Decizia nr. 1007/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2016 și precizată ulterior, reclamanta Laboratoarele A. S.R.L. Orăștie a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotarârea care se va pronunța să se dispună: încetarea acțiunii ilicite a pârâtului de folosire neautorizată și de denigrare a mărcii A. și a societății reclamante și interzicerea acțiunii ilicite pentru viitor; obligarea pârâtului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare definitivă pe rețeaua de socializare C., pe pagina acestuia, dar și pe paginile grupurilor pe care a postat și din care face parte, precum și în ziarul "Puterea" și în ziarul "Libertatea"; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei, în sumă de 300.000 euro în echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României la momentul plății. Acțiunea fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 252 - 257 C. civ. și art. 36 - 37 din Legea nr. 84/1998. Pe cale reconvențională, pârâtul B. a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispnă:obligarea reclamantei să înlăture de pe site-ul de internet http://A..ro mențiunea autorizarea de Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale a Fluxului de ceaiuri ca fiind conformă pentru fabricarea medicamentelor de uz uman (D.), cu obligarea reclamantei la plata sumei de 10.000.000 RON, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 279/26 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul B. să nu mai posteze, în prezent și pe viitor, pe rețeaua de socializare C. sau pe orice alte rețele de socializare sau platforme din mediul virtual, niciun fel de materiale cu conținut denigrator, în legătură cu reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. sau cu activitatea acesteia. A fost obligat pârâtul B. să publice pe cheltuiala sa, în ziarele Puterea și Libertatea și pe pagina proprie de C. prezenta hotărâre, după rămânerea definitivă a acesteia. A fost respinsă în rest acțiunea. S-a luat act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale formulată de pârâtul-reclamant reconvențional B. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională S.C. Laboratoarele A. S.R.L.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. Orăștie și pârâtul B.. Prin decizia nr. 466 din data de 11 aprilie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B.; a schimbat în parte sentința atacată și, în consecință, a respins în tot acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta Laboratoarele A. S.R.L.; a fost menținută în rest sentința atacată. A fost respins apelul declarant de pârâtul B. împotriva încheierii din data de 05.09.2017 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2016. A fost respins apelul declarat de reclamanta Laboratoarele A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 10 ianuarie 2017 și a sentinței civile nr. 279/2018 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2016. A fost obligată reclamanta apelantă să plătească pârâtului apelant suma de 2.048 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în fond și suma de 1.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta Laboratoarele A. S.R.L. În motivarea recursului se susține în esență că: 1. Este incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., respectiv instanța a încălcat atribuțiile puterii judecătorești prin aplicarea unei condiții nereglementate de Noul C. civ. (art. 1350 alin. (3) C. civ.) privitor la condițiile răspunderii civile delictuale. În acest sens, arată că instanța de apel a introdus, fără drept, condiția relei-credințe a pârâtului și a făcut trimitere la dispoziții și la jurisprudența CEDO fără a le indica în niciun fel. Consideră recurentul că instanța de apel și-a arogat prerogativa de a legifera, impunând condiția ca pârâtul să fi fost de rea credință; a impus, de fapt, existența doar a intenției ca formă de vinovăție care ar putea atrage răspunderea civilă delictuală, prin aceasta fiind ignorate dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ. potrivit cărora "autorul prejudiciului răspunde și pentru cea mai ușoară culpa." Deci, răspunderea civilă delictuală a pârâtului poate fi atrasă și în cazul culpei, așadar și în cazul imprudenței și al neglijenței. Din analiza dispozițiilor art. 16 și 1357 alin. (1) din noul C. civ., coroborat și cu celelalte texte legale din materia răspunderii civile pentru fapta proprie cuprinse în C. civ., se desprinde concluzia că răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente, putând lua naștere numai prin concursul tuturor acestora: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei. Potrivit alin. (2) al art. 16 din C. civ., în materia răspunderii civile delictuale vinovăția se poate înfățișa fie sub forma intenției (directă sau indirectă), fie sub cea a culpei (cu prevedere sau sub forma neglijenței). În speță, instanța de apel s-a preocupat doar de analizarea intenției directe sub forma relei-credințe, considerând nelegal că doar intenția directă poate să determine atragerea răspunderii civile delictuale. Ca o consecință, a ajuns la concluzia ca fapta ilicită nu există. Practic, a fost confundată analiza vinovăției - un element subiectiv - volitiv, instanța ajungând la concluzia că nu a existat un element obiectiv: fapta. Pentru a decela atitudinea autorului faptei ilicite, judecătorul trebuie să cerceteze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, realizând apoi legătura cu fapta sa și cu urmările produse. Practic, judecătorul are sarcina de a stabili o legătură între un element de ordin subiectiv și unul de ordin obiectiv, dar acest lucru nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Precizează recurenta că argumentele aduse în dezvoltarea acestui motiv de recurs înțelege să le circumscrie și motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține incidența cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătându-se că decizia recurată încalcă următoarele dispoziții procedurale: art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prin aceea că instanța nu a pus în discuția părților schimbarea temeiului juridic al cauzei; art. 14 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ., nefiind respectat principiul contradictorialității; art. 15 C. proc. civ., nefiind respectat principiul oralității Dezvoltând aceste critici, precizează recurenta că, prin decizia recurată, s-a reținut că "pretențiile reclamantei se încadrează pe tărâmul răspunderii civile delictuale(art. 1349 C. civ.) dispoziții ce trebuie privite împreună cu normele de protecție specială a drepturilor nepatrimoniale cuprinse la art. 252-257 C. civ., art. 30 alin. (6) Constituție", fără a se fi pus în discuția părților calificarea juridică exactă. Se mai susține că simpla indicare și reluarea temeiurilor reținute de prima instanță nu reprezintă o veritabilă respectare și aplicare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Instanța avea obligația de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii, și de a le permite să își expună apărările asupra tuturor celor patru condiții care determină antrenarea răspunderii civile delictuale. Reținerea, de către instanța de apel, a incidenței unei răspunderi civile delictuale a pârâtului doar în condițiile existenței intenției ca formă a vinovăției ilustrează - în opinia recurentei - pronunțarea unei soluții cu nesocotirea principiilor oralității (art. 15 C. proc. civ.) și contradictorialității (art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), decizie care a condus la suprimarea dreptului recurentei la acoperirea unui prejudiciu în cuantum de 300.000 euro. Contradictorialitatea, oralitatea și publicitatea reprezintă principii fundamentale ale dreptului procesual civil, fiind de neconceput ca, doar cu prilejul redactării hotărârii, să fie analizate elemente esențiale ale procesului, anume natura juridică a cererilor formulate de către părți, temeiurile de drept și limitele învestirii instanței. Prin omisiunea instanței de apel de a acorda recurentei cuvântul în fond asupra incidenței unei pretinse răspunderi civile delictuale, instanța a încălcat principiul oralității, reglementat pentru exercitarea în condiții optime a dreptului la apărare. Contradictorialitatea este indisolubil legată de principiul egalității armelor, al oralității și al publicității ședinței de judecată, fiind principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului. În consecință, consideră recurentul că, prin simplul fapt al neacordării posibilității părții de a pune concluzii asupra obiectului cu care este învestită instanța, se încalcă principiul contradictorialității, dreptul la apărare și la un proces echitabil. Instanța supremă a reținut, în jurisprudență sa, că principiul contradictorialității este încălcat și în ipoteza în care, deși reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere în constatarea nulității absolute a contractului, fără a pune în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată, instanța soluționează cererea ca fiind o cerere în anularea contractului, prin raportare la susținerea pârâtului din întâmpinare. 3. O altă critică aduse de recurentă deciziei pronunțate de instanța de apel este în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 5 alin. (1) C. proc. civ., respectiv că instanța a realizat o denegare de dreptate în lumina considerentelor de mai sus. Instanța de apel avea îndatorirea de a analiza atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, din perspectiva existenței unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre fapta culpabilă și prejudiciul produs subscrisei. Deși a enunțat toate cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale, instanța a cercetat doar fapta ilicită, apreciind că analiza celorlalte condiții ale acestei forme de răspundere civilă este lipsită de relevanță, neputând fi îndeplinită condiția întrunirii cumulative a tuturor cerințelor prevăzute de art. 1357 Noul C. civ. Consideră recurenta că aceasta este o eroare fundamentală a judecății din apel, hotărârii judecătorești recurate lipsindu-i practic toate elementele de conținut relativ la condițiile privind: prejudiciul, vinovăția, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. O astfel de judecată este considerată greșită pentru că nu creează posibilitatea unui real control în etapa procesuală a recursului. Mai precis, dacă instanța de fond ajungea sau nu la concluzia existenței caracterului ilicit al faptei, era o problemă de apreciere a probatoriului. Aspectele de temeinicie relative la celelalte elemente la răspunderii civile delictuale trebuiau cercetate în mod obligatoriu de către instanța de apel. Numai în acest fel, în apel, față de caracterul devolutiv al acestei căi de atac, s-ar fi putut reanaliza întreg probatoriul și s-ar fi putut efectua un real control judecătoresc. Practic, cu o hotărâre de fond doar pe sfert motivată și cu o hotărâre în apel pe trei sferturi nemotivată (prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate), instanța de recurs este lipsită de posibilitatea de a înfăptui un real control judecătoresc al hotărârii atacate. Subliniază recurenta că lipsesc în mod esențial, din hotărârile pronunțate în etapele procesuale anterioare, orice argumente de fapt și de drept privitoare la prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Instanța de fond și cea de apel nu se raportează la niciun temei de drept pentru că nici nu există unul pe cale să-1 fi putut indica. Astfel, se susține că există o denegare de dreptate din partea instanței, fiind invocate dispozițiile art. 5 C. proc. civ., pentru că nu există un temei de drept