea silită;

- operațiunea de divizare a reprezentat

voința tuturor asociaților, așa cum rezultă din hotărârea A.G.A. nr. 2 din 14

noiembrie 2003 și nu numai voința intimatului – reclamant.

Recurenta – pârâtă a susținut că

prin modul de realizare a divizării societății mamă s-a efectuat o înstrăinare

cu rea credință a bunurilor  acesteia, cele 4 societăți rezultate din divizare

primind active valoroase, însă numai 12% din datorii (în principal accesorii nepurtătoare

de majorări), scopul real al divizării fiind provocarea insolvabilității SC E.

SA, care din luna septembrie 2006 nu a mai desfășurat activitate iar ulterior a

intrat în faliment.

Procesul de divizare a fost formal transparent,

recurenta arătând că organul fiscal a fost indus în eroare la emiterea acordului

de principiu, deoarece nu i-a fost prezentat bilanțul de divizare și raportul de

evaluare a activelor, conform legii contabilității nr. 82/1994, art. 28.1,

documente care nu au fost depuse nici la Registrul Comerțului.

S-a susținut că abia la data de 2 decembrie

2008 organele fiscale au intrat în posesia înscrisurilor privind „reevaluarea

activelor corporale” ale recurentei, care a stat la baza împărțirii patrimoniului

între societățile rezultate din divizare, operațiunea de reevaluare nefiind efectuată

de persoane autorizate în acest sens și imparțiale, ci de salariați ai

societății, care au repartizat societăților nou înființate bunuri mobile și

imobile cu un grad de uzură foarte mare, chiar de 99% pentru unele clădiri și

hale, ceea ce a determinat o valoare de preluare foarte mică, iar societății  mame

invers, acesteia rămânându-i în patrimoniu bunurile cu uzură mică, pe cale de

consecință preluându-se datorii mari.

Recurenta a învederat că, dacă ar fi

cunoscut această modalitate de reevaluare ar fi contestat-o, solicitând

evaluarea de către un expert autorizat.

S-a susținut că reaua credință și

intenția vădită de a deposeda debitoarea de active, în favoarea societăților

nou – înființate este demonstrată de faptul că la mai puțin de 2 ani de la divizarea

debitoarei, împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului, ca urmare a

poverii datoriilor preluate în urma divizării, fiind imposibilă redresarea acesteia.

Recurenta a arătat că intimatul -

reclamant era administrator cu puteri depline și în această calitate s-ar fi

putut opune divizării și să sesizeze organele în drept cu privire la

eventualele nereguli, de care avea cunoștință, așa cum rezultă din contestația

depusă la organul fiscal, astfel că se putea angaja răspunderea acestuia, în

baza art. 27 lit. b) din O.G. nr. 92/2003.

S-a concluzionat că este greșită

motivarea  instanței de fond privind calificarea operațiunii de divizare ca

rezultat al voinței tuturor asociaților, din moment ce intimatul - reclamant,

administrator al debitoarei, nu s-a opus divizării, însușindu-și practic

această operațiune și consecințele acesteia.

S-a solicitat admiterea recursului

în temeiul art. 304

1

C. proc. civ. și modificarea sentinței, în

sensul admiterii acțiunii formulate de recurentă împotriva intimatului – pârât,

fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc.

fisc.

asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin

prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, inclusiv prin prisma art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și

temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare.

Recurenta – pârâtă Administrația

Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău a angajat răspunderea intimatului

– reclamant C.G.M.A., împreună cu alte persoane fizice și juridice pentru suma

de 21087798 lei, reprezentând obligații fiscale ale SC E. SA Bacău, unde

intimatul a avut calitatea de membru al consiliului de administrație.

În acest sens, recurenta a emis Decizia

nr. 1 din 16 noiembrie 2007 pentru suma menționată anterior, deoarece intimatul

– reclamant a contribuit, prin exercitarea atribuțiilor de administrare a

societății, la decizia de divizare a acesteia, care a avut un caracter  fraudulos

prin modalitatea de realizare, SC E. SA Bacău rămânând cu datorii importante și

active nesemnificative, ceea ce a condus la imposibilitatea realizării

obiectului de activitate, provocând insolvabilitatea și ulterior, insolvența

societății, în drept Decizia fiind întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (1)

lit. b) C. proc. fisc.

Potrivit acestui text „pentru

obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile

prezentului Cod, răspund solidar cu acesta...administratorii, asociații,

acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice

debitoare, prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință, sub orice formă, a

bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia”, din alin. (2) al textului

rezultând că angajarea răspunderii solidare pe acest temei se poate face, atât

pentru societățile declarate insolvabile, cât și pentru cele în insolvență.

