ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2347/2015

Decizia nr. 2347/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 5301/2/2013 la data de 29 iulie 2013, reclamanta A. SA, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Țepu - Compartimentul de Administrare Fiscală și Control Financiar, prin Primar și Primarul Comunei Țepu, următoarele:

- anularea în tot a Dispoziției nr. 47 din 11 martie 2013 emisă de Primarul Comunei Țepu, care reprezintă răspunsul autorității la contestația (astfel cum a fost completată) formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2007;

- obligarea pârâților la soluționarea pe fond a contestației (astfel cum a fost completată), formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2007, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi întârziere.

Prin Sentința nr. 3112 din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții Comuna Țepu - Compartimentul de Administrare Fiscală și Control Financiar, prin Primar și Primarul Comunei Țepu,

- a anulat Dispoziția nr. 47 din 11 martie 2013 și a obligat pârâta să soluționeze contestația pe fond, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii,

- a respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta A. SA, cât și pârâta Comuna Țepu - Compartimentul de Administrare Fiscală și Control Financiar, prin Primar, ambele invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

I. Prin recursul declarat, reclamanta A. SA solicită casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de 1.000 lei/zi întârziere și trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-reclamantă arată că Sentința nr. 3112 din 16 octombrie 2013 este nelegală, deoarece instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta că prin sentința irevocabilă nr. 838/27 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în tot acțiunea reclamantei și a obligat Comuna Țepu - Compartimentul de Administrare Fiscala și Control Financiar, prin Primar și Primarul Comunei Țepu la reluarea procedurii de soluționare a contestației și la emiterea cu celeritate a deciziei de soluționare, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi întârziere.

Ulterior pronunțării sentinței din 27 februarie 2013, Primarul Comunei Țepu a emis Dispoziția nr. 47 din 11 martie 2013, prin care în mod eronat a respins contestația împotriva Deciziei de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2007 pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale, fără a analiza fondul cauzei, astfel cum în mod corect și legal a reținut instanța de fond în Sentința nr. 3112 din 16 octombrie 2013. Prin urmare, instanța a admis cererea reclamantei, a anulat Dispoziția nr. 47 din 11 martie 2013 și a obligat pârâta să soluționeze contestația pe fond, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Subliniază recurenta că, deși instanța de fond a reținut culpa pârâților, a respins cererea reclamantei de obligare la plata penalităților de 1.000 RON/zi întârziere, considerând în mod nelegal că nu este aplicabil art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

În opinia recurentei, art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia instanța poate obliga autoritatea publică să efectueze o anumită operațiune (în speță, să soluționeze contestația pe fond), sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate pentru fiecare zi de întârziere, este pe deplin aplicabil în speță.

Recurenta reiterează faptul că pârâții au dat dovadă de rea-credință și au încălcat în repetate rânduri prevederile legale, în mod special art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., conform căruia „Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 zile de la înregistrare”, în condițiile în care recurenta-reclamantă a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală încă din luna decembrie 2007, contestația nefiind soluționată pe fond nici în prezent, după mai mult de 6 ani de la depunerea acesteia.

Subliniază recurenta că, prin nesoluționarea cererii sale în termenul imperativ stabilit de lege, au fost nesocotite și prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care se consacra dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil, principiu european ce se aplică nu numai în procedura judiciară/contencioasă, ci și în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său include și această etapă prealabilă și obligatorie.

În acest sens, recurenta invocă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1393 din 22 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta arată că în susținerea cererii de acordare de penalități de întârziere invocă și puterea de lucru judecat a:

- Sentinței nr. 6621 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 5043 din 18 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanțele au obligat A.N.A.F. la soluționarea unei contestații sub sancțiunea plății unor penalități de întârziere de 1.000 RON/zi de întârziere;

- Sentinței nr. 2726 din 24 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 1064 din 25 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanțele au obligat A.N.A.F. la soluționarea unei contestații sub sancțiunea plății unor penalități de întârziere.

De asemenea, recurenta invocă jurisprudență a Curții de Apel București, respectiv:

- Sentința nr. 6622 din 20 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. y/2/2012;

- Sentința nr. 6285 din 29 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. z/2/2012.

Precizează recurenta că în toate dosarele menționate organul fiscal a fost obligat la soluționarea cererilor de restituire formulate de către aceasta, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON/zi de întârziere.

În opinia recurentei, problemele de drept care se impun în prezentul litigiu sunt identice cu cele dezlegate prin hotărârile irevocabile menționate mai sus, astfel că ele se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În concluzie, în baza considerentelor de mai sus, recurenta solicită casarea în parte a Sentinței nr. 3112 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de 1.000 RON/zi întârziere și trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

II. Prin recursul declarat, pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Țepu solicită admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta, în esență, că în raport de prevederile art. 210 și art. 213 alin. (1) și (5) C. proc. fisc., soluționarea contestației se face în limitele sesizării, iar organul de soluționare se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar, când constată că sunt întemeiate, nu mai procedează la analiza în fond a cauzei.

În opinia recurentei, în situația în care organul de soluționare a soluționat contestația pe excepție, procedura administrativă de soluționare a contestației a fost îndeplinită, iar eventuala nelegalitate a soluției pronunțate de organul de soluționare a contestației obligă instanța la anularea actului (deciziei de soluționare) și respectiv la analiza pe fond a contestației formulate.

Cum reclamanta-intimată prin acțiunea introductivă a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației și obligarea la soluționarea în fond a contestației, în opinia recurentei singura soluție ce trebuia dispusă de instanța de fond era aceea de respingere a acțiunii ca nefondată.

Arată recurenta că, dacă prin absurd instanța s-ar pronunța pe fondul cauzei, s-ar încălca principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. fisc., întrucât reclamanta a solicitat anularea dispoziției și respectiv obligarea primarului la soluționarea în fond a contestației.

Mai arată recurenta că încălcarea și aplicarea greșită a legii rezultă explicit din motivarea sentinței potrivit căreia „în mod greșit autoritatea pârâtă a considerat că petenta nu ar fi atacat și Raportul de inspecție fiscală, decizia de soluționare a contestației nr. 47 din 11 martie 2013 fiind netemeinică sub acest aspect și contravenind prevederilor art. 205 C. proc. fisc., din care rezultă că împotriva titlului de creanță reprezentat de decizia de impunere se formulează contestație administrativă”.

Apreciază recurenta că această motivare este superfluă și nu este de natură să constituie o motivare (argumentare) juridică a soluției pronunțate.

Punctează recurenta că raportul de inspecție fiscală este un act administrativ distinct de decizia de impunere, iar în aceste împrejurări nu se poate prezuma că respectiva contestație ar viza și raportul de inspecție fiscală, din moment ce din motivarea contestației nu rezultă acest fapt.

I. Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA este fondat, în sensul și pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă A. SA a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea în tot a Dispoziției nr. 47 din 11 martie 2013 emisă de Primarul Comunei Țepu, care reprezintă răspunsul autorității la contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2007, astfel cum a fost completată, precum și obligarea pârâților la soluționarea pe fond a contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 4511 din 11 octombrie 2007, astfel cum a fost completată, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 lei/zi întârziere.

Prin Sentința nr. 3112 din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții Comuna Țepu - Compartimentul de Administrare Fiscală și Control Financiar, prin Primar și Primarul Comunei Țepu, a anulat Dispoziția nr. 47 din 11 martie 2013 și a obligat pârâta să soluționeze contestația pe fond, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, însă a respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

În motivarea soluției adoptate, instanța de fond a reținut că respinge cererea de obligare a pârâților la plata penalităților de 1000 lei/zi de întârziere ca neîntemeiată, uzând de dreptul său de apreciere conferit de art. 18 alin. (1), 5 din Legea nr. 554/2004 și având în vedere posibilitatea sancționării ulterioare a pârâtei, reglementată de art. 24 alin. (2), 21 din Legea nr. 554/2004, care dispun că, în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice, sau, după caz, persoanei obligate, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la penalități, în condițiile art. 894 (devenit art. 905 după republicare) C. proc. civ., dispozițiile Codului de procedură civilă privind executarea silită rămânând aplicabile.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința pe motiv că, deși instanța de fond a reținut culpa pârâților, a respins cererea reclamantei de obligare la plata penalităților de 1.000 RON/zi întârziere, considerând în mod nelegal că nu este aplicabil art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia instanța poate obliga autoritatea publică să efectueze o anumită operațiune (în speță, să soluționeze contestația pe fond), sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate pentru fiecare zi de întârziere.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, având în vedere următoarele considerente:

În raport de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora contestația administrativă formulată de reclamantă trebuia soluționată de pârâtă în termen de 45 de zile de la înregistrare și, având în vedere că în cazul de față recurenta-reclamantă a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală încă din luna decembrie 2007, contestația nefiind soluționată pe fond nici după trecerea a mai mult de 6 ani de la depunerea acesteia, în mod corect a admis instanța de fond capătul de cerere privind obligarea pârâtei la soluționarea acestei contestații.

Curtea de Apel a apreciat însă în mod greșit că reclamanta are posibilitatea sancționării ulterioare a pârâtei în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, sau poate obține penalități în cadrul procedurii executării silite.

Înalta Curte apreciază că partea are la îndemână un remediu procedural eficient, pe care de altfel l-a și utilizat, solicitând în subsidiar obligarea pârâtei la soluționarea cererii, prin posibilitatea de a cere obligarea autorității la efectuarea operațiunii administrative/emiterea actului administrativ într-un termen scurt, sub sancțiunea plății de penalități.

Având în vedere aceste considerente și prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă”, coroborat cu prevederile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 sus citate, considerând că depășirea termenului legal s-a realizat pentru o perioadă care nu poate fi considerată rezonabilă, în condițiile în care autoritatea pârâtă nu a dovedit faptul că a realizat toate demersurile necesare pentru verificarea aspectelor de fapt ce trebuie avute în vedere la soluționarea cererii, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. SA, va casa sentința recurată în parte și va admite cererea de obligare a pârâtei Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Țepu la plata penalităților de întârziere în cuantum de 100 lei/pe zi de întârziere.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt întemeiate considerentele expuse de recurenta-reclamantă cu privire la puterea de lucru judecat a hotărârilor indicate în memoriul de recurs.

Astfel, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ci este necesară doar probarea identității între problema de drept soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat este, totodată, conform jurisprudenței CEDO, expresie a dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 alin. (1) din Convenție.

În cauza Beian contra României, Curtea a statuat că o practică judiciară contradictorie este contrară principiului securității juridice, ce constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

Or, problemele de drept care se pun în prezentul litigiu cu privire la obligarea autorităților publice pârâte la efectuarea unei anumite operațiuni (în speță, la soluționarea contestației pe fond), sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate pentru fiecare zi de întârziere, sunt identice cu cele dezlegate prin hotărârile irevocabile menționate mai sus, astfel că acestea se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În consecință, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 493 alin. (6) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va admite cererea de obligare a pârâtei Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Țepu la plata penalităților de întârziere în cuantum de 100 RON/pe zi de întârziere, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Țepu, prin Primar, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivele invocate de recurenta-pârâtă sunt nefondate, sentința recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Pentru ca o acțiune în contencios administrativ având ca obiect obligarea unei autorități publice de a soluționa o cerere adresată acesteia, indiferent de natura acelei cereri, să fie admisibilă, este necesar să existe un refuz nejustificat de soluționare a cererii sau o tăcere a autorității, respectiv lipsa oricărui răspuns.

Art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri să se adreseze instanței de contencios administrativ, aceasta putând, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ prin care să soluționeze respectiva cerere.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de lit. i) a aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Conform art. 70 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare:

„(1) Cererile depuse de către contribuabil, potrivit prezentului cod, se soluționează de către organul fiscal, în termen de 45 zile de la înregistrare.

(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.”

În raport de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora contestația administrativă formulată de reclamantă trebuia soluționată de pârâtă în termen de 45 de zile de la înregistrare și, având în vedere că în cazul de față recurenta-reclamantă a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală încă din luna decembrie 2007, contestația nefiind soluționată pe fond nici după trecerea a mai mult de 6 ani de la depunerea acesteia, în mod corect a admis instanța de fond capătul de cerere privind obligarea pârâtei la soluționarea acestei contestații.

Față de pasivitatea autorității pârâte, reclamanta A. SA a efectuat demersuri în vederea valorificării drepturilor sale, iar nesoluționarea contestației formulate de aceasta a generat necesitatea introducerii cererii de chemare în judecată.

Rezultă în mod evident că întârzierea soluționării contestației reclamantei este cauzată din culpa pârâtei, care nu a prezentat nici o justificare pentru depășirea termenului de 45 de zile, astfel că ne aflăm în ipoteza nesoluționării în termen legal a unei cereri, ipoteză prevăzută de art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte apreciază că au fost încălcate și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil, aceste dispoziții fiind aplicabile atât în procedura judiciară propriu-zisă, cât și în procedura administrativă prealabilă.

Prin urmare, în raport de situația de fapt expusă și de actele și lucrările dosarului, procesul între părți s-a purtat din vina recurentei-pârâte, căreia îi incumba obligația soluționării pe fond a contestației formulate de reclamantă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva Sentinței nr. 3112 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând, admite cererea de obligare a pârâtei Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Țepu la plata penalităților de întârziere în cuantum de 100 RON/pe zi de întârziere.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Țepu, prin Primar împotriva Sentinței nr. 3112 din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM