ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3105/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

O.P. SA a chemat în judecată comuna Țepu, județul Galați, solicitând anularea

în parte a Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010, în ceea ce privește sumele

reprezentând taxa de foraj și excavare în sumă totală de 1.040.400 RON, în

subsidiar, obligarea comunei Țepu la soluționarea Contestației nr. 693 din 24

februarie 2010, formulată de subscrisa în temeiul art. 205 din O.G. nr.

92/2003.

Pârâta unitatea

administrativ-teritorială Țepu a formulat întâmpinare și a invocat excepția de

necompetență materială a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, și, pe fond, respingerea contestației ca fiind

nefondată.

Din oficiu, instanța

de fond a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind

anularea în parte a Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010.

de fond

Prin Încheierea din

19 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția necompetenței materiale și a

fost admisă excepția inadmisibilității invocată din oficiu apreciind că Adresa

nr. 344 din 2 ianuarie 2010 emisă de pârâtă nu întrunește condițiile cerute de

lege (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004).

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 2535 din 30 martie 2011, a admis excepția rămânerii fără obiect și a

respins acțiunea reclamantei ca rămasă fără obiect.

În motivarea

soluției, instanța de fond a reținut că excepția rămânerii fără obiect a fost

invocată de reclamantă deoarece a fost emisă decizia privind soluționarea

contestației împotriva Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010.

exercitată

Împotriva Încheierii

din 19 ianuarie 2011 și a Sentinței civile nr. 2535 din 30 martie 2011

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta O.P. și a solicitat

casarea sentinței și casarea în parte a Încheierii din 19 ianuarie 2011 în ceea

ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a capătului unu de cerere

și să fie trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Ca motive de recurs

au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ. apreciind că instanța de fond a admis excepția inadmisibilității

primului capăt de cerere în mod nelegal deoarece în pct. 5.2 din Instrucțiunile

pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, aprobate prin Ordinul nr. 519/2005 se precizează în mod expres faptul

că înștiințarea de plată este un act administrativ-fiscal.

A fost invocată

puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 73 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

irevocabilă, și a Deciziei nr. 121 din 19 ianuarie 2006, pronunțată de aceeași

instanță.

În cele două hotărâri

judecătorești se susține de către recurentă că s-a reținut cu putere de lucru

judecat că "înștiințarea de plată reprezintă un titlu de creanță fiscală

întrucât stabilește obligațiile fiscale restante ale reclamantei și majorările

și penalitățile de întârziere, fiind un act administrativ-fiscal, conform art.

41 Cod procedură fiscală, emis în aplicarea legislației privind stabilirea,

modificarea și stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale".

Recurenta a arătat că

Adresa nr. 344 din 25 ianuarie 2010 emisă de comuna Țepu este o înștiințare de

plată.

În argumentarea

acestui punct de vedere s-au făcut referiri la principiul "puterii de

lucru judecat" și s-a spus că pentru a invoca obligativitatea unei

hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice

nu este necesară existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ci

este necesară doar probarea identității dintre problema de drept soluționată

irevocabil și problema dedusă judecății, iar instanța de judecată este ținută

să pronunțe aceeași soluție, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea

competenței "res judicata" a puterii de lucru judecat, care conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului este o expresie a dreptului

la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenție.

S-a reținut că în

Cauza Beian împotriva României s-a statuat că practica judiciară contradictorie

este contrară principiului securității juridice, ce constituie unul din

elementele fundamentale ale statului de drept.

Cum problemele de

drept care se impun în prezentul litigiu sunt identice cu cele dezlegate în

cele două decizii pronunțate de Curtea de Apel București, s-a considerat că se

impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele

considerente:

Recurenta a atacat

soluția instanței de fond în privința excepției inadmisibilității capătului de

cerere privind anularea Adresei nr. 344 din 25 ianuarie 2010, emisă de Primăria

Comunei Țepu.

Ca argument, pentru a

dovedi că acea adresă este o înștiințare de plată, recurenta a invocat

"puterea de lucru judecat" a două decizii pronunțate de Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde s-a

reținut că înștiințarea de plată este un act administrativ-fiscal.

Mai întâi, trebuie

precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu contestă faptul că

înștiințarea de plată este un act administrativ-fiscal, însă susținerile

recurentei legate de aplicarea în cauză a principiului "puterii de lucru

judecat" sunt greșite.

Este de necontestat

că prezumția puterii de lucru judecat este cea care operează atunci când în al

doilea proces se pune o chestiune soluționată printr-o hotărâre judecătorească

anterioară, plecând de la faptul că ce s-a tranșat jurisdicțional anterior nu

poate fi contrazis ulterior.

Dar impunerea

efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie confundat cu situația în care

între diferite cauze aflate pe rolul instanțelor ar exista similitudini și s-ar

soluționa aceleași chestiuni juridice deoarece această situație presupune

adoptarea aceleiași soluții, pentru asigurarea coerenței jurisprudenței și

respectarea principiului securității raporturilor juridice ce rezultă din

aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

privind dreptul la un proces echitabil.

Recurenta a invocat

Cauza Beian contra României, și, într-adevăr, în acea cauză s-a constatat

încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă, chiar în

hotărârea pronunțată în acea cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

precizat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor,

consecințe inerente a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu

de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu

toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa

aceste contradicții de jurisprudență".

Mai mult, trebuie

subliniat faptul că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție este tocmai

acela de a unifica practica contradictorie într-o anumită problemă ce a fost

dezlegată diferit de instanțele judecătorești și cea care pronunță soluțiile de

unificare a practicii judiciare.

A accepta punctul de

vedere al recurentei ar însemna ca o soluție pronunțată de curtea de apel

într-o chestiune litigioasă să poată fi opusă instanței supreme, dar aceste

susțineri nu țin seama de faptul că, în sistemul de drept român, nu este

aplicabil principiul precedentului judiciar și se neagă rolul instanței supreme

în a dezlega o problemă de drept într-un anumit litigiu.

Nu trebuie neglijată

importanța practicii unitare, dar, în prezent, există reglementări legale care

dau posibilitatea unificării practicii contradictorii.

Deși în motivele de

recurs nu s-a încercat să se demonstreze de către recurentă de ce Adresa nr.

34/2010 emisă de Primăria Comunei Țepu este o înștiințare de plată, totuși, în

baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază, în acord cu instanța de fond, că acea adresă nu este o înștiințare

de plată.

În privința taxei de

foraj și excavare, Primăria Comunei Țepu a emis Decizia de impunere nr. 141 din

13 ianuarie 2009, iar în cadrul contestației la executare adresate Judecătoriei

Sectorului 1 București a fost invocată excepția de nelegalitate a Deciziei de

impunere nr. 141 din 13 ianuarie 2009, prin care s-a stabilit această taxă în sarcina

recurentei O.P.

Prin Adresa nr.

344/2010, Primăria Comunei Țepu a răspuns unei solicitări a recurentei, dar

cuantumul taxei de foraj și excavare fusese comunicat prin Decizia de impunere

nr. 141 din 13 ianuarie 2009.

Apreciind că soluția

instanței de fond în privința respingerii ca inadmisibilă a cererii de anulare

a Adresei nr. 344/2010 este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta O.P. SA împotriva Sentinței civile nr. 2535 din 30

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, și a Încheierii din 19 ianuarie 2011 a aceleiași

instanțe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2013.

Procesat

de GGC - AZ