ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 637/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 17 iulie 2008, reclamantul R.M. a solicitat anularea

deciziei nr. 1 din 16 noiembrie 2007 și anularea deciziei nr. 8 din 11 martie

2008 emise de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bacău

cu privire la angajarea răspunderii sale solidare cu debitoarea S.C. „E.” S.A.

Bacău pentru obligații fiscale în sumă de 21.087.798 RON.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că, prin actele administrative contestate a fost nelegal angajată răspunderea sa

solidară cu societatea comercială debitoare, deși nu au fost îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 27 C. proc. fisc. Astfel, reclamantul a învederat

că nu a fost dovedită reaua sa credință, în calitate de fost administrator al

societății comerciale debitoare, iar procesul de divizare a acesteia s-a

realizat cu respectarea prevederilor legale și cu acordul autorității fiscale,

respectiv al Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Bacău.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 762 din 2

februarie 2011, completată în temeiul dispozițiilor art. 281

2

C.

proc. civ. prin sentința civilă nr. 3049 din 18 aprilie 2011, prin care a admis

acțiunea, a anulat decizia nr. 8 din 11 martie 2008 emisă de pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Bacău și a anulat în parte decizia

nr. 1 din 16 noiembrie 2007 emisă de aceeași pârâtă în ceea ce privește

angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea S.C. „E.” S.A. Bacău,

obligând pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de

6.004 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

considerat că nu poate fi angajată răspunderea solidară a reclamantului în

condițiile prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003,

întrucât pârâta nu a dovedit că insolvabilitatea debitoarei S.C. „E.” S.A.

Bacău a fost provocată prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință a

bunurilor acesteia.

Din actele depuse la dosarul cauzei, s-a

reținut că divizarea societății a avut loc cu respectarea dispozițiilor art.

238 - 251 din Legea nr. 31/1990, republicată, iar pârâta nu a formulat opoziție

în condițiile prevăzute de art. 92 din aceeași lege, avizând în principiu

proiectul de divizare.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bacău, în nume

propriu și în numele Administrației Finanțelor Publice pentru Contribuabilii

Mijlocii Bacău, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii

acțiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut că instanța de fond a

soluționat cauza cu încălcarea dreptului său la apărare și la un proces

echitabil, prin necomunicarea raportului de expertiză efectuat, în vederea

analizării și formulării de obiecțiuni. Recurenta a criticat și soluția de

obligare a sa la plata onorariului de expert, deși raportul de expertiză

efectuat nu a reprezentat o probă pertinentă soluționării cauzei.

Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că

instanța de fond a anulat în mod greșit deciziile nr. 1 din 16 noiembrie 2007

și nr. 8 din 11 martie 2008, care au fost emise în conformitate cu dispozițiile

art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, întrucât prin modul în care a

fost divizată societatea comercială debitoare S.C. ”E.” S.A. Bacău, s-a

realizat înstrăinarea cu rea-credință a bunurilor acesteia.

Raportul de cauzalitate dintre înstrăinarea

cu rea-credință și provocarea insolvabilității debitorului s-a considerat ca

fiind pe deplin demonstrat, pentru că o societate cu datorii imense și

deposedată de majoritatea activelor, era în imposibilitate de redresare și de

stingere a datoriilor.

Cum la data divizării societății debitoare,

intimatul - reclamant avea calitatea de administrator cu puteri depline, s-a

susținut că acesta avea posibilitatea de a se opune divizării și de a sesiza

organele în drept cu privire la eventualele nereguli, despre care a avut

cunoștință.

Analizând actele și lucrările dosarului, în

raport cu excepția de ordine publică invocată din oficiu la acest termen în

baza dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

prezentul recurs pentru următoarele considerentele:

Acțiunea în anulare formulată de reclamantul

R.M. în baza dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 are ca obiect

deciziile nr. 1 din 16 noiembrie 2007 și nr. 8 din 11 martie 2008 emise de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bacău pentru atragerea

răspunderii sale solidare cu debitoarea S.C. „E.” S.A. Bacău pentru plata

obligațiilor fiscale restante în sumă de 21.087.798 RON.

