ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea formulată la data de 12.05.2014 și înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă sub nr. x/2014, reclamanții A. S.R.L., B. S.R.L., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâții F., G. și H. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: - să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârâți, constând în folosirea semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" și în crearea website-ului http:/startransportcurierexpres.ro, prin producerea unor confuzii în ceea ce privește persoanele care exercită respectivele activități comerciale și, pe cale de consecință, un prejudiciu de imagine; - să îi oblige pe pârâți la încetarea imediată a faptelor de folosire a semnelor grafice asociate denumirii "A. SRL" a numelor C., D. și E., precum și a website-ului http:/startransportcurierexpres.ro, întrucât produc confuzie în ceea ce privește persoanele care exercită respectivele activități comerciale și, pe cale de consecință, un prejudiciu de imagine și, totodată, încalcă prerogativele patrimoniale ale dreptului de autor aparținând reclamantei A. S.R.L.; - să constate că numele de domeniu www.x.ro aparține reclamantei, că a fost preluat și folosit abuziv de către pârâți și să se dispună anularea/dezactivarea acestuia sau transferul acestuia în beneficiul reclamantei, precum și interzicerea utilizării pe viitor de către pârâți a domeniului de internet reprezentat de pagina web http:/startransportcurierexpres.ro; - să-i oblige pe pârâți la plata sumei de 146.000 RON, reprezentând echivalentul prejudiciului material pe care aceștia l-au cauzat prin faptele lor culpabile și a sumei de 1.046.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și a dobânzii legale până la data plății; - să-i oblige pe pârâți la publicarea hotărârii de condamnare, pe cheltuiala acestora; - să-i oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă Prin sentința nr. 282/11.10.2016, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes a reclamanților în formularea acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive; a respins acțiunea formulată și precizată, cu obligarea reclamanților la plata către pârâtul F. a sumei de 3.309 RON, iar către pârâta G., a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 319/31.10.2017, Curtea de Apel Oradea, secția a Ii-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți D. și C. împotriva sentinței menționate; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul F.; 1-a obligat pe pârâtul F. să înceteze să folosească semnele grafice asociate denumirii A. S.R.L. și a domeniului de internet www.x.ro; a dispus anularea domeniului de internet www.x.ro; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins în rest pretențiile reclamantei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate; l-a obligat pe intimatul F. la plata către apelanta A. S.R.L. a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel și în primă instanță și pe intimata G. la plata sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Prin decizia nr. 1064/09.06.2020 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2014, au fost admise recursurile declarate de reclamanții C., D. și S.C. A. S.R.L. și de pârâtul F. împotriva deciziei nr. 319/C/2017 - A din 31 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel, în rejudecare Prin decizia nr. 230/C/25.06.2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de reclamanți S.C. A. S.R.L., C. și D. împotriva sentinței nr. 282/COM/2016 din 11.06.2016, pronunțată de Tribunalul Bihor și a obligat apelanții să plătească intimatului F. suma de 2.500 RON și intimatei G. suma de 10.800 RON, cheltuieli de judecată în apel (primul ciclu procesual), în recurs și în apel (rejudecare după casarea cu trimitere).

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs reclamanții A. S.R.L., D. și C.. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au apreciat că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală. Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată prin încălcarea prevederilor art. 477 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Prin hotărârea recurată instanța de apel nu a făcut altceva decât să reia motivele de recurs dezbătute de înalta Curte și să rejudece situația analizată de instanța de recurs, adică să rejudece cauza strict în limitele de casare și să ignore cealaltă limită trasată de principiul efectului devolutiv al apelului. Hotărârea atacată inițial cu recursuri de către părți a fost casată, efectele acesteia fiind anulate în totalitate, situație în care se impunea rejudecarea apelului formulat de recurenții de față sub toate aspectele invocate în cuprinsul acestuia și bineînțeles, cu luarea în considerare și respectarea dezlegărilor date de instanța de recurs. În virtutea principiului efectului devolutiv al apelului, în fața instanței de apel se impunea devoluarea