Prima instanță a concluzionat corect

că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de textul menționat anterior pentru

angajarea răspunderii  intimatului, deoarece recurenta – pârâtă nu a dovedit că

acesta „a provocat” insolvabilitatea SC E. SA Bacău sau că „a înstrăinat sau a

ascuns, cu rea credință, sub orice formă, bunuri mobile și imobile proprietatea

acesteia”.

Așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei

nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de recurentă și contestată în prezentul litigiu,

la data divizării, structura acționariatului SC E. SA Bacău era formată din

Asociația Mobilă PAS, care deținea 50,994% din acțiuni, S.I.F. Banat Crișana,

deținătoarea a 32,451% din acțiuni, restul de 16,555% din acțiuni aparținând

persoanelor fizice.

Din aceeași Decizie reiese că la

data divizării SC E. SA Bacău înregistra datorii de 26406257 lei și că toate

bunurile mobile și imobile erau sechestrate de organul fiscal teritorial.

Prin urmare, organele fiscale nu au procedat

la executarea silită a patrimoniului debitoarei, pentru recuperarea creanțelor,

deși aveau această posibilitate legală, inacțiunea acestora determinând

acumularea, în continuare, de datorii bugetare.

Pe de altă parte, proiectul de

divizare a fost aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a

Acționarilor nr. 2 din 14 noiembrie 2003, care exprima voința majorității

acționarilor, conform art. 240 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990,

intimatul – reclamant neputând influența în nici un fel această măsură,

proiectul de divizare fiind publicat în M. Of. partea IV din 2 decembrie 2003.

După publicitate nici un creditor și

nici o persoană interesată nu a atacat proiectul de divizare al SC E. SA Bacău cu

opoziție, această cale de atac fiind reglementată de art. 62 coroborat cu art. 237

alin. (2) și 238 din Legea nr. 31/1990 republicată, în favoarea creditorilor

sau altor persoane care ar putea fi prejudiciate prin măsura divizării.

Organele fiscale nu numai că au

rămas în continuare în pasivitate, dar chiar au avizat proiectul de divizare,

neputându-și invoca propria culpă, cum că nu li s-a prezentat bilanțul de

divizare și raportul de evaluare a activelor societății, așa cum se susține în

recurs, atâta timp cât aveau obligația să solicite documentația necesară pentru

emiterea unui aviz în cunoștință de cauză, după o informare corespunzătoare,

ceea ce în speță nu s-a făcut.

Prin hotărârea A.G.A. nr. 2 din 14

ianuarie 2004 intimatul și alți administratori au fost eliberați din funcție,

astfel că la data de 31 martie 2004, când s-a realizat operațiunea de divizare,

intimatul C.M.A. nu mai era administrator al societății, nu mai avea  nici o

funcție, nici atribuții decizionale, sau măcar de execuție, așa încât angajarea

răspunderii acestuia, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C. fisc. nu se

justifică, deoarece nu intimatul a provocat insolvabilitatea debitoarei,

nefiind administrate nici un fel de probatorii în acest sens și nici nu s-a

dovedit că a înstrăinat sau a ascuns cu rea credință bunurile societății.

Cum intimata – pârâtă nu a probat,

așa cum avea obligația potrivit art. 1061 C. civ., că intimatul - pârât a

săvârșit cu rea credință vreuna din faptele ce puteau conduce la angajarea

răspunderii sale pentru pasivul debitoarei SC E. SA Bacău, dintre cele reglementate

strict de prevederile art. 27 alin. (1) C. fisc., în mod corect prima instanță

a anulat în parte decizia nr. 1 din 16 noiembrie 2007 a Administrației Finanțelor Publice Bacău, în privința angajării răspunderii intimatului și decizia

nr. 4 din 6 martie 2008 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Bacău, prin

care s-a respins contestația administrativă a acestuia.

De altfel, Înalta Curte a pronunțat

soluții similare și în privința celorlalți administratori, prin deciziile nr. 457

din 23 octombrie 2009 cu privire la V.M. și P.S.N. și decizia nr. 2218 din 13

aprilie 2011 cu privire la S.M.D., toți foști administratori ai SC E. SA Bacău.

Constatând că sentința atacată este

temeinică și legală, că nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau

modificare prevăzute de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul pârâtei Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili

Mijlocii Bacău, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

Înalta Curte va obliga recurenta – pârâtă să plătească intimatului - reclamant

suma de 740 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău împotriva

sentinței nr. 96 din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău - secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta – pârâtă la 740 lei

cheltuieli de judecată către intimatul – reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 mai 2011.