ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1064/2020

Ședința publică din data de 9 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea formulată la data de 12.05.2014 și înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă sub nr. x/2014, reclamanții A. S.R.L., B. S.R.L., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâții F., G. și H. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

a) să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâți, constând în folosirea semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" și în crearea website-ului x, prin producerea unor confuzii în ceea ce privește persoanele care exercită respectivele activități comerciale și, pe cale de consecință, un prejudiciu de imagine;

b) să îi oblige pe pârâți la încetarea imediată a faptelor de folosire a semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" a numelor C., D. și E., precum și a website-ului x, întrucât produc confuzie în ceea ce privește persoanele care exercită respectivele activități comerciale și, pe cale de consecință, un prejudiciu de imagine și, totodată, încalcă prerogativele patrimoniale ale dreptului de autor aparținând reclamantei A. S.R.L.;

c) să constate că numele de domeniu www.x.ro aparține reclamantei, că a fost preluat și folosit abuziv de către pârâți și să se dispună anularea/dezactivarea acestuia sau transferul acestuia în beneficiul reclamantei, precum și interzicerea utilizării pe viitor de către pârâți a domeniului de internet reprezentat de pagina web x;

d) să-i oblige pe pârâți la plata sumei de 146.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului material pe care aceștia l-au cauzat prin faptele lor culpabile și a sumei de 1.046.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și a dobânzii legale până la data plății;

e) să-i oblige pe pârâți la publicarea hotărârii de condamnare, pe cheltuiala acestora;

f) să-i oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.349 alin. (1) și (2), art. 1357, art. 1381 C. civ., Legea nr. 11/1991, art. 139 din Legea nr. 8/1996, Legea nr. 84/1998, art. 3 alin. (1) lit. e), art. 7, art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 223 și art. 411 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 14.04.2015, Tribunalul Bihor, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civile a aceluiași tribunal, reținând că acțiunea are ca obiect săvârșirea de către pârâți a unor fapte ilicite ce derivă din calitatea de comercianți a acestora, caz în care solicitarea de antrenare a răspunderii civile delictuale a acestora are un caracter comercial, întrucât, prin faptele săvârșite, comerciantul a urmărit exploatarea comerțului lui.

Prin sentința nr. 282/11.10.2016, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes a reclamanților în formularea acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive; a respins acțiunea formulată și precizată, cu obligarea reclamanților la plata către pârâtul F. a sumei de 3.309 RON, iar către pârâta G., a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 319/31.10.2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți D. și C. împotriva sentinței menționate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul F.; l-a obligat pe pârâtul F. să înceteze să folosească semnele grafice asociate denumirii A. S.R.L. și a domeniului de internet www.x.ro; a dispus anularea domeniului de internet www.x.ro; 1-a obligat pe pârât să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a respinge în rest pretențiile reclamantei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; 1-a obligat pe intimatul F. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel și în primă instanță și pe intimata G. la plata sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. S.R.L., C. și D., precum și pârâtul F..

I. Prin recursul declarat, reclamanții S.C. A. S.R.L., C. și D. au invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând în esență, următoarele:

Astfel, instanța de apel a respins motivele de apel cu privire la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, considerând în mod greșit că nu se impune analizarea aspectelor invocate, deoarece instanța nu s-ar putea pronunța asupra altor temeiuri ale acțiunii decât cele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

În același timp, însă, instanța de apel a constatat că, deși, în drept, au fost indicate atât Legea nr. 84/1998, cât și Legea nr. 11/1991, din petitul cererii de chemare în judecată și din motivele invocate în susținerea acesteia nu reiese că acțiunea ar fi fost întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă sau pe concurența neloială, ci pe încălcarea denumirii comerciale și a dreptului la imagine al reclamanților.

Or, aceste aspecte nu au făcut obiectul dezbaterii părților, în fața primei instanțe, cu toate că, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului, în ipoteza în care nu ar fi fost pe deplin lămurit de circumstanțele faptice ale cazului dedus judecății sau în privința motivării în drept invocate în susținerea pretențiilor ori a apărărilor părților, judecătorul avea dreptul de a le cere explicații, în scris sau oral, în acest ultim caz lămuririle părților urmând a fi consemnate de grefier în încheiere, la dictarea președintelui.

Obligația judecătorului prevăzută de art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., aceea de a da calificarea și recalificarea actelor și faptelor juridice deduse judecății, inclusiv ale actelor și faptelor juridice ca izvoare de drept substanțial, vizează denumirea legală și temeiul juridic ale actelor și faptelor juridice invocate de parte.

Prin urmare, din moment ce reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata unor daune morale ca urmare a unor fapte ilicite, invocând ca temei de drept inclusiv Legea 84/1998 și Legea nr. 11/1991, instanța fie proceda la judecarea cauzei și prin prisma acestor temeiuri juridice, fie, cel puțin, punea în discuția părților limitele obiectului cererii, cât și temeiul juridic al acesteia.

Or, deși în fața primei instanțe pârâții au formulat apărări și cu privire la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996, ale Legii 11/1991 și ale Legii 84/1998, aspect menționat în sentință, iar probatoriul a presupus, printre altele, și dovada mărcii înregistrate "A.", instanța de fond a considerat, fără a pune în discuția părților acest aspect, că acțiunea reclamanților este întemeiată în drept pe dreptul comun, respectiv pe art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 și 1381 și următoarele din C. civ.

