ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3227/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1201

din 18 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios,

administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a

deciziei de impunere din 13 ianuarie 2009 emisă de pârâta comuna Ț., excepție invocată

de reclamanta SC O.P. SA, în Dosarul nr. 29683/299/2010 al Judecătoriei Sector 1

București.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în esență, că actul contestat, prin care s-a

stabilit în sarcina reclamantei un debit reprezentând taxă de foraj și excavări,

este exceptat de la controlul de legalitate pe calea acțiunii directe, fiind exceptat

și de la controlul pe calea excepției de nelegalitate, așa cum rezultă din coroborarea

prevederilor art. 4 și 5 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Instanța de fond a mai

reținut că decizia de impunere fiscală poate fi atacată în condițiile art. 205 și

urm. C. proc. fisc., pe calea unei contestații fiscale, la organul fiscal competent.

Ulterior, decizia de soluționare a contestației poate fi atacată în fața instanței

de contencios administrativ, potrivit art. 218 C. proc. fisc.

Competența instanței de

contencios administrativ de a verifica pe calea excepției legalitatea unui act administrativ,

nu poate fi atrasă prin invocarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 atunci când este

vorba de un act administrativ fiscal pentru modificarea sau desființarea căruia

legea specială prevede o procedură judiciară specială.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs SC O.P. SA, invocând ca

temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat excepția

inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință a respins excepția de nelegalitate

formulată ca inadmisibilă, întrucât art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, nu condiționează ridicarea excepției de nelegalitate

de parcurgerea procedurii administrative prealabile, astfel că lipsa parcurgerii

acesteia nu înlătură posibilitatea controlului legalității actului administrativ

pe calea acestei excepții.

Recurenta-reclamantă menționează

că în acest sens este și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios, administrativ și fiscal.

De asemenea, se susține

că numai Judecătoria Sectorului 1 în fața căreia s-a formulat cererea de sesizare

cu excepția de nelegalitate avea competența de a respinge excepția de nelegalitate

a deciziei de impunere ca inadmisibilă, având în vedere criteriile impuse de

art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă susține

și argumentele pentru care apreciază că excepția de nelegalitate a deciziei de impunere

din 13 ianuarie 2009 este întemeiată, arătând că aceasta este nulă potrivit

art. 46 C. proc. fisc., întrucât nu cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de

art. 43 alin. (2) lit. e), f), g) și i) din același act normativ; nu respectă modelul

deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local reglementat de Ordinul

ministrului finanțelor publice nr. 1528/2006 și Ordinul nr. 2052 bis/2006 privind

aprobarea unor formulare tipizate pentru stabilirea, constatarea, controlul, încasarea

și urmărirea impozitelor și taxelor locale, precum și a altor venituri ale bugetelor

locale; taxa de foraj și excavări a fost stabilită în mod nelegal deoarece în perioada

2007-2010 nu a efectuat lucrări de foraj și excavări pe terenurile aflate pe raza

teritorială a comunei Ț. și nu a solicitat autorizații pentru astfel de lucrări.

De asemenea, se menționează

că suma de 1.040.400 RON impusă nelegal de comuna Ț. cu titlu de „taxă de foraj

și excavări” pentru anii 2007-2010 a fost executată silit prin poprire în aprilie

2010 conform extrasului de cont din 2 aprilie 2010 depus în dosarul Judecătoriei

Sectorului 1.

Atât în cuprinsul cererii

de recurs cât și în concluziile scrise, recurenta-reclamantă solicită admiterea

recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Intimata-pârâtă a depus

concluzii scrise prin care a combătut criticile recurentei-reclamante, apreciind

ca legală și temeinică sentința atacată. Se arată că decizia de impunere nr. 141/2009

este un act administrativ fiscal ce putea fi contestat potrivit procedurii prevăzute

de art. 205-218 C. proc. fisc., or, recurenta-reclamantă nu a parcurs această procedură,

astfel că demersul judiciar al acesteia este inadmisibil.

recurs.

Înalta Curte, analizând

recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul

cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Criticile ce vizează soluția

asupra excepției inadmisibilității acțiunii sunt nefondate, având în vedere însă

următoarele argumente.

După cum se constată,

prin Încheierea din 9 decembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 1 pronunțată în Dosarul

nr. 29683/299/2010 având ca obiect contestație la executarea silită, s-a dispus

sesizarea Curții de Apel București cu soluționarea excepției de nelegalitate a deciziei

de impunere din 13 ianuarie 2009.

În cauza dedusă judecății

se impune a se stabili, pentru început, care este modalitatea legală de contestare

a deciziei de impunere din 13 ianuarie 2009, emisă de comuna Ț., prin care au fost

impuse recurentei-reclamante taxe de foraj și excavare.

În conformitate cu

art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind C. proc. fisc., „prezentul

cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale

privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor

locale, prevăzute de C. fisc. Întrucât decizia de impunere vizează taxe prevăzute

de C. fisc. datorate bugetului local, în raport de dispozițiile menționate, îi sunt

aplicabile dispozițiile speciale C. proc. fisc. referitoare la procedura de contestare.

Potrivit dispozițiilor

art. 205-209 din Titlului IX „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor

administrativ fiscale” din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc.

fisc., împotriva actelor administrativ fiscale se poate formula contestație potrivit

procedurii prevăzute de dispozițiile legii speciale, respectiv C. proc. fisc.

Conform art. 209

alin. (4) din actul normativ menționat anterior, „contestațiile formulate împotriva

actelor administrative fiscale emise de autoritățile administrației publice locale,

precum și de alte autorități publice care, potrivit legii, administrează creanțe

fiscale, se soluționează de către aceste autorități”.

Decizia emisă în soluționarea

contestației poate fi atacată de către contestatar la instanța judecătorească de

contencios administrativ competentă, în condițiile legii, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 218 din același act normativ.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că decizia de impunere ce face obiectul excepției de

nelegalitate în cauza de față este un act administrativ-fiscal emis de o autoritate

a administrației publice locale care, potrivit legii, administrează creanțe fiscale

și care poate fi contestat potrivit procedurii instituite de Titlul IX C. proc.

fisc., iar ulterior decizia emisă în soluționarea contestației poate fi atacată

la instanța de contencios administrativ competentă.

În concluzie, recurenta-reclamantă,

potrivit art. 205-218 C. proc. fisc., putea contesta decizia de impunere la autoritatea

administrației publice locale care, potrivit legii, administrează creanțe fiscale

și ulterior putea ataca decizia de soluționare a contestației la instanța de contencios

administrativ competentă, potrivit legii.

Necontestat este faptul

că recurenta-reclamantă nu a uzat de această procedură specială de contestare a

deciziei de impunere, calificată de instanța de contencios constituțional și în

mod constant de jurisprudența instanțelor de contencios administrativ ca reprezentând

o procedură administrativă prealabilă obligatorie în ceea ce privește modalitatea

de contestare a actelor administrative fiscale prevăzută de dispozițiile legii speciale,

respectiv C. proc. fisc. și nu o jurisdicție specială administrativă, invocând doar

excepția de nelegalitate a acestei decizii potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Este evident că recurenta-reclamantă

nu poate uza de excepția de nelegalitate în condițiile în care legiuitorul a prevăzut

o altă procedură de contestare a actelor administrativ-fiscale, cunoscut fiind faptul

că aceasta este un mijloc de apărare supus procedurii specifice reglementate de

art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și nu

poate acoperi pasivitatea contestatorilor sau necunoașterea legii în ceea ce privește

modalitatea de contestare a actelor administrative fiscale, neputând fi transformată

într-un instrument de prejudecare a fondului acțiunii, în afara cadrului procesual

firesc, neputând fi invocată împotriva unui act administrativ fiscal ce poate fi

contestat pe calea unei acțiuni în anulare.

În consecință, față de

cele expuse, este întemeiată excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate

a deciziei de impunere întrucât legea specială prevede o altă procedură pentru modificarea

sau desființarea acesteia, respectiv calea unei acțiuni directe la instanța de contencios

administrativ.

De altfel, teza contrară,

susținută de recurentă, contravine prevederilor art. 6 din C.E.D.O. – dreptul la

un proces echitabil – și anume componentelor definitorii ale acestui drept fundamental,

respectiv dreptul la justiție și principiul securității raporturilor juridice, urmare

a acceptării posibilității înlăturării pe calea excepției de nelegalitate a efectelor

unui act administrativ fiscal, definitiv, obligatoriu și executat, astfel cum însăși

recurenta susține în motivarea recursului.

Prin urmare, în raport

de cele reținute anterior, critica referitoare la faptul că nu este prevăzută de

C. proc. fisc. o procedură de atacare a deciziei de impunere este nefondată.

De asemenea, față de considerentele

expuse, este nefondată și critica potrivit căreia soluția instanței de fond este

greșită întrucât, în opinia recurentei-reclamante, lipsa parcurgerii procedurii

administrative prealabile nu înlătură posibilitatea controlului legalității actului

administrativ pe calea excepției de nelegalitate.

Este nefondată și critica

ce vizează faptul că instanța de fond în mod nelegal a pus în discuție excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate a deciziei de impunere, întrucât numai

Judecătoria Sectorului 1 avea competența de a respinge excepția de nelegalitate

ca inadmisibilă.

Recurenta-reclamantă este

în eroare întrucât Judecătoria Sectorului 1 București nu avea competența materială

și nu putea analiza excepția de nelegalitate sub aspectul admisibilității sau inadmisibilității

acesteia, putând analiza doar cererea de sesizare a instanței competente în ceea

ce privește excepția de nelegalitate, astfel cum în mod expres prevăd dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Competența soluționării

excepției de nelegalitate sub toate aspectele revine doar instanței de contencios

administrativ investită legal cu această excepție.

De altfel, în acest sens,

este și jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, însă aceasta a fost

interpretată în mod eronat de recurenta-reclamantă.

Aspectele privind nelegalitatea

deciziei de impunere puteau fi analizate atât de organul administrativ competent

să soluționeze plângerea prealabilă administrativă, cât și de instanța de contencios

administrativ competentă să soluționeze contestația împotriva deciziei emise în

soluționarea plângerii.

În raport de acest fapt,

dată fiind și soluția pronunțată de prima instanță, apreciată ca fiind legală și

temeinică de instanța de recurs, argumentele ce vizează nelegalitatea deciziei de

impunere nu pot fi analizate în prezenta cauză.

Față de toate considerentele

expuse, Înalta Curte, apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004

cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC O.P. SA împotriva sentinței nr. 1201 din 18 februarie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2011.