întregii cauze, cu întreg contextul de chestiuni de fapt și de drept ce aparțin căii de atac exercitate. Prin hotărârea recurată instanța de apel a considerat în mod greșit că limitele în care trebuie rejudecat apelul sunt reprezentate de: analizarea incidenței în speță a Legii nr. 84/1998 și a Legii nr. 11/1991, incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 677/2001, analizarea pretinsului conflict dintre numele de domeniu și numele comercial, precum și capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea numelui de domeniu de internet. Instanța de recurs a dat unele dezlegări cu privire la aceste aspecte și a identificat și sancționat nelegalitatea primei decizii pronunțate în apel, dezlegări care sunt obligatorii evident în rejudecare, însă această împrejurare nu înseamnă că apelul formulat în cauză trebuia doar parțial reanalizat și rejudecat. Acesta trebuia rejudecat sub toate aspectele invocate prin cuprinsul lui, cu respectarea prevederilor art. 477 C. proc. civ. Așadar, instanța de apel a omis să reanalizeze și să rejudece motivul de apel referitor la pretențiile de daune morale pentru reclamanții persoane fizice ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de denigrare a onoarei și demnității. Instanța de apel nu a reanalizat aceste pretenții și argumentele aduse în susținerea lor prin apelul formulat în cauză, nesocotind astfel principiul efectului devolutiv al căii de atac exercitate. Instanța a pronunțat direct o hotărâre de respingere a apelului, fără să rejudece situația de fapt și de drept prezentată prin cererea de chemare în judecată și cererea de apel în susținerea pretențiilor constând în daune morale ce se impun a fi acordate reclamanților D. și C.. Se impunea cercetarea din nou a site-ului deținut de către F. pentru a se stabili natura postărilor și legătura cu activitatea economică sau practicile comerciale ale societăților la care reclamanții au fost asociați sau administratori etc. De asemenea, instanța de apel nu a reanalizat și reiudecat motivul de apel referitor omisiunea primei instanțe de a lua în analiza incidența în speță a prevederilor Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, iar aceste vicii atrag incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. S-a mai susținut totodată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, neexistând vreo analiză a situației de fapt și de drept referitoare la daunele morale solicitate pentru subsemnații D. și C.. Instanța de apel a dat hotărârea recurată cu încălcarea sau aplicarea greșită a mai multor norme de drept material, respectiv cu încălcarea: normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 677/2001, dispozițiilor Legii nr. 84/1998 și ale Legii nr. 11/1991, a dispozițiilor art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 72 și art. 252 C. civ. Cu privire la dispozițiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. respectiv a Legii nr. 11/1991 republicată privind combaterea concurenței neloiale, susțin că instanța de apel în mod greșit a interpretat și aplicat în speță aceste acte normative, susținând că nu sunt incidente în cauză raportat la faptul că intimatul-pârât nu are calitatea de comerciant și nici nu a utilizat domeniul de internet în scopuri comerciale, pentru servicii/produse identice sau similare cu cele ale subscrisei. De asemenea, acesta nefiind un concurent/competitor al societății reclamante, s-a apreciat că nu s-a putut pune problema denigrării produselor/serviciilor sau a deturnării clientelei. Instanța de apel s-a rezumat la a considera, prin aplicarea greșită a legii, că intimatul nu are calitatea de comerciant și în consecință nu poate comite actele ilicite sancționate de legea mărcilor, însă nu a analizat sub niciun aspect faptele săvârșite de acesta, scopul urmărit și rezultatele efective, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin hotărârea instanței de apel care a fost casată s-a reținut corect faptul că includerea în numele de domeniu "startransportcurierexpes.ro" a denumirii societății apelante nu a fost întâmplătoare ci, pe fondul conflictelor între părți, aceasta a fost intenționată și cu rea-credință, scopul urmărit nefiind doar de a se identifica în spațiul virtual, ci aceea de a concentra și a pune la dispoziția clienților sau potențialilor clienți ai societății reclamante informații referitoare la procese, la asociați, sau aspecte legate de legătura comercială defectuoasă. Această împrejurare a fost de natură a crea confuzie în rândul consumatorilor, fiind de așteptat ca aceștia să creadă că persoana care deține numele de domeniu este una și aceeași cu societatea care poartă o denumire identică, iar prin accesarea site-ului se așteaptă să primească informații de la societatea reclamantă despre activitatea și serviciile prestate. Trecând peste premisa la care s-a oprit în mod eronat instanța de apel - că intimatul nu este concurent/competitor - reprezintă în