Astfel, s-a apreciat, în mod nelegal, că nu se poate reține încălcarea datelor cu caracter personal ale reclamanților, față de dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, câtă vreme aceste date au fost preluate de pe alte site-uri și acte publicate în Monitorul Oficial.

Așa cum recurenții au arătat și în fața instanței de apel, intimații-pârâți nu au făcut dovada că documentele obținute de pe diverse site-uri au fost divulgate publicului cu respectarea legii, iar în al doilea rând, aspect omis de instanța de apel, pârâții au întreprins o nouă prelucrare, într-un alt scop decât scopul inițial (de exemplu, se invocă documente depuse la Oficiul registrului comerțului și publicate în Monitorul Oficial în cadrul unor cereri de mențiuni). Fiind o nouă prelucrare, era necesar consimțământul recurenților, așa cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) din lege, fiind grav încălcate și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 677/2001 privind caracteristicile datelor cu caracter personal în cadrul prelucrării.

Mai mult, potrivit art. 8 din lege, prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată și-a dat în mod expres consimțământul sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală. Pârâții nu s-au aflat în vreo astfel de situație.

Art. 8 trebuie coroborat cu decizia nr. 132 din 20 decembrie 2011 privind condițiile prelucrării codului numeric personal și a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală. Potrivit acestei decizii, prelucrarea datelor personale, inclusiv dezvăluirea acestora, efectuată exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, se realizează cu respectarea condițiilor stabilite de Legea nr. 677/2001. Nu este de acceptat, de exemplu, ca datele de identitate, inclusiv CNP-ul dintr-o hotărâre a adunării generale a asociaților (publicată în Monitorul Oficial, deci accesibilă publicului larg) sau datele de identitate dintr-o cerere de chemare în judecată să fie folosite în alte scopuri decât cele avute în vedere de persoana respectivă în momentul prelucrării.

Este evident că, în speța de față, datele de identitate ale reclamanților au suferit o nouă prelucrare, într-un alt scop, unul denigrator, aspect reținut și de instanța de apel, fapt pentru care era necesar acordul reclamanților.

Demnitatea, onoarea sau reputația unei persoane fizice este știrbită indiferent dacă acuzele de furt, nedovedite prin hotărâre judecătorească, au legătură cu calitatea acesteia de angajat al unei companii, administrator sau asociat al unei firme sau de simplu cetățean.

Față de situația de fapt expusă, concluzia instanței de apel este greșită. Calitatea de asociat și/sau administrator a recurenților persoane fizice nu poate determina o abordare extensivă a limitelor libertății de exprimare, în condițiile în care acuzele aduse nu au fost probate în niciun fel, neputând a se reține că publicul a fost informat corect cu privire la satisfacerea unui interes public justificat.

Pârâții nu s-au limitat doar la a aduce la cunoștința publicului existenta unor litigii aflate pe rolul instanțelor de judecată, ci au adus și grave acuzații, știrbind grav demnitatea, onoarea și reputația, mai ales în cazul recurentului C..

II. Prin recursul declarat, pârâtul F. a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând în esență, următoarele:

Astfel, instanța a interpretat greșit semnificația "semnelor grafice" asociate unui nume comercial.

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin semne grafice înțelegem semnele tipografice ajutătoare care contribuie la structurarea și construcția unui text, fraze sau a unei formule. Aceste semne se clasifică în: semne de punctuație, semne de calcul, în care au caracter de simbol, semne speciale.

În aceste condiții, nu este clar care sunt semnele grafice asociate denumirii "A. S.R.L." solicitate de reclamant în cererea de chemare în judecată a-i fi interzise pârâtului, motiv pentru care se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea clarificării întinderii cererii de chemare în judecată, pentru a se clarifica dacă reclamantul s-a referit la elementele verbale din componența denumirii sale comerciale, la cele figurative, ori combinarea celor două.

De asemenea, în ceea ce privește temeiul de drept, instanța de apel a constatat că, deși acțiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 84/1998 și ale Legii nr. 11/1991, din petitul cererii și motivele invocate nu reiese că acțiunea ar fi fost întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă sau pe concurență neloială, ci pe încălcarea denumirii și a dreptului la imagine.

Or, învestirea instanței cu o acțiune în contrafacere și concurență neloială reprezintă aspecte de fapt care trebuiau lămurite de instanțele de fond cu ocazia judecării în fond a cauzei, iar pentru clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Din această perspectivă, recurentul a arătat că instanța de apel a analizat conflictul dintre numele comercial A. S.R.L. și numele de domeniu de internet startransportcurierexpres.ro fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 84/1998 (în forma de la data introducerii acțiunii), invocate prin cererea de chemare în judecată, precum și condițiile evidențiate de ÎCCJ în cazuri similare.