care să justifice refuzul judecătorului de a cerceta toate elementele răspunderii civile delictuale, aspecte care țin de fondul judecății. Doar în fața unei excepții de fond sau de procedură cu efect dirimant, instanța ar fi putut să rețină "că este de prisos" să cerceteze cauza dincolo de ipoteza învederată prin excepția invocată. Or, art. 1357 C. civ. nu reglementează o excepție de fond sau de procedură, astfel că instanța a încălcat această normă juridică săvârșind o denegare de dreptate în sensul art. 5 C. proc. civ. și adăugând la lege o excepție dirimantă prin care a lăsat nesoluționat fondul cauzei. De aceleași apărări în drept și de același raționament înțelege recurenta să se folosească subsumat, deopotrivă, motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Sub un alt aspect, recurenta afirmă că motivarea deciziei recurate este lacunară, că nu conține analiza unor aspecte esențiale invocate cu prilejul dezbaterilor asupra fondului apelului, respectiv nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) În acest context se arată că, efect al reținerii unui temei juridic distinct de cel invocat de partea recurentă, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unor apărări indispensabile soluționării prezentei cauze și a concluzionat eronat că este "de prisos" analizarea susținerilor din cererea de chemare în judecată. Un astfel de considerent este - în opinia recurentei - incompatibil cu principiul aflării adevărului în cauză, principiu consacrat de art. 22 C. proc. civ., care impune cerința unei analize efective a pretențiilor părților, în lumina argumentelor invocate de acestea, o motivare completă impunându-se cu necesitate în cazul unor cauze complexe prin care se suprimă drepturi, cum este prezenta speță. Dispozițiile art. 425 noul C. proc. civ. stabilesc elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre, menționând la lit. b) "motivele de fapt și de drept ale hotărârii [...]". În plus, dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât pe această cale se poate verifica maniera în care s-a ajuns la o soluție în circumstanțele concrete ale cauzei. Or, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor drepturi. 4. În coordonatele motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. afirmă recurenta că decizia atacată este dată cu încălcarea următoarele norme de drept material: art. 16 și art. 1357 alin. (2) C. civ. Consideră că răspunderea civilă delictuală a pârâtului poate fi atrasă și în cazul culpei, așadar și în cazul imprudenței și al neglijenței. Analizând dispozițiile art. 1357 alin. (1) din noul C. civ. și art. 16 din aceeași Cod, dar și celelalte texte legale din materia răspunderii civile pentru fapta proprie cuprinse în C. civ., se desprinde concluzia că răspunderea civilă pentru fapta proprie are patru elemente de sine stătătoare, independente, putând lua naștere numai prin concursul tuturor acestora: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei. În speță, instanța de apel s-a preocupat doar de analizarea intenției directe sub forma relei-credințe, considerând nelegal că doar intenția directă poate să determine atragerea răspunderii civile delictuale. Ca o consecință, instanța de apel a ajuns la concluzia ca fapta ilicită nu există. Practic, confundând analiza vinovăției - element subiectiv-volitiv -instanța a concluzionat că nu a existat un element obiectiv, anume fapta. Pentru a decela atitudinea autorului faptei ilicite, judecătorul trebuie să cerceteze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, realizând apoi legătura cu fapta sa și cu urmările produse. Practic, judecătorul are sarcina de a stabili o legătură între un element de ordin subiectiv și unul de ordin obiectiv, dar acest lucru nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Se mai arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., fiind invocată, sub acest aspect, o decizie de speță pronunțată de instanța supremă. În continuare, se susține că, în cauză, sunt întrunite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a paratului, respectiv: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciu, precum și vinovăția autorului. Referitor la fapta ilicită, arată recurenta că, în prezenta cauză, încălcarea normelor dreptului obiectiv s-a realizat prin nerespectarea dispozițiilor constituționale și legale în materia dreptului la libera exprimare și a dreptului la imagine. Publicarea de către pârât a unor informații false, neverificate, prezentarea acestora în mod tendențios, crearea unei imagini distorsionate a reclamantei în ochii publicului larg și în relația cu clienții societății A., încalcă dreptul acesteia la buna-reputație și la imagine. Prezentarea acestor informații, precum și modul în care au fost omise detaliile ce nu serveau decât scopului evident de discreditare, nu pot conduce la o alta concluzie decât aceea ca, pe de o parte, se încearcă dezinformarea publicului cu privire la activitatea societății, iar, pe de altă parte, se insistă asupra ideii ca demersul pârâtului a fost unul legal. În jurisprudența sa constanta, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis că libertatea de exprimare nu este absoluta, aceasta putând fi supusa unor restrângeri și condiții, în conformitate cu prevederile articolului 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. In aprecierea depășirii limitelor liberații de exprimare și a necesitații respectării dreptului la imagine și a dreptului la reputație, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a avut în vedere, între altele, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. României), interesul public pentru teza dezbătută (cauza Bugan c. României), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic (cauza Dumitru c. României). Raportat la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost configurata de faptele ilicite ale pârâtului, consideră recurenta că instanța de judecata trebuia sa constate încălcarea dreptului la imagine și reputație al societății A., astfel cum acest drept este protejat și garantat de dispozițiile C. civ. Art. 252 C. civ. reglementează protecția drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice. Prin coroborarea acestei norme cu prevederile art. 257 C. civ., se poate concluziona faptul că actualul C. civ. a adoptat concepția protecției în egala măsura și a drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice. Sub aspectul ocrotirii drepturilor nepatrimoniale, relevante sunt prevederile art. 253 alin. (4) C. civ. Astfel, solicita recurenta ca instanța de recurs sa constate următoarele: că solicitarea sa de a fi despăgubită pentru prejudiciile nepatrimoniale generate de faptele defăimătoare este pe deplin întemeiată, legiuitorul punând la dispoziție, în actuala reglementare, și instrumentele legale adecvate unui asemenea demers; că pârâtul, prin publicarea pe rețelele de socializare a unor materiale cu un pronunțat și evident caracter negativ, fără a acorda reclamantei dreptul de a se apăra, au adus atingere grava drepturilor nepatrimoniale protejate prin textele de lege menționate, precum dreptul la imagine și la reputație; că prin afirmațiile făcute în cadrul articolelor în discuție s-au încălcat și principiile de etica jurnalistica cuprinse în Rezoluția nr. 1003/1993, adoptata de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Nu trebuie omisa nici încălcarea obligației de a verifica veridicitatea informației pe care o prezintă, atunci când este vorba despre fapte concrete (iar nu de judecați de valoare) ce sunt aduse la cunoștința publicului (impuse de Curtea Europeana a Drepturilor Omului jurnalistului). Aceasta obligație este prevăzută, deopotrivă, și în Codul Deontologic al Jurnalistului, adoptat în reuniunea Convenției Organizațiilor Media din 23-24 octombrie 2009. In cauza Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei, 2004, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut ca jurnaliștii trebuie sa acționeze cu buna-credința și sa se bazeze pe un minimum de fapte suficient de precise și fiabile, proporționale cu natura și forța afirmației pe care ei o fac, cu cât afirmația este mai serioasa, cu atât baza factuală trebuie sa fie mai solidă. Condiția bunei-credințe a pârâtului nu este îndeplinita, pentru că prin materialele publicate la adresa reclamantei s-a urmărit doar discreditarea acesteia din urmă, afectarea imaginii și a bunei reputații de care se bucura reclamanta - o societate comercială românească cu tradiție în domeniu. Totodată, se solicită a se reține că, și în contextul demersului de informare a publicului, forma, stilul și modalitatea de scriere a materialelor publicate pe rețelele de socializare depășesc limitele extinse ale libertății de exprimare consacrate de art. 10 din Convenția EDO. Aceasta deoarece prin prezentarea, în absenta unei baze factuale, a unor fapte determinate ce o privesc pe reclamantă, cu folosirea unor termeni tendențioși și ofensatori, de natura a induce în conștiința opiniei publice ideea ca societatea A. comercializează produse periculoase, scopul unic în cauza a fost acela de a o denigra, de a distruge imaginea și buna reputație a reclamantei. Precizează recurenta că, în același context al bunei-credințe, trebuie analizat și scopul demersului pârâtului, de protecția legii putând beneficia doar datele prezentate în scopul informării opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public. Hotărârile Curții de la Strasbourg indica principiul potrivit căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu de luat în considerare în situația în care se analizează o acuzație de atingere adusa imaginii unei persoane, elementul determinant trebuind sa fie buna-credința a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate. Or, pârâtul-intimat a acționat cu rea-credința, în scopul de a prejudicia și defăima, de a se răzbuna, neurmărind prezentarea unor informații de interes public. Reputația/imaginea reprezintă un cumul al percepțiilor subiective individuale ale clienților societății reclamante, precum și al persoanelor cu care intra în contact în viață cotidiana, iar acestea se construiesc greu și se pot pierde foarte ușor. Afirmă recurenta că, prin faptele pârâtului, s-a produs scăderea semnificativa a încrederii partenerilor în probitatea celei dintâi și în produsele pe care le comercializează; cifra de afaceri a societății A. provine din activități comerciale desfășurate în sectorul privat, în care contractele se obțin nu numai pe baza unor criterii obiective, ci și pe baza încrederii pe care clienții o au în calitatea produselor și în seriozitatea societății contractante. In ceea ce privește proba prejudiciului moral și cuantificarea despăgubirilor morale, recurenta face referire la criterii stabilite de doctrină și de practica judiciară - în lipsa unor criterii legale - precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu privire la importanta valorii sociale lezate, se solicită a se avea în vedere că, pentru reclamanta recurentă, reputația este o valoare foarte importanta având în vedere segmentul de piața în cadrul căruia acționează, iar acțiunile denigratoare s-au constituit în ceea ce poate fi denumit drept o "campanie de linșaj mediatic", și au afectat reputația reclamantei întrucât s-a inoculat publicului o imagine negativa asupra A.. Un număr considerabil de clienți si-au însușit imaginea negativa creată, așa cum rezultă din examinarea mesajelor postate și preluate fie de alte publicații, fie pe diverse rețele de socializare. Cât privește criteriul obiectiv, constând în intensitatea atingerii valorii sociale, se arată că pârâtul a creat premisele