Actele administrative deduse judecății au ca

obiect atragerea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 27 -

28 din O.G. nr. 92/2003, republicată și nu se referă la taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora.

Din acest motiv, se constată că, soluționând

fondul pricinii, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea

normelor de competență materială în litigiile de contencios administrativ și

fiscal în raport cu obiectul acțiunii și competența funcțională a autorității

administrative chemate în judecată.

Curtea de Apel București a considerat că a

fost legal învestită în baza dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 după

criteriul valorii debitului fiscal, chiar dacă organul fiscal competent să

stabilească răspunderea solidară cu debitorul declarat insolvabil este,

potrivit art. 28 din C. proc. fisc., Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Bacău, ca serviciu public deconcentrat.

Instanța de fond a aplicat greșit normele

legale privind competența materială după valoarea obiectului litigiului, care

nu erau aplicabile în cauză, dat fiind că, deciziile contestate se referă numai

la atragerea răspunderii solidare, fără a se contesta existența sau cuantumul debitului

fiscal pentru care a fost angajată această răspundere.

În cazul contestării altor acte administrativ

- fiscale decât cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale

sau accesorii ale acestora, sunt aplicabile normele generale de competență

materială care reglementează raporturile procesuale în orice litigiu de

contencios administrativ și fiscal.

Dreptul comun în această materie îl

constituie art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, care prevăd competența de soluționare a litigiilor în raport cu

rangul de competență funcțională a autorității chemată în judecată.

Potrivit acestor dispoziții legale,

competența de a se pronunța în primă instanță asupra legalității deciziei de

atragere a răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil, întocmită de

organul fiscal teritorial, aparține tribunalului.

De altfel și în procedura prealabilă

administrativă, reglementată de legea specială, competența organelor fiscale de

a soluționa contestația este stabilită în principal în raport cu obiectul

actului administrativ fiscal, iar nu după criteriul valorii sumei contestate.

Astfel, art. 179 alin. (2) din C. proc.

fisc., republicat, prevede că, în cazul contestării altor acte administrativ -

fiscale decât cele care au ca obiect impozite, taxe, contribuții, datorii sau

debite accesorii ale acestora, calea administrativă de atac a contestației se

soluționează de către organul fiscal emitent.

Aceasta este și rațiunea pentru care,

contestația administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 1 din

16 noiembrie 2007, în conformitate cu prevederile art. 207 din O.G. nr.

92/2003, republicată, a fost soluționată de către autoritatea administrativă

emitentă și anume, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Bacău

prin decizia nr. 8 din 11 martie 2008 și nu de către Agenția Națională de

Administrare Fiscală, a cărei competență ierarhică ar fi fost determinată de

cuantumul debitului fiscal.

Actele administrative deduse judecății au

fost emise de organul fiscal teritorial în baza dispozițiilor art. 27 din C.

proc. fisc., conform cărora nu se poate pune în discuție cuantumul, legalitatea

stabilirii obligațiilor de plată restante ale debitorului și modul lor de

executare, ci doar îndeplinirea condițiilor în care pentru aceste obligații

post răspunde în solidar cu debitorul și alte persoane fizice sau juridice.

Pentru considerentele expuse, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 3, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 313 C.

proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite

prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și va dispune trimiterea cauzei

spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Față de soluția dată recursului prin admiterea

excepției de ordine publică privind competența materială a instanței de fond,

nu mai este necesară cercetarea motivelor de recurs invocate, urmând ca acestea

să fie avute în vedere ca apărări de fond, cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Bacău în nume propriu și în numele Administrației

Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Bacău împotriva sentinței nr.

762 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

februarie 2012.

Procesat

de GGC - CL