În esență, instanța de apel a apreciat că speța de față se reduce la conflictul dintre un nume comercial anterior înregistrat în favoarea reclamantei și un domeniu de internet, reprezentând un semn utilizat de pârâtul F. și, pornind de la această premisă, a concluzionat că reclamanta ar putea uza de dreptul la numele comercial pentru a îl împiedica pe pârât să utilizeze semnul în conflict, fără, însă, a analiza dacă reclamantul a efectuat în prealabil demersuri pentru a înregistra acest nume de domeniu de internet și fără a clarifica și nici reține apărările recurentului-pârât, în sensul dacă: utilizarea a avut loc în cadrul activităților de comerț (pârâtul nu este un comerciant/profesionist), cu titlul de marcă (nu a fost încălcată funcția unei mărci), a fost sau nu încălcat dreptul asupra numelui comercial, semnul utilizat a fost sau nu aplicat pe produse ori servicii identice sau similare de natură a crea un risc de confuzie, incluzând riscul de asociere în rândul consumatorilor.

Este necesar ca instanța de recurs să verifice decizia sub aspectul legalității acesteia, în special dacă premisa reținută de instanța de apel, anume că simpla includere în numele de domeniu a denumirii societății reclamante a avut drept scop crearea unui prejudiciu reclamantei și dacă s-a creat confuzie în rândul consumatorilor ori i s-a blocat reclamantei accesul spre înregistrarea acestui nume de domeniu, cu indicarea zonei.ro, precum și dacă aceste fapte reprezintă sau nu fapte ilicite.

În acest sens, urmează ca instanța de recurs să constate că, în cauză, nu sunt încălcate drepturile exclusive conferite prin înregistrarea mărcii sau ale numelui comercial și implicit încălcarea dispozițiilor art. 3 și art. 36 din Legea nr. 84/1998 ori prevederile art. 8 ale Convenției de la Paris.

În acord cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 84/1998 și astfel cum rezultă din economia actului normativ de referință, marca este un semn distinctiv ce servește la diferențierea de către public a produselor și serviciilor unui comerciant de produsele si serviciile de același fel ori de produsele și serviciile similare ale altor comercianți; altfel spus, una dintre funcțiile esențiale ale mărcii este aceea de a indica originea comercială a produselor și serviciilor pe care aceasta este aplicată.

Pe de altă parte, este unanim recunoscut că, în legătură cu înregistrarea unei mărci (specifica sistemului atributiv), funcționează principiul specialității, în sensul că titularul dreptului la marcă poate opune drepturile sale exclusive oricărui terț sub condiția desfășurării unei activități identice sau similare cu a sa, întrucât, ca regulă, marca protejează în favoarea titularului ei doar produsele și/sau serviciile identice sau similare pentru care s-a obținut înregistrarea (excepțiile - mărcile notorii și, în anumite circumstanțe prevăzute de lege, cele de renume - neinteresând speța de față).

Astfel cum deja s-a arătat, recurenta-reclamantă a indicat ca temei juridic dispozițiile din Legea nr. 84/1998, iar instanța s-a raportat la art. 36.

Or, cu ignorarea acestei norme, instanța de apel s-a limitat doar a aprecia că domeniul de internet este similar cu denumirea reclamantei, fără a analiza dacă: (i) înregistrarea unui nume comercial conferă titularului său dreptul de a interzice terților utilizarea unui semn identic sau similar, și (ii) dacă există sau nu similaritate/identitate între produse ori servicii, pentru a concluziona în sensul riscului de confuzie și de asociere.

Din această perspectivă, situația de fapt nu a fost stabilită corect și complet, inclusiv cu privire la întinderea drepturilor exclusive dobândite de către recurenta-reclamantă.

Pretinsele acte de contrafacere imputate pârâtului de către reclamantă, constau în "folosirea semnului grafic asociat" denumirii comerciale în rețeaua de internet, acte de folosire pentru care a solicitat să se dispună interdicția exercitării lor în viitor; în plus, a cerut pârâtei și despăgubiri pentru folosirea fără drept a denumirii comerciale și a mărcii sale.

Din coroborarea petitului cererii de chemare în judecată cu probatoriul administrat (reclamantul a depus copia certificatului de marcă, a fost solicitat un răspuns de la OSIM, etc.), rezultă că reclamanta a pretins încălcarea de către pârât a drepturilor exclusive asupra mărcii/numelui comercial chiar prin înregistrarea numelui de domeniu.

În realitate, simpla înregistrare a unui domeniu de internet (care are natura juridică a unui contract de locațiune între Institutul de Cercetare Dezvoltare în Informatică și deținătorul domeniului) nu poate constitui și încălcarea dreptului la marcă/nume comercial în lipsa întrunirii și a condițiilor ca utilizarea să aibă în legătură cu activitățile comerciale, pentru produse/servicii identice sau similare, de natură a crea un risc de confuzie și de asociere în rândul publicului.

Ca atare, pricina dedusă judecății presupunea în sarcina instanțelor de fond sesizate cu soluționarea unui conflict între o marcă înregistrată/nume comercial și un domeniu de internet, analiza acestor condiții cumulative, și nu cum greșit a stabilit instanța de apel, în mod nelegal, premisele existenței faptei ilicite și implicit atragerea răspunderii delictuale a pârâtului, rezultând din simpla înregistrare a domeniului de internet și a folosirii semnului în conflict.

Având în vedere aceste motive de recurs, instanța de rejudecare va stabili dacă în cauză sunt incidente condițiile cumulative prevăzute de art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998, respectiv ale art. 8 din Convenția de la Paris.