ca mesajele lui sa ajungă la un public cât mai larg și ca imaginea negativa creata cu privire la recurentă sa fie și sa rămână întipărită în reprezentările mentale ale clienților. Sub aspectul gravitații atingerii valorilor sociale, se arată că aceasta rezultă din: natura acuzațiilor și aptitudinea lor de a crea un impact negativ în rândul acelor persoane a căror părere este esențiala pentru reclamanta din prezenta cauza, având în vedere obiectul de activitate al societății; limbajul folosit, precum și gradul ridicat de denaturare a realității obiective; mijlocul de comunicare utilizat (mediul online), element care a creat premisa ca mesajele denigratoare sa ajungă la cunoștința unui număr mare de persoane și sa se imprime adânc în conștiința acestora. Solicită recurenta a fi avut în vedere și modul trunchiat și deformat în care instanța de apel a valorificat jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție atunci când a citat Decizia nr. 153/27.01.2016 cu privire la acordarea daunelor morale în cazul prejudiciului de imagine. Prejudiciul suferit ca urmare a publicării unor informații cu caracter defăimător în spațiul online este și mai dificil de estimat, întinderea daunelor, respectiv efectul negativ pe care aceste postări le pot avea fiind greu de apreciat. Având în vedere însemnatul prejudiciu de imagine produs, suma pretinsă reprezintă o reparație, nu integrala, ci doar justă și echitabilă care poate compensa - fie și parțial - prejudiciul suferit. Prin obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate, se va realiza și sancționarea corespunzătoare a acestuia pentru fapta ilicita săvârșita, asigurând-se și îndeplinirea funcției sancționatorii a răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciu, se arată că aceasta rezultă "ex re", din însăși săvârșirea faptei, având în vedere ca este vorba de producerea unui prejudiciu moral. Sub aspectul vinovăției, pe lângă criticile deja prezentate în cadrul celorlalte motive de casare invocate, susține recurenta ca aceasta rezultă din săvârșirea faptelor ilicite descrise în cererea de chemare în judecată, pârâtul având în permanenta reprezentarea gravitații acuzațiilor și a prejudiciilor aduse societății noastre. Chiar din cuprinsul materialelor publicate rezultă intenția ca afirmațiile făcute sa producă efecte negative în rândul cititorilor, prin folosirea unor termeni tendențioși și ofensatori, de natura a induce în conștiința opiniei publice o percepție negativa cu privire la societatea reclamantă. În contextul stabilirii vinovăției, trebuie avută în vedere și prezența relei-credințe, a intenției de a crea o imagine negativa în conștiința celor care intrau în contact cu informația primită și potențialul scop urmărit prin publicarea materialelor prezentate, de dezinformare a opiniei publice în scopul denigrării reclamantei. O altă critică susținută de recurentă se referă la încălcarea art. 341 alin. (2) raportat la art. 255 C. proc. civ., la aplicarea și interpretarea principiilor de drept în litigiul dedus judecății, respectiv la concursul între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată. Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă în art. 30 alin. (8) și art. 31 alin. (4) din Constituția României, în art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului În lumina acestor reglementări, libertatea de exprimare presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, și a unor interese de ordin personal, în această ultimă categorie regăsindu-se reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. În jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană, în exercitarea libertății sale de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință.(cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României). În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș împotriva României, că, "îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, parag. 70). Astfel, C.E.D.O. consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, parag. 39)". În virtutea normelor legale enunțate și a considerațiilor expuse, consideră recurenta că este evident că pârâtul este responsabil pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a cenzura sau a împiedica publicarea mesajelor cu un conținut defăimător, ci chiar a încurajat și determinat exprimarea opiniilor insultătoare la adresa reclamantei și în presă, prin publicarea articolelor în care au fost expuse aceste opinii. Sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred ceilalți despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria ta subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți în spațiu public, virtual. Pârâtul nu se poate substitui instanțelor de judecată și nici autorităților cu competențe legale în materia protecției consumatorilor. Sub pretextul apărării unui interes general, nu pot fi încălcate drepturi și libertăți fundamentale. Dreptului reclamantei la imagine îi corespunde obligația corelativă a pârâtului de a nu aduce atingere acestui drept. Pârâtul a înțeles să procedeze abuziv și nelegal. Mai întâi a postat informații defăimătoare pe rețelele de socializare și abia ulterior a sesizat organele abilitate, și aceasta doar pentru a-și preconstitui o posibilă apărare în fața instanței de judecată. Așa-zisele "probe" de care se prevalează pârâtul în justificarea demersurilor lui culpabile nu pot fi valorificate în instanță - în opinia recurentei - pentru că nu au fost obținute în condiții de publicitate, în sensul că reclamanta nu a fost încunoștințată despre filmare și nici nu au fost respectate dispozițiile legale referitoare la administrarea lor. Se mai arată că nu au fost respectate nici dispozițiile referitoare la legalitatea obținerii, administrării și valorificării probatoriului conform art. 341 alin. (2) raportat la art. 255 C. proc. civ. Societatea A. a combătut cu probe legale niște materiale regizate de către pârât, cărora instanță le-a dat eronat calificarea de probe. Consideră ca filmulețele și pozele cu o autenticitate contestată nu pot servi ca probe în instanță pentru că au fost obținute în mod nelegal, cu încălcarea normelor bunelor moravuri în condițiile în care nu a existat acordul reclamantei pentru realizarea materialelor filmate.

Apărările formulate în cauză: Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Arată că cererea de recurs nu face nicio referire la daunele materiale solicitate primelor două instanțe, ci toate criticile aduse se refera exclusiv la daunele morale. Totodată, se arată că analiza în recurs este circumscrisă de art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. la invocarea motivelor în instanța de apel. Cererea de recurs conține o multitudine de cereri care nu au făcut obiectul cererii de apel și nici al cererii de chemare în judecată ori al cererii precizatoare de la prima instanța. Cadrul procesual dinaintea primei instanțe a fost stabilit prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 10 ianuarie 2017. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. Laboratoarele A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 466 din data de 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 31 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la limitele impuse de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prioritar va fi analizată, în conformitate cu exigențele art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului - invocată de reprezentantul intimatului pârât în ședința publică din data de 02.06.2020 -, argumentată prin faptul că cererea de declarare a recursului nu conține mențiuni privind numele avocatului semnatar. Conform art. 486 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să conțină mențiuni referitoare la "numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, sau, după caz, numele, prenumele și domiciliul reprezentantului convențional, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea". Reiese, din conținutul normei juridice enunțate, necesitatea inserării în cererea de recurs a mențiunilor privind numele și prenumele părții în favoarea căreia se exercită calea de atac precum și a celor referitoare la numele și prenumele avocatului care formulează cererea. În speță, recurenta-reclamantă a formulat cererea de recurs prin reprezentantul convențional Societatea de avocați E. și Asociații S.p.a.r.l., iar semnătura olografă aplicată pe acest act de procedură este însoțită de stampila menționatei Societăți de avocați. Pe de altă parte, se constată că împuternicirea avocațială depusă pentru reprezentarea societății recurente în etapa judecării recursului pendinte atestă calitatea de avocat/reprezentant a domnului avocat F., din cadrul Societății de avocați E. și asociații. În plus, în ședința publică din data de 02.02.2020, dl avocat F. a confirmat Înaltei Curți faptul că este semnatarul cererii de recurs, și că a acționat astfel în calitate de reprezentant-avocat al părții care a exercitat calea de atac a recursului. Nu în ultimul rând, se constată că cererea de recurs a fost trimisă, inițial, instanței de apel de la adresa de e mail x@x.ro, iar în conținutul acestei corespondențe se regăsește semnătura expeditorului "G. - Senior Asociate" Ținând seama de conținutul menționat al cererii de recurs formulate de recurenta Laboratoarele A. S.R.L. și al împuternicirilor avocațiale depuse spre justificarea calității de reprezentant al părții care a exercitat calea de atac, dar și de atestarea lipsită de echivoc pe care reprezentantul astfel legitimat a făcut-o în fața instanței de recurs, Înalta Curte apreciază că cerința impusă de art. 486 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. este îndeplinită, fiind în afara oricărui dubiu faptul că reprezentarea convențională a părții recurente a fost asigurată de Societatea de avocați E. și asociații, printr-unul dintre avocații care funcționează în cadrul acestei forme de organizare a profesiei. Ar constitui un formalism excesiv și contrar scopului normei procedurale menționate - scop care nu poate fi altul decât acela de a asigura participanților la proces posibilitatea identificării cu certitudine a persoanei/entității (în oricare dintre formele de organizare a profesiei de avocat permisă de legea specială de organizare a acestei profesii) care a acționat în calitate de reprezentant al părții în demersul de formulare a cererii de recurs - să se rețină, în speță, viciul nulității actului de sesizare a instanței de recurs pentru simplul fapt că cererea nu conține și numele și prenumele avocatului care a procedat la îndeplinirea obligațiilor specifice profesiei, în condițiile în care aceste obligații au fost asumate prin convenția încheiată între Societatea de avocatură din care face parte respectivul avocat, pe de o parte, și entitatea recurentă, pe de altă parte, iar cererea de recurs conține mențiuni explicite privind reprezentarea asigurată de Societatea de avocați E. și asociații. În prezența menționatelor elemente de conținut ale cererii de recurs și ținând seama de atestarea făcută, în ședință publică, în fața instanței de recurs relativ la identitatea avocatului semnatar al respectivei cereri, Înalta Curte constată că nu se poate justifica vreo vătămare cauzată intimatului prin formularea cererii în modalitatea criticată, astfel că neregularitatea semnalată este deplin acoperită, în conformitate cu prevederile art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. care prevede că "Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia". Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat al excepției privind nulitatea cererii de recurs. În ce privește criticile aduse de recurent deciziei instanței de apel, se constată caracterul nefondat al acestora pentru considerentele care vor fi expuse în continuare: 1. Sub un prim aspect, decizia atacată este criticată în sensul că au fost încălcate atribuțiile puterii judecătorești prin faptul că instanța a aplicat o condiție nereglementată de C. civ. adoptat în anul 2010, anume că a adăugat la condițiile cerute de art. 1350 alin. (3) din acest act normativ condiția suplimentară a relei credințe a pârâtului și totodată a făcut trimitere la dispoziții si la jurisprudența CEDO fără a le indica. De asemenea, se susține că răspunderea civilă delictuală trebuie antrenată și pentru cea mai ușoară culpă, conform cu prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ., iar nu numai pentru vinovăție sub forma intenției, cum a reținut instanța de apel. Motivul de recurs astfel susținut, fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este nefondat în raport de următoarele considerente: Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., are semnificația îndeplinirii de către autoritatea judecătorească a unor activități care intră în sfera competențelor autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și de legile organice, situație în care instanța judecătorească ar săvârși acte care intră în atribuțiile altor organe. Ceea recurenta reproșează instanței de apel, în speță, este demersul de a interpreta prevederile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală într-un sens diferit de cel propus de parte, iar nu adoptarea unor reguli de conduită cu valoare similară acelor normative edictate de autoritatea legislativă. Or, operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional jurisdicțional. Împrejurarea că instanța a analizat și poziția subiectivă (adică existența sau nu a relei credințe) manifestată de pârât în legătură cu faptele ce au fost reclamate prin cererea de chemare în judecată ca având caracter ilicit ilustrează o evaluare completă a susținerilor făcute de părți în cursul procesului, respectiv o evaluare care s-a raportat nu numai la susținerile reclamantei-apelante, ci și la apărările opuse de partea pârâtă, prin aceasta fiind asigurată eficiența atât a principiului înscris în art. 6 C. civ., care garantează dreptul tuturor părților de a beneficia de un proces echitabil, cât și a prevederilor art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - norme care stabilesc obligația instanței de a se pronunța și de a motiva hotărârea cu privire la toate cererile și apărările formulate în procesul pe care îl are de soluționat. Astfel, aprecierea instanței ierarhic inferioare relativă la condițiile ce ar trebui îndeplinite pentru a se putea stabili - conform solicitării părții reclamante - răspunderea civilă delictuală a pârâtului intimat B. este una care privește strict situația litigioasă din speță, prin prisma prevederilor legale în vigoare - anume a art. 1349 și urm din C. civ. coroborat cu art. 252-257 C. civ. și cu art. 30 alin. (6) din Constituție - și a susținerilor pe care părțile le-au făcut în timpul procesului, nefiind făcută vreo apreciere generică, de principiu care să echivaleze cu un act de legiferare. Nici susținerea potrivit căreia instanța de apel nu ar fi indicat acele "dispoziții și jurisprudență CEDO" pe care le-a avut în vedere în cadrul analizei realizate nu relevă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, fiind atributul instanțelor judecătorești - conferit prin art. 22 din C. proc. civ. - acela de a identifica normele și principiile de drept care sunt aplicabile situațiilor litigioase care le sunt deduse spre soluționare. Analizând această susținere a recurentei din perspectiva motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - corelativ precizării incidenței și a acestui motiv, și ținând seama că se relevă o situație de motivare inadecvată a deciziei supuse controlului judiciar - Înalta Curte constată că ea este vădit nefondată, fiind formulată prin prisma unei nejustificate desprinderi din context a considerentelor hotărârii pronunțate în calea de atac a apelului. Din analiza conținutului deciziei recurate reiese fără echivoc faptul că instanța de prim control judiciar a constatat - consecutiv concluziei că nu sunt aplicabile speței prevederile art. 36 și 37 din Legea 84/1998 - că pretențiile reclamantei referitoare la atingerea adusă dreptului la imagine se încadrează pe tărâmul răspunderii civile delictuale și că dispozițiile care reglementează această formă de răspundere trebuie privite împreună atât cu normele de protecție specială a drepturilor nepatrimoniale din dreptul intern "precum și cu normele impuse de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 8 și art.

Libertatea de exprimare) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului". Ținând seama de menționatul context analitic în care se regăsește considerentul criticat, dar și de caracteristicile apelului - de cale de atac în cadrul căreia, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., se efectuează un control judiciar asupra unei judecăți anterior realizate în primă instanță, în limitele date de motivele de apel - concluzia care se impune este aceea că instanța de apel a reținut lipsa temeiniciei criticii prin care se susținea incidența în cauză a prevederilor Legii 84/1998, confirmând justețea raționamentului din sentința supusă controlului judiciar relativ la incidența normelor interne, a celor cuprinse în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței Curții EDO circumscrise materiei dreptului la imagine și libertății de exprimare, astfel cum ele au fost avute în vedere de prima instanță. În consecință, nu se poate reține existența pretinsului viciu de motivare lacunară a deciziei recurate. În ce privește aspectele legate de modul de interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial care guvernează materia răspunderii civile delictuale, respectiv amplele argumentele expuse referitor la distincțiile care trebuie făcute între formele și gradele vinovăției, Înalta Curte constată că ele excedează unei analize care s-ar putea înscrie în coordonatele motivului de recurs reglementat de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., acestea urmând a fi analizate în contextul motivului de apel fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 2. Hotărârea instanței de apel mai este criticată în sensul că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4), a art. 14 alin. (4)-(6) și a art. 15 din C. proc. civ. pentru că instanța nu a pus în discuția părților schimbarea temeiului juridic al cauzei. În acest context, se arată că a fost reținută incidența în cauză a prevederilor art. 1349 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, a prevederilor art. 252-257 din C. civ. și art. 30 din Constituție, fără a se fi pus în discuția părților - conform art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. - această calificare juridică spre a putea să pună concluzii relativ la aceste aspecte. Această critică este formulată de recurent cu trimitere punctuală la un considerent al deciziei recurate, anume cel aflat în a doua frază din cuprinsul ultimului paragraf de la pagina

Or, lecturând paragraful astfel indicat în contextul analitic în care este amplasat, se constată că el reflectă analiza unui motiv de apel - găsit neîntemeiat de instanța de apel - prin care partea reclamantă susținea greșita soluționare (în primă instanță) a pretenției sale întemeiată pe incidența în cauză a prevederilor art. 36-37 din Legea 84/1998 privind protecția mărcilor și indicațiilor geografice. Acesta este contextul analitic în care instanța de apel a reținut că prevederile art. 36 și art. 37 din Legea 84/1998 nu sunt incidente în cauză pentru că intimatul B. nu a folosit marca x în activitatea sa comercială și că pretențiile concret formulate de reclamanta referitor la atingerea dreptului la imagine se încadrează pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Trebuie reamintit, în acest context, că apelul constituie o cale de atac ce are caracter devolutiv, iar devoluțiunea are un caracter limitat la analiza motivelor de apel conform cu principiul de drept tantum devolutum quantum apellatum, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, instanța de apel nu avea a realiza o nouă judecată a cererii introductive, ci era abilitată să realizeze controlul judiciar relativ la judecata desfășurată în primă instanță, dar în limitele permise de criticile care se regăseau în cererile de apel. Acestea fiind coordonatele în care a fost realizată judecata ilustrată în decizia recurată, și ținând seama că motivarea hotărârii trebuie privită în ansamblul ei spre a identifica raționamentul logico-juridic ce susține soluția instanței de apel, reiese cu evidență din considerentele deciziei recurate că nu s-a realizat în etapa apelului o nouă calificare a faptelor deduse judecății, spre a fi fost necesară punerea în discuție a unui asemenea demers al instanței, în temeiul art. 22 alin. (4) coroborat cu art. 4 și 15 din C. proc. civ. Considerentul criticat de recurenți evidențiază aprecierea instanței de apel relativ la lipsa de temei a motivului de apel prin care se susținea incidența în cauză a prevederilor Legii speciale privind protecția mărcilor și indicațiilor geografice, context în care instanța de control judiciar a confirmat justețea aprecierii primei instanțe în sensul că pretențiile reclamantei referitoare la atingerea adusă dreptului la imagine se încadrează pe tărâmul dispozițiilor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală unite cu cele ale art. 252-257 C. civ. și ale art. 30 alin. (6) din Constituție. Este util a fi amintit că în hotărârea primei instanțe este explicit expus considerentul potrivit căruia s-a apreciat, în baza art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., că acțiunea reclamantei a fost greșit întemeiată pe prevederile Legii 84/1998, și că principalul capăt de cerere se circumscrie dispozițiilor art. 26 și 30 din Constituția României, art. 70, 72, 74, art. 252-253 raportat la art. 257 din C. civ.. Astfel, este în afara oricărei îndoieli că s-a stabilit cadrul legal al analizei pretențiilor ce au fost deduse judecății încă din etapa judecății în primă instanță, iar instanța de apel nu a făcut ea însăși o calificare nouă spre a fi necesar a o pune în discuția părților în condițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., cum eronat susține recurenta. Părțile aveau astfel cunoștință de cadrul procesual în care pricina a fost analizată și soluționată în primă instanță, așa încât aveau efectiv posibilitatea de a formula critici relativ la această chestiune și, corespunzător, de a exprima puncte de vedere și concluzii în etapa dezbaterilor purtate în etapa apelului, în condiții de contradictorialitate, publicitate și oralitate. Altfel spus, cadrul procesual al soluționării pricinii a fost stabilit de prima instanță, iar judecata în apel a fost realizată în aceleași coordonate - ale răspunderii civile delictuale -, ca urmare a constatării caracterului nefondat al criticilor din apel care tindeau a determina o analiză care să se circumscrie și răspunderii patrimoniale grefate pe încălcarea drepturilor asupra mărcii A.. Nefiind în prezența vreunui element de noutate privind calificarea temeiului juridic acțiunii, care să fi devenit actual în proces abia în etapa judecării apelului, instanța de prim control judiciar nu avea obligația de a pune în discuție problematica analizării pretențiilor reclamantei pe tărâmul răspunderii civile delictuale. Reținerea, de către instanța de apel, a net