ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2258/2016

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea Raportului de evaluare nr. 29358/G/II din 15 iulie 2014 emis de pârâtă, prin care au fost identificate elemente în sensul existenței unui conflict de interese, urmare încălcării dispozițiilor art. 70, art. 71 și a art. 76 din Legea nr. 161/2003 și art. 75 din Legea nr. 393/2004, prin încheierea și semnarea de către reclamant, în calitate de primar al Orașului Mihăilești, jud. Giurgiu, a contractului de prestări servicii, pază, protecție, ordine și control, nr. 1710 februarie 2010 cu SC B. SRL în cadrul căreia unic asociat era fiica sa C. Prin același raport de evaluare s-a dispus și sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale pentru efectuarea de cercetări urmare a identificării indiciilor privind săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, conform prevederilor art. 301 alin. (1) C. pen., în legătură cu acte încheiate între reclamant și aceeași societate SC B. SRL și a emiterii facturilor și ordinelor de plată către aceasta.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 85 din data de 19 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs și motivele invocate Împotriva Sentinței civile nr. 85 din data de 19 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., în sensul că, hotărârea instanței de fond s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Printr-o prima susținere, recurentul a arătat că motivarea instanței de fond potrivit căreia Legea nr. 176/2013 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice a fost publicată în M. Of. nr. 621/2.09.2010, nu are ca semnificație juridică încălcarea principiului neretroactivității legii civile întrucât starea de conflict de interese a fost stabilită în conformitate cu prevederile cuprinse în Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice a funcțiilor publice și a mediului de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, este greșită. În acest context recurentul a precizat ca nu a avut niciodată calitatea de asociat sau administrator la SC B. SRL, societate înființată de fiica sa, C., la data de 16 decembrie 2009 și nu a participat la nicio hotărâre a Consiliului Local cu privire la aprobarea planului de pază al orașului ori angajarea serviciilor de pază și protecție a orașului. Prin cel de-al doilea argument cuprins în cererea de recurs, recurentul a arătat că nu poate fi primită nici interpretarea dată de prima instanță conform căreia prevederile cuprinse în Legea nr. 176/2010 stabilesc completări aduse Legii nr. 144/2007 cu privire la procedurile și sancțiunile aplicate cu referire la prevederile cuprinse în Legea nr. 161/2003 care nu înlătură conținutul acestui act normativ, ci doar stabilesc modalitatea de evaluare și sancțiunile aplicate, deoarece pretinsa faptă reținută în raportul de evaluare a fost săvârșită la data de 10 februarie 2010, când a fost încheiat contractul de prestări servicii cu SC B. SRL. Aceasta înseamnă în opinia recurentului că raportul juridic s-a născut sub incidența Legii nr. 161/2003 și a Legii nr. 393/2004 și nicidecum nu pot fi aplicate dispozițiile Legii nr. 176/2010, lege intrată în vigoare ulterior momentului încheierii contractului. În fine, recurentul a susținut că sentința de fond este nelegală pentru că instanța a confundat principiul neretroactivității legii noi cu principiul aplicării imediate a legii noi. Cu privire la eficiența înscrisului sub semnătură privată recurentul a indicat că, la data de 18 decembrie 2009, fiica sa C. a cesionat toate părțile sociale către D., încheind un înscris sub semnătură privată, iar cesiunea a fost înregistrată la Registrul Comerțului la data de 11 februarie 2010, după ce acest act a îmbrăcat forma scrisă, rezultând astfel ca actul producător de efecte juridice între părți este cel încheiat la data de 16 decembrie 2009 pentru că reprezintă manifestarea de voință a părților.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2016 s-a dispus comunicarea raportului, cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile. Niciuna dintre părți nu a formulat punct de vedere cu privire la raport.

Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând actele și lucrările dosarului, raportat la susținerile părților și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține că nu este fondat recursul de față, urmând a fi respins ca atare, în considerarea celor în continuare arătate. Recurentul-reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Raportului de evaluare emis de autoritatea intimată ANI nr. 39358/G/II din 15 iulie 2014, prin care, în esență, a fost reținut conflictul de interese în care s-a aflat recurentul, raportat la situația de fapt, în detaliu descrisă atât în raportul de evaluare, cât și în cuprinsul sentinței atacate, și față de prevederile legale incidente, deopotrivă examinate. Prealabil analizării punctuale a criticilor formulate de recurent, Înalta Curte arată că își însușește considerentele decisive ale sentinței atacate pe care, în urma propriului demers de analiză a modului în care a fost aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei, le apreciază ca fiind corecte, cu mențiunea că în contextul analizării prezentului recurs nu se impune reiterarea acestora, in extenso. Printr-o primă critică subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, vizând încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material, se susține încălcarea de către prima instanță a principiului neretroactivității legii civile pe considerentul că pretinsa faptă ce-i este imputată s-a derulat în prima parte a lunii februarie 2010, iar Legea nr. 176/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 621/2010, după 7 luni de la data pretinsei produceri a faptei. Contrar celor susținute și reiterate de recurent, în acord cu argumentele înfățișate și de prima instanță, Înalta Curte arată că nu sunt fondate atare susțineri și drept consecință inapte de a antrena reformarea sentinței atacate. După cum Înalta Curte s-a pronunțat deja în cauze similare, chiar pe chestiunea pretinsei aplicări retroactive a Legii nr. 176/2010 în materia conflictului de interese (a se vedea în acest sens cu titlu de exemplu Decizia nr. 7487/2013, Decizia nr. 7567 din 4 decembrie 2013, Decizia nr. 792/2013; Decizia nr. 5764 din 14 iunie 2013) nu se poate reține aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010, câtă vreme situația juridică generatoare a conflictului de interese, și în cauza prezentă a fost fundamentată și a derivat din încălcarea prevederilor legale în vigoare în februarie 2010, respectiv a celor cuprinse în Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (art. 70 din Legea nr. 161/2003). Împrejurarea că prevederile cuprinse în Legea nr. 161/2003 au fost avute în vedere, în coroborare cu cele cuprinse în Legea nr. 176/2010 nu este de natură a conduce la concluzia aplicării retroactive a acestui din urmă act normativ, care, după cum bine a reținut și judecătorul fondului conține norme de procedură de imediată aplicare vizând modalitatea de evaluare și de aplicare a sancțiunilor în cazurile reglementate de Legea nr. 161/2003. Pentru aceleași argumente, în mod evident nici susținerile recurentului vizând pretinsa confuzie făcută de prima instanță între principiul neretroactivității legii noi cu principiul aplicării imediate a legii noi nu sunt întemeiate, incidența și complementaritatea normelor cuprinse în ambele acte normative sus-menționate fiind de altfel în mod corect și coerent înfățișate de judecătorul fondului. Pe aceste aspecte Înalta Curte arată că, de altfel, interpretarea realizată de prima instanță în deplină concordanță cu jurisprudența deja cristalizată a instanței supreme în această materie, cum s-a arătat deja, se impune a fi menținută și în considerarea principiilor obligatorii ce se degajă din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Beian împotriva României din 6 decembrie 2007, vizând coerența jurisprudențială și necesitatea practicii unitare, ca o componentă a securității juridice. În fine, nefondate sunt și toate celelalte susțineri ale recurentului-reclamant privind lipsa conflictului de interese și eficiența înscrisului sub semnătură privată. Reluând, practic, apărările prezentate și cu ocazia judecății în fond, recurentul-reclamant a arătat prin cererea de recurs că nu a avut niciodată calitatea de asociat sau de administrator la SC B. SRL, societate înființată de fiica sa C. la data de 16 decembrie 2009, care însă a cesionat toate părțile sociale către D. la 18 decembrie 2009, sens în care a și fost încheiat un înscris sub semnătură privată, deplin generator de efecte juridice, în opinia recurentului, independent de îndeplinirea vreunei formalități deși cesiunea a fost înregistrată la registrul comerțului la 18 februarie 2010, prin Rezoluția nr. 480 din 18 februarie 2010. În opinia Înaltei Curți, prima instanță a examinat și concluzionat în mod convingător și cu privire la aceste aspecte, arătând, pe de-o parte, că existența conflictului de interese în cauză a fost pe deplin dovedită de împrejurarea că la data semnării contractului de prestări servicii, pază, protecție, ordine și control din 10 februarie 2012 doamna C., fiica reclamantului, avea calitatea de asociat unic al SC B. SRL, calitate în care a semnat cu tatăl său, primarul orașului Mihăilești, județul Giurgiu, un contract cu un conținut eminamente patrimonial generator de venituri substanțiale pentru fiica reclamantului-recurent. Pe de altă parte, în mod corect a înlăturat prima instanță susținerile recurentului potrivit cărora la data încheierii contractului de prestări servicii, pază, protecție, ordine și control nr. 1 din 10 februarie 2010 calitatea de asociat unic al SC B. SRL o avea doamna D., cu totul întâmplător viitoarea noră a reclamantului, în condițiile în care aceasta a dobândit, conform legii calitatea de asociat unic al SC B. SRL începând cu data de 18 februarie 2010. Argumentul vizând lipsa datei certe a înscrisului sub semnătură privată este primit și de Înalta Curte în condițiile în care prevederile art. 1182 C. civ. se completează, în cauză, cu cele ale art. 203 din Legea nr. 31/1990, referitoare la cesiunea de părți sociale și la momentul producerii de efecte juridice. Concluzionând așadar în sensul că prima instanță a aplicat și interpretat corect prevederile legale aplicabile în cauză, astfel că nu pot fi primite criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/82004 și al art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de față.