esență acte de concurență neloială utilizarea fără drept a numelui societății, a numelor reclamanților, încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conferite de marcă, în scopul inducerii în eroare a clienților/partenerilor reclamantei și atragerea acestora pe pagina de internet "startransportcurierexpes.ro", pagină care oferă informații defăimătoare și denigratoare la adresa societății A. S.R.L. și a reclamanților, acest fapt fiind susceptibil a genera riscul creării unor confuzii în ceea ce privește persoanele care exercită acele activități comerciale, fiind creat astfel un prejudiciu de imagine. Referitor la normele de drept material cuprinse în Legea nr. 677/2001, instanța de apel interpretează greșit că acestea nu sunt incidente în speță. Instanța de apel reține că nu s-au încălcat aceste prevederi întrucât intimatul F. nu a utilizat CNP-ul reclamanților, nu deține calitatea de operator în sensul art. 3 lit. e) din actul normativ menționat și oricum, chiar dacă ar fi incidență legea, informațiile publicate sunt accesibile publicului prin unele site-uri, astfel încât nu a fost necesar consimțământul reclamanților persoane fizice. Și de această dată sunt ignorate prevederile art. 4 din Legea nr. 677/2001, așa cum a reținut ICCJ că s-a întâmplat și în cazul hotărârii casate, iar celelalte prevederi interpretate și aplicate greșit. Prin hotărârea recurată instanța de apel nu a procedat conform dezlegărilor date de instanța de casare, respectiv nu a rejudecat apelul cu respectarea prevederilor art. 477 C. proc. civ. și a limitelor de casare, întrucât nu a rejudecat situația de fapt și nu a argumentat dacă prelucrarea a fost efectuată cu bună sau rea credință, dacă a existat un scop legitim, respectiv dacă datele colectate și prelucrare sunt adevărate, pertinente și neexcesive prin raportare la acest scop. Referitor la existența consimțământului, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001 conform căruia consimțământul persoanei vizate nu este cerut când prelucrarea privește date obținute din documente accesibile publicului, conform legii. Cu privire la conflictul dintre numele de domeniu - numele comercial - marcă înregistrată, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit în speță prevederile art. 30 din Legea nr. 26/1990, respectiv prevederile art. 8 1 din Legea nr. 31/1990 și dispozițiile Legii nr. 84/1998. În ceea ce privește anularea domeniului de internet, instanța de apel interpretează și aplică greșit prevederile art. 254 alin. (2) și art. 257 din C. civ. și ale Convenției de la Paris. Instanța de casare a reținut faptul că sancțiunea anulării domeniului nu s-a corelat cu vreunul dintre textele de lege citate de instanța de apel - art. 1 alin. (2) și art. 8 din Convenția de la Paris, art. 254 alin. (2) și art. 257 C. civ., însă nu a conchis că o astfel de sancțiune ar fi nejustificată sau nelegală în speță. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimații G. și F. au depus întâmpinări prin care au combătut cele susținute de către recurenții-reclamanți prin cererea de recurs și au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. S.R.L., D. și C. împotriva deciziei nr. 230/C/25.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fixat Fixează termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 900, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Astfel, nu se poate reține încălcarea normelor procedurale ce configurează limitele judecății în calea de atac a apelului, deoarece limitele rejudecării după casarea cu trimitere nu erau conturate numai de art. 477 C. proc. civ., ci și de prevederile cuprinse în art. 501 C. proc. civ. și de cele reținute în decizia de casare. De aceea, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, la rejudecare instanța de apel nu era chemată a devolua în întregul ei pricina astfel cum se cerea prin cererea de apel formulată față de sentința primei instanțe, ci, față de conținutul concret al deciziei de casare, rejudecarea urma a purta exclusiv asupra acelor aspecte cu privire la care s-a reținut temeinicia căilor de atac și cu privire la care Înalta Curte a dispus fie cercetări de fapt, fie realizarea unei analize ce a lipsit din prima decizie din apel. După cum a rezumat în mod corect a doua instanță de apel, în consecința admiterii recursurilor declarate de reclamanți și de pârâtul F., la rejudecare urma a se verifica de către instanța de apel dacă în cauză cererea reclamanților avea ca temei prevederile Legii nr. 84/1998 și ale Legii nr. 11/1991 și, în caz afirmativ, a se verifica dacă faptele imputate pârâților îmbracă forma unor încălcări ale drepturilor recunoscute prin aceste reglementări, dacă faptele ce sunt dovedite în cauză conturează ipoteza aplicării dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 677/2001 și dacă este incidentă situația de excepție cuprinsă în art. 5 alin. (2) lit. f) din același act normativ, precum și dacă, în