Înainte de a se identifica și califica juridic și dreptul opus de către pârâtă, era necesar ca instanța de apel să stabilească regimul juridic al celor trei instituții juridice: marcă înregistrată, nume comercial și domeniu de internet pentru a se putea identifica întinderea drepturilor fiecărei părți, în contextul întregului material probator al cauzei și, pe baza acestei premise, să analizeze dacă simpla înregistrare de către pârâtă a domeniului său de internet este de natură a aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii și numelui comercial; subsecvent, trebuia să se stabilească dacă pârâta folosește domeniul de internet dincolo de limitele protecției drepturilor sale exclusive de o manieră în care încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii și/sau a numelui comercial, în care aceste drepturi să intre în coliziune; cum aceste aspecte nu au fost lămurite de instanța de apel prin decizia supusa prezentului recurs, se impune rejudecarea cauzei, iar această obligație va fi în sarcina instanței de rejudecare.

În vederea stabilirii regimului juridic al înregistrării unui domeniu de internet, este util a se constata că Institutul Național de cercetare-dezvoltare în Informatică - ICI București este organizat și funcționează în baza H.G. nr. 1621/2003, principalul său obiect de activitate fiind "efectuarea de cercetări științifice și dezvoltări tehnologice în domeniul tehnologiilor informației și comunicațiilor, suport al dezvoltării societății informaționale. Institutul desfășoară activități de informatizare a administrației publice, a sectoarelor economiei naționale și a societății în ansamblu, precum și activități de formare și specializare profesională în domeniul său de activitate, de comerț interior, operațiuni export-import, producție, marketing, prestări de servicii cu valoare adăugată în domeniul tehnologiilor și comunicației de date."

În România, înregistrarea domeniilor de internet este gestionată de I.N.C.D. - ICI București prin intermediul R.R. www.x.ro, care asigură (contra cost) în favoarea unor persoane fizice sau juridice înregistrarea online a domeniilor de internet potrivit unor reguli publice de înregistrare (postate pe acest site); înregistrarea domeniilor de internet are loc în ordine cronologică, potrivit regulii "primul venit, primul servit" (pct. 14 din Regulile de înregistrare, disponibile și accesibile pe portalul r.ro), iar pe de altă parte, conform regulii de la pct. 11, cererile de domenii ".ro" pot fi trimise atât direct la ICI, cât și prin parteneri acreditați; înregistrarea este efectuată numai după efectuarea plății (pct. 15).

Potrivit celor înscrise la pct. 20 din aceleași Reguli:

"înregistrarea unui nume de domeniu nu conferă decât dreptul de folosință asupra sa și orice dispute (litigii) între persoane fizice sau juridice privind dreptul de a folosi un anumit nume vor fi rezolvate de preferință mai întâi prin mediere, arbitrare și apoi prin alte metode legale, inclusiv acțiune judecătorească.

Deținătorul dreptului de folosință a domeniului răspunde de utilizarea legală a domeniului (..)".

În consecință, analizând mecanismul de înregistrare a unui domeniu de internet, rezultă că acesta definește un raport contractual bilateral, sinalagmatic în care părțile (solicitantul și ICI) au obligații reciproce și interdependente; prin parcurgerea acestei proceduri, titularul înregistrării domeniului de internet dobândește un drept de folosință exclusiv asupra acestuia, opozabil terților, dat fiind caracterul public al procedurii încă de la data depunerii cererii de înregistrare.

Pornind de la această dezlegare, instanța de apel va fi ținută să statueze cu privire la cele deja enunțate, ținând cont de funcțiile legale diferite ale semnului aflat în conflict cu marca și numele comercial aparținând reclamantei cu funcția de indicare pentru consumatori a originii comerciale a bunurilor sau serviciilor pe care le desemnează și domeniul de internet care reprezintă o adresă virtuală a unei persoane fizice sau juridice care a solicitat prima (regula primului venit, primul servit) și a obținut înregistrarea acestuia.

Recurentul-pârât s-a identificat în spațiul virtual în raport cu utilizatorii de internet, fără vreo legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerț ori cu calitatea altor persoane fizice sau juridice de titulari de marcă, având în vedere că titular al unui domeniu de internet poate să devină orice persoană fizică sau juridică, indiferent de țara în care se află (pct. 9 din Regulile de înregistrare); ca atare, fiecare drept asupra acestor semne distinctive are un conținut distinct și reguli proprii pentru dobândire și exercitare, servind unor scopuri diferite atunci când sunt exercitate în limitele lor interne.

Dobândirea, în condițiile menționate, a calității de titular al unei domeniul de internet nu poate fi extinsă cu privire la alte drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unui domeniu de internet nu conferă titularului și vocația utilizării numelui de domeniu cu funcțiile mărcii, sau cele ale unui nume comercial, după cum, simetric, calitatea de titular de marcă/nume comercial nu implică și dreptul asupra numelui de domeniu identic sau similar.

În rejudecare, va trebui să se stabilească încălcarea sau nu de către deținătorul numelui de domeniu a mărcii și/sau a numelui comercial, exclusiv prin raportare la funcțiile acestora din urmă, în condițiile mai sus enunțate (identitate/similaritate produse/servicii, riscul de confuzie și dacă utilizarea a avut sau nu loc în cadrul activităților de comerț).

Numai dacă se va reține în cauză că pârâtul (dincolo de limitele dreptului de folosință exclusivă pe care 1-a dobândit prin înregistrarea domeniului de internet), a folosit în activitatea sa (comercială sau nu) un semn identic sau similar cu marca și numele comercial înregistrate de reclamantă, pentru produse și/sau servicii identice sau similare, astfel încât există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă (așadar, o folosire cu valoare de marcă), se va putea reține existența faptei delictuale a pârâtului, pentru a se putea soluționa cererea în contrafacere.

În acest sens, va fi necesar ca instanța de apel să se raporteze la jurisprudența relevantă a CJUE din această perspectivă, și, în special la hotărârea pronunțată la 11 septembrie 2007 în Cauza C-17/06 (Céline); cu precizarea că, deși această hotărâre are în vedere conflictul dintre marcă și nume comercial, raționamentul dezvoltat de instanța Uniunii este aplicabil, prin analogie, și în cauza de față, având în vedere că dreptul asupra numelui comercial se dobândește și el prin înregistrare, potrivit unei proceduri legale, întocmai ca și dreptul asupra domeniului de internet, ambele fiind semne distinctive în legătură cu obiectul asupra căruia poartă înregistrarea.

Dacă se va impune o atare analiză (în cazul în care se va reține că pârâta folosește semnul disputat dincolo de limitele conferite prin înregistrarea acestuia, în favoarea sa ca domeniu de internet), instanța de apel va avea în vedere necesitatea determinării întinderii protecției conferite titularului mărcii/numelui comercial, cu referire directă asupra identității/similarității activităților pârâtului cu serviciile din clasa 39 protejate de reclamant.

Incidența sau nu, în cauza de față, a hotărârii CJUE cu privire la interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, dispoziție care se regăsește și în dreptul național (art. 36 din Legea nr. 84/1998), ca urmare a transpunerii Directivelor 2004/4S/CE și 95/2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (versiune codificată), se cerea fi dezlegată de instanța de apel, însă, aceasta din urmă, fără a efectua examenul întrunirii celor 4 condiții stabilite jurisprudențial de Curtea Europeană de Justiție, a stabilit greșit premisele de analiză a cauzei de față, concluzionând că simpla înregistrare a unui domeniu de internet care include o marcă/nume comercial constituie contrafacere.

Astfel, titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. b), numai dacă sunt îndeplinite următoarele 4 condiții:

- utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului;

- utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii;

- utilizarea semnului identic sau similar cu marca să aibă loc pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepția publicului, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul;

- utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce atingere funcției esențiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

În cauză, condițiile 1 și 3 nu sunt îndeplinite. Pârâtul nu este un comerciant și nu a utilizat domeniul de internet (prin site-ul asociat acestuia) în activități comerciale, pentru produse ori servicii, aspect necontestat de reclamant. Serviciile prestate de pârât pe site nu erau servicii identice sau similare serviciilor de transporturi protejate de clasa 39 de servicii conform Clasificării de la Nisa, motiv pentru care incidența riscului de confuzie și de asociere este exclusă.

Pe același raționament logic, nici condiția 4 nu este îndeplinită: site-ul în cauză conținea sinteza unor date publice din dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecată ori de urmărire penală, care priveau la o altă societate comercială, respectiv A. S.R.L. - societate aflată la momentul respectiv în procedura insolvenței. Or, această utilizare nu poate aduce atingere funcției mărcii reclamantului, întrucât între cele două persoane juridice nu există identitate, iar aspectul că, probabil, aveau aceiași asociați/administratori nu interesează în cauză.

Recurentul a susținut, totodată, că, în ipoteza în care obiectul acestei cauze ar privi strict unul privind un conflict nume comercial/domeniu de internet, așa cum a stabilit instanța de apel, trebuie reținut că reclamanta a solicitat anularea înregistrării de către pârâtă a domeniului de internet www.x.ro, invocând încălcarea drepturilor sale exclusive asupra numelui comercial "A. SRL", sens în care s-a prevalat de dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 și art. 226 alin. (1), art. 257 C. civ. (potrivit celor reținute de instanța de apel).

Contrar celor reținute de instanța de apel, doar dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris nu pot constitui prin ele însele un temei juridic suficient pentru anularea înregistrării unui domeniu de internet.

Înainte de a se identifica și califica juridic motivul de nulitate pe care intimata reclamantă a intenționat a-l valorifica pentru obținerea anulării înregistrării numelui de domeniu, este necesar a se stabili regimul juridic al unei astfel de înregistrări, arătat anterior.

Cererea de anulare a unei înregistrări de domeniu de internet nu poate fi analizată decât ca o acțiune în anularea sau constatarea nulității unui act juridic. Cum intimata reclamantă este terț față de înregistrarea a cărei anulare a solicitat-o, rezultă că aceasta nu ar fi putut valorifica decât un motiv de nulitate absolută, având în vedere diferențele de regim juridic dintre nulitatea relativă (în principiu, doar la îndemâna părților) și nulitatea absolută - care poate fi invocată de orice persoană interesată.

Față de circumstanțele de fapt ale cauzei, rezultă din decizia de apel că unicul motiv de nulitate pe care intimata reclamantă a intenționat a-l valorifica a fost cel privind cauza ilicită sau pretinsa înregistrare a domeniului de internet exclusiv în scopul fraudării drepturilor și intereselor sale legitime (causa remota sau scopul mediat).

Prin urmare, intimata reclamantă a susținut că recurentul pârât, procedând la efectuarea acestei înregistrări a domeniului de internet, i-a vătămat dreptul asupra numelui întrucât a urmărit dobândirea acestei înregistrări exclusiv în favoarea sa, iar nu pe numele intimatei-reclamante, care se considera îndreptățită în mod prioritar la această înregistrare.

Dreptul dobândit de recurenta-pârâtă asupra domeniului de internet reprezintă o adresă virtuală de forma "denumire extensie", în timp ce numele de domeniu constituie o înșiruire unică de caractere, atribuită unei adrese I.P. a unui server permanent conectat la internet; în timp ce unei adrese I.P. îi pot fi atribuite mai multe nume de domeniu, numele de domeniu este unic.

Astfel, în timp ce, potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, funcția legală a numelui comercial este aceea de a desemna un fond de comerț, domeniul de internet reprezintă o adresă virtuală a unei persoane fizice sau juridice care a solicitat prima la Ro T.L.D. (regula primului venit, primul servit) și a obținut înregistrarea acesteia.

În consecință, funcțiile recunoscute de lege acestor drepturi exclusive de folosință - pentru intimata reclamantă asupra numelui comercial, potrivit susținerilor sale - drept de proprietate industrială (dar și asupra firmei), iar pentru pârâtă asupra domeniului de internet și, implicit, și asupra numelui de domeniu -, nu permit ca acestea să interfereze în măsura în care fiecare dintre ele este exercitat în limitele sale interne, potrivit scopului pentru care sunt reglementate.

Astfel, intimata reclamantă prin intermediul firmei și a numelui comercial se identifică în calitate de comerciant și își desemnează fondul de comerț, iar recurenta se identifică în spațiul virtual în raport cu utilizatorii de internet, fără vreo legătură necesară cu calitatea de comerciant ori cu un fond de comerț, titular al unui domeniu de internet putând să devină orice persoană fizică sau juridică, indiferent de țara în care se află (pct. 9 din Regulile de înregistrare Ro T.L.D.), chiar necomerciant (ori profesionist, în sistemul noul C. civ.); ca atare, fiecare drept are un conținut distinct și reguli proprii pentru dobândire și exercitare, servind unor scopuri diferite.

În plus, potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului dobândirea drepturilor exclusive asupra firmei, numelui comercial sau emblemei nu poate fi extinsă cu privire la alte drepturi reglementate de alte acte normative; altfel spus, înregistrarea unei firme, nume comercial sau embleme nu conferă titularului și vocația de a dobândi un drept și asupra unui domeniu de internet în cadrul căruia numele de domeniu să fie identic cu numele comercial, drept care se dobândește prin parcurgerea procedurii de înregistrare anterior descrise, ceea ce este valabil și invers.

Totodată, disponibilitatea unui nume de domeniu se verifică online în raport cu înregistrările anterioare de domenii de internet (active sau inactive), iar nu fața de firmele înregistrate la registrul comerțului; simetric, și disponibilitatea unei firme se cercetează în raport cu anterioarele înregistrări din registrul comerțului la nivelul județului sau al municipiului București unde se cere înregistrarea, iar nu în Registrul Ro T.L.D.

În acest context, instanța de apel, în mod nelegal, a reținut încălcarea, la momentul înregistrării domeniului de internet de către recurentă, a dreptului de proprietate industrială al reclamantei asupra numelui comercial, prin raportare la prevederile art. 8 din Convenția de la Paris.

În plus, este inadecvată invocarea dispozițiilor menționate din Convenția de la Paris de către o persoană juridică română, supusă regulilor de înregistrare prevăzute de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, chiar dacă prin ratificarea de către România a Convenției de la Paris aceasta este parte a dreptului intern, întrucât, în cauză, nu s-a susținut ori demonstrat că legea națională - Legea nr. 26/1990 (dreptul intern stricto sensu), nu corespunde standardului minim de protecție al drepturilor de proprietate industrială prevăzut de Convenția însăși.

În consecință, în speță nu sunt întrunite cerințele legale pentru a fi incidentă sancțiunea nulității înregistrării numelui de domeniu de către pârâtă.

În toate situațiile mai sus analizate, nu s-a dovedit că pârâtul ar fi săvârșit o faptă ilicită, nu s-a dovedit că înregistrarea domeniului de internet ar fi fost de natură a crea reclamantei un prejudiciu. În lipsa celor două condiții, nu se poate vorbi nici de o legătură de cauzalitate între acestea, astfel încât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, s-a conchis prin motivele de recurs.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 februarie 2020, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursurile, fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la excepția nulității recursului reclamanților, invocată de recurentul - pârât și de intimata-pârâta H. S.R.L., Înalta Curte a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că din conținutul cererii de recurs rezultă că este posibilă încadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând admisibilitatea în principiu a recursurilor și având în vedere verificările raportorului, completul de filtru a fost în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) din același cod, pe temeiul cărora a admis în principiu recursurile și a fixat termen, în ședință publică, pentru judecata pe fond a acestora.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ceea ce privește recursul reclamanților A. S.R.L., C. și D., se constată următoarele:

Astfel, critica recurenților referitoare la greșita calificare juridică dată pretențiilor deduse judecății de către instanța de apel se raportează la considerentele prin care au fost respinse motivele de apel privind încălcarea dreptului la marcă și la acțiunea în concurență neloială, considerându-se că petitul și motivele cererii de chemare în judecată nu indică un asemenea temei al acțiunii, chiar dacă, în drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 84/1998 și ale Legii nr. 11/1991.

Aprecierea instanței de apel pe acest aspect reprezintă o confirmare a calificării juridice date de prima instanță, situație în care interesează argumentele pentru care instanța de apel a înlăturat critica apelanților, în sensul dacă au fost înfățișate motivele de fapt și de drept pentru care nu a fost evocat fondul cauzei din perspectiva pretinsă prin motivele de apel, iar argumentele nu sunt contradictorii ori străine de natura cauzei, exigențe desprinse din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce vizează considerentele oricărei hotărâri judecătorești.

Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-ar fi putut reține în speță numai în cazul în care instanța de apel ar fi schimbat calificarea juridică dată de prima instanță, evocând fondul în raport de noul temei de drept (sau ar fi trimis cauza spre rejudecare, în aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, fondul pretențiilor fiind soluționat în raport de prevederile C. civ., întocmai ca prima instanță.

În acest context, Înalta Curte urmează a verifica întrunirea în cauză a exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., controlul de legalitate fiind exercitat, în limitele motivelor de recurs, în legătură cu daunele morale solicitate pentru repararea prejudiciului pretins suferit prin fapte ilicite ale pârâților, ce au fost acordate în apel exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantei A. S.R.L. asupra denumirii comerciale.

În considerentele deciziei, instanța de apel a constatat că, deși, în drept, au fost indicate atât Legea nr. 84/1998, cât și Legea nr. 11/1991, din petitul cererii de chemare în judecată și din motivele invocate în susținerea acesteia nu reiese că acțiunea ar fi fost întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă sau pe concurența neloială, ci pe încălcarea denumirii comerciale și a dreptului la imagine al reclamanților. În consecință, a apreciat că nu se impune analizarea susținerilor sub acest aspect, deoarece instanța nu s-ar putea pronunța asupra altor temeiuri ale acțiunii decât cele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

Se observă, din aceste considerente, că instanța de apel nu a justificat în concret calificarea juridică dată faptelor deduse judecății, aceeași cu cea dată de prima instanță, și nu a arătat motivele pentru care a considerat că obiectul și motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată nu susțin încadrarea juridică pretinsă de către reclamanți, chiar dacă aceasta a fost invocată prin acțiunea introductivă.

În același timp, instanța de apel a admis pretențiile reclamantei A. S.R.L. privind încetarea folosirii semnelor grafice asociate denumirii sale, anularea domeniului de internet și repararea prejudiciului moral, ca urmare a încălcării dreptului exclusiv asupra denumirii.

Aceste dispoziții au vizat înregistrarea domeniului de internet de către pârâtul F., ce a fost considerată drept un act de lezare a denumirii comerciale, care trebuie sancționat pe temeiul art. 254 alin. (2) coroborat cu art. 257 C. civ., în condițiile în care denumirea societății reclamante a fost inclusă în mod deliberat și cu rea - credință în numele de domeniu, cu deturnarea scopului pentru care numele de domeniu a fost înregistrat, respectiv acela de identificare a titularului în spațiul virtual.

Instanța de apel a argumentat că această împrejurare a fost de natură să creeze confuzie în rândul consumatorilor, fiind de așteptat ca aceștia să creadă că persoana care deține numele de domeniu este una și aceeași cu societatea care poartă o denumire identică, iar prin accesarea site-ului se așteaptă să primească informații de la reclamantă despre activitatea și serviciile urmărite.

Aceste considerente relevă confirmarea doar în parte a susținerilor din motivele de apel ale reclamanților referitoare la folosirea abuzivă a denumirii societății reclamante.

Astfel, prin motivele de apel s-a susținut că atare folosire abuzivă de către pârâți, "pentru ca motoarele de căutare să direcționeze clientela on-line către site-ul denigrator al pârâților", a fost de natură să afecteze credibilitatea reclamantei persoană juridică și, totodată, că pârâții au folosit în acest mod, alături de denumirea acesteia, denumirea "A.", ce reprezintă marca înregistrată a reclamantei, fiind, astfel, încălcat dreptul exclusiv asupra mărcii, recunoscut prin dispozițiile art. 36 ale Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Or, deși criticile din apel au vizat încălcarea, în același context, a dreptului asupra denumirii și a dreptului asupra mărcii înregistrate, iar instanța de apel a reținut existența încălcării unui drept al reclamantei în contextul invocat chiar de aceasta, prin decizia de apel nu s-a făcut nicio referire la marca înregistrată și, mai mult, după cum s-a arătat anterior, s-a considerat că acțiunea nu este întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă și nu sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, fără ca instanța să arate motivele unei asemenea calificări juridice a actelor deduse judecății, pentru a înlătura susținerile părților pe acest aspect și pentru a demonstra că obiectul și motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată nu relevă o încălcare și a dreptului la marcă.

Mai mult decât atât, instanța de apel a admis capătul de cerere din acțiunea introductivă având ca obiect încetarea folosirii semnelor grafice asociate denumirii A. S.R.L., fără a face referire la marca înregistrată de către reclamanta persoană juridică și fără a clarifica dacă reclamanții au intenționat, în formularea pretențiilor, să se prevaleze și de dreptul la marcă, în condițiile în care marca este definită prin art. 2 din Legea nr. 84/1998 drept un semn, inclusiv grafic (desigur, cu condiția ca acesta să fie apt de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi).

În ceea ce privește prevederile Legii nr. 11/1991, rezultă din considerentele deciziei, arătate anterior, că includerea deliberată și cu rea - credință a numelui comercial al reclamantei în numele de domeniu, cu deturnarea scopului pentru care numele de domeniu a fost înregistrat, a fost de natură să creeze confuzie în rândul consumatorilor, în sensul că aceștia pot crede că persoana care deține numele de domeniu este una și aceeași cu societatea care poartă o denumire identică.

Or, crearea confuziei în rândul consumatorilor prin folosirea unei firme printre alte semne este esențială pentru definirea unei fapte de concurență neloială, în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, faptă a comerciantului pentru săvârșirea căreia cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare, astfel cum prevede art. 9 din același act normativ.

În măsura în care instanța de apel a considerat că atare confuzie se produce în rândul consumatorilor, fără ca terțul să fie în mod necesar un comerciant - din moment ce nu s-a făcut în motivare nicio referire la acest aspect - și fără a se analiza confuzia în contextul produselor sau a serviciilor oferite de către reclamantă, respectiv de către terț, ar fi trebuit să analizeze și susținerile din motivele de apel referitoare la pretinsa denigrare a reclamantei prin comunicarea sau răspândirea de afirmații depreciative sau comparative făcute de terț tocmai prin intermediul site-ului la care au acces consumatorii produselor sau serviciilor reclamantei.

Aceste susțineri nu au fost, însă, analizate prin decizia recurată, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 9 din Legea nr. 11/1991, pe lângă faptul, deja constatat în prezenta decizie, că nu s-a demonstrat, prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată și la motivele invocate în susținerea acesteia, neînvestirea instanței de judecată cu o acțiune în concurență neloială.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată, în limitele susținerilor recurenților, că instanța de apel nu a expus motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat susținerile reclamanților referitoare la încălcarea dreptului la marcă, precum și la săvârșirea de acte sau fapte de concurență neloială, examinând pretențiile acestora exclusiv din perspectiva încălcării dreptului la nume și a dreptului la imagine.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va dispune casarea deciziei recurate și va trimite cauza spre rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 497 cu referire la art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține încălcarea datelor cu caracter personal ale reclamanților, respectiv nume și domiciliu, față de dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, câtă vreme aceste date au fost preluate de pe alte site-uri și publicate în Monitorul Oficial. Cât privește codul numeric personal, instanța de apel nu a identificat ca pârâtul să fi postat pe site asemenea date.

Aceste aprecieri relevă o anumită situație de fapt, stabilită pe baza probelor administrate, în sensul că pârâtul F. a postat pe site-ul www.x.ro informații care conțin numele și domiciliul reclamanților, nu și codul numeric personal.

Atare situație de fapt nu poate fi cenzurată de către această instanță de recurs, întrucât atribuțiile sale se circumscriu verificării legalității deciziei recurate, în timp ce cercetarea temeiniciei acesteia, vizând situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, excedează limitele controlului de legalitate presupus de aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, chiar dacă ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 677/2001, modul de aplicare a legii de către instanța de apel nu poate fi analizat prin prisma art. 8 din lege, potrivit căruia "Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizată și-a dat în mod expres consimțământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală."

Conform art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 132 din 20 decembrie 2011 privind condițiile prelucrării codului numeric personal și a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală, emisă de Președintele Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 929 din data de 28 decembrie 2011 - decizie ce a fost invocată prin motivele de recurs -, "datele cu caracter personal cu funcție de identificare de aplicabilitate generală" sunt definite ca fiind "acele numere prin care se identifică o persoană fizică în anumite sisteme de evidență și care au aplicabilitate generală, cum ar fi: codul numeric personal, seria și numărul actului de identitate, numărul pașaportului, al permisului de conducere, numărul de asigurare socială sau de sănătate."

În raport de această definiție, numele și domiciliul persoanei, reținute în analiza instanței de apel, nu intră în categoria datelor menționate în art. 8 din Legea nr. 677/2001, ce reprezintă numere asociate identității unei persoane fizice în sisteme de evidență, de natura celor precizate de legiuitor în mod exemplificativ.

Din acest motiv și față de împrejurarea că instanța de apel a reținut că pârâtul F. nu a postat pe site informații care conțin codul numeric personal al reclamanților persoane fizice, iar situația de fapt pe acest aspect nu poate fi cenzurată în recurs, Înalta Curte va înlătura susținer