ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3105/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC O.P. SA a chemat în judecată comuna Țepu, județul Galați, solicitând anularea în parte a Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010, în ceea ce privește sumele reprezentând taxa de foraj și excavare în sumă totală de 1.040.400 RON, în subsidiar, obligarea comunei Țepu la soluționarea Contestației nr. 693 din 24 februarie 2010, formulată de subscrisa în temeiul art. 205 din O.G. nr. 92/2003. Pârâta unitatea administrativ-teritorială Țepu a formulat întâmpinare și a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și, pe fond, respingerea contestației ca fiind nefondată.

Din oficiu, instanța de fond a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea în parte a Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010. 2. Soluția instanței de fond Prin Încheierea din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția necompetenței materiale și a fost admisă excepția inadmisibilității invocată din oficiu apreciind că Adresa nr. 344 din 2 ianuarie 2010 emisă de pârâtă nu întrunește condițiile cerute de lege (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004). Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 2535 din 30 martie 2011, a admis excepția rămânerii fără obiect și a respins acțiunea reclamantei ca rămasă fără obiect.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că excepția rămânerii fără obiect a fost invocată de reclamantă deoarece a fost emisă decizia privind soluționarea contestației împotriva Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010. 3. Calea de atac exercitată Împotriva Încheierii din 19 ianuarie 2011 și a Sentinței civile nr. 2535 din 30 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta O.P. și a solicitat casarea sentinței și casarea în parte a Încheierii din 19 ianuarie 2011 în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a capătului unu de cerere și să fie trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Ca motive de recurs au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. apreciind că instanța de fond a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere în mod nelegal deoarece în pct. 5.2 din Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul nr. 519/2005 se precizează în mod expres faptul că înștiințarea de plată este un act administrativ-fiscal. A fost invocată puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 73 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, și a Deciziei nr. 121 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de aceeași instanță.

În cele două hotărâri judecătorești se susține de către recurentă că s-a reținut cu putere de lucru judecat că "înștiințarea de plată reprezintă un titlu de creanță fiscală întrucât stabilește obligațiile fiscale restante ale reclamantei și majorările și penalitățile de întârziere, fiind un act administrativ-fiscal, conform art. 41 Cod procedură fiscală, emis în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea și stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale". Recurenta a arătat că Adresa nr. 344 din 25 ianuarie 2010 emisă de comuna Țepu este o înștiințare de plată.

În argumentarea acestui punct de vedere s-au făcut referiri la principiul "puterii de lucru judecat" și s-a spus că pentru a invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ci este necesară doar probarea identității dintre problema de drept soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, iar instanța de judecată este ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea competenței "res judicata" a puterii de lucru judecat, care conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este o expresie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenție.

S-a reținut că în Cauza Beian împotriva României s-a statuat că practica judiciară contradictorie este contrară principiului securității juridice, ce constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Cum problemele de drept care se impun în prezentul litigiu sunt identice cu cele dezlegate în cele două decizii pronunțate de Curtea de Apel București, s-a considerat că se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente: Recurenta a atacat soluția instanței de fond în privința excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010, emisă de Primăria Comunei Țepu.

Ca argument, pentru a dovedi că acea adresă este o înștiințare de plată, recurenta a invocat "puterea de lucru judecat" a două decizii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde s-a reținut că înștiințarea de plată este un act administrativ-fiscal. Mai întâi, trebuie precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu contestă faptul că înștiințarea de plată este un act administrativ-fiscal, însă susținerile recurentei legate de aplicarea în cauză a principiului "puterii de lucru judecat" sunt greșite. Este de necontestat că prezumția puterii de lucru judecat este cea care operează atunci când în al doilea proces se pune o chestiune soluționată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, plecând de la faptul că ce s-a tranșat jurisdicțional anterior nu poate fi contrazis ulterior.

Dar impunerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie confundat cu situația în care între diferite cauze aflate pe rolul instanțelor ar exista similitudini și s-ar soluționa aceleași chestiuni juridice deoarece această situație presupune adoptarea aceleiași soluții, pentru asigurarea coerenței jurisprudenței și respectarea principiului securității raporturilor juridice ce rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Recurenta a invocat Cauza Beian contra României, și, într-adevăr, în acea cauză s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă, chiar în hotărârea pronunțată în acea cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecințe inerente a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții de jurisprudență". Mai mult, trebuie subliniat faptul că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție este tocmai acela de a unifica practica contradictorie într-o anumită problemă ce a fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești și cea care pronunță soluțiile de unificare a practicii judiciare.

A accepta punctul de vedere al recurentei ar însemna ca o soluție pronunțată de curtea de apel într-o chestiune litigioasă să poată fi opusă instanței supreme, dar aceste susțineri nu țin seama de faptul că, în sistemul de drept român, nu este aplicabil principiul precedentului judiciar și se neagă rolul instanței supreme în a dezlega o problemă de drept într-un anumit litigiu. Nu trebuie neglijată importanța practicii unitare, dar, în prezent, există reglementări legale care dau posibilitatea unificării practicii contradictorii. Deși în motivele de recurs nu s-a încercat să se demonstreze de către recurentă de ce Adresa nr. 34/2010 emisă de Primăria Comunei Țepu este o înștiințare de plată, totuși, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază, în acord cu instanța de fond, că acea adresă nu este o înștiințare de plată. În privința taxei de foraj și excavare, Primăria Comunei Țepu a emis Decizia de impunere nr. 141 din 13 ianuarie 2009, iar în cadrul contestației la executare adresate Judecătoriei Sectorului 1 București a fost invocată excepția de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. 141 din 13 ianuarie 2009, prin care s-a stabilit această taxă în sarcina recurentei O.P. Prin Adresa nr. 344/2010, Primăria Comunei Țepu a răspuns unei solicitări a recurentei, dar cuantumul taxei de foraj și excavare fusese comunicat prin Decizia de impunere nr. 141 din 13 ianuarie 2009. Apreciind că soluția instanței de fond în privința respingerii ca inadmisibilă a cererii de anulare a Adresei nr. 344/2010 este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc.

civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta O.P. SA împotriva Sentinței civile nr. 2535 din 30 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și a Încheierii din 19 ianuarie 2011 a aceleiași instanțe, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2013. Procesat de GGC - AZ