urma analizei adecvate a conflictului dintre numele de domeniu aparținând pârâtului F. și denumirea comercială a societății reclamante, se identifică o activitate ilicită a titularului numelui de domeniu, a cărei sancționare să fie necesară. Din perspectiva aceasta au fost dezlegate cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual chestiunile ce priveau pretinsa încălcare a art. 8 din legea nr. 677/2001, precum și susținerile reclamanților prin care s-a invocat încălcarea art. 30 alin. (6) din Constituția României, a art. 72 și art. 252 C. civ., deoarece aceste critici, formulate prin primul recurs de reclamanți, au fost înlăturate de Înalta Curte. De asemenea, acele chestiuni care nu au făcut obiectul primului recurs - fiind invocate prin cererea de apel și nedezlegate sau dezlegate necorespunzător de către prima instanță de apel - nu mai făceau obiectul învestirii Curții de apel la rejudecare, deoarece omisiunea de a le critica prin recurs le plasa și pe acestea sub autoritatea de lucru judecat. În consecință, chiar dacă decizia de casare a privit hotărârea instanței de apel în integralitatea sa - împrejurare care se impune atunci când dispozițiile cuprinse în dispozitiv nu au regim juridic distinct și trebuie tratate unitar, cum s-a întâmplat în cauza de față, unde aceleași măsuri reparatorii erau solicitate pentru încălcări ale mai multor drepturi distincte exhibate de reclamanți, iar soluția nu era fundamentată corect în privința unora dintre acestea - împrejurările de fapt și de drept care nu au fost criticate prin recurs în primul ciclu procesual, precum și cele care au făcut obiectul analizei instanței de casare și au fost înlăturate de aceasta din urmă nu vor mai face obiectul analizei la rejudecare, aceasta urmând regulile cuprinse în art. 501 C. proc. civ. Aceste prevederi legale nu trebuie interpretate (în partea care statuează "ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată") cu ignorarea efectelor autorității de lucru judecat, ele trebuind văzute în ansamblul reglementării procesului civil în căile de atac. Aceasta este situația în privința susținerilor recurenților referitoare la solicitarea lor de despăgubire pentru denigrarea onoarei și demnității, cu privire la care instanța de recurs a înlăturat motivele recursului declarat (care priveau pretinsa încălcare a art. 72 și art. 252 C. civ.), astfel încât ele nu făceau obiectul rejudecării. Similar, nefiind formulate critici în primul ciclu procesual, în recurs, referitoare la susținerea încălcării dispozițiilor Legii nr. 61/1991, aceste chestiuni nu mai intrau în obiectul învestirii instanței de apel în cadrul deciziei atacate. De aceea, sunt nefondate toate criticile dezvoltate în cererea de recurs care privesc judecarea cauzei în apel cu ignorarea limitelor judecății stabilite de apelanți prin cererea lor, conform art. 477 C. proc. civ. Nu poate fi primită critica formulată în coordonatele art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care susține nemotivarea deciziei atacate cu recurs, examinarea considerentelor acesteia relevând că, chiar dacă într-o modalitate succintă, instanța de apel a expus faptele pe care le-a considerat relevante și totodată și raționamentul juridic ce a stat la baza soluției adoptate. În absența indicării în concret, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a considerentelor care lipsesc din hotărârea recurată, și acest motiv de critică este considerat nefondat. În cadrul motivelor recursului care valorifică aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), recurenții susțin nefondat că în privința pretenției lor în sensul încălcării drepturilor asupra mărcii, dispozițiile Legii nr. 84/1998 au fost greșit valorificate. Astfel, coroborând prevederile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998 în forma în vigoare la data sesizării instanței cu definiția mărcii, cuprinsă în art. 2 al legii, rezultă că marca este destinată a deosebi produsele și serviciile pentru care ea a fost înregistrată, aparținând titularului său, de produsele și serviciile unei alte întreprinderi, iar condițiile în care dreptul exclusiv asupra mărcii este considerat încălcat în temeiul acestor dispoziții fac referire fie la utilizarea unui semn identic cu privire la servicii identice, fie la alte variante de utilizare a unor semne identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, dar cu condiția producerii unui risc de confuzie. Totodată, riscul de confuzie presupune ca persoana care percepe semnul folosit de cel ce încalcă marca să considere în mod rezonabil că produsele sau serviciile ce poartă acel semn provin de la titularul mărcii sau că între acesta și pretinsul contrafăcător există cel puțin o legătură economică. Or, din ansamblul întregii reglementări a mărcii și cu precădere din dispozițiile legale anterior evocate rezultă că acordarea protecției recunoscute de Legea nr. 84/1998 (ce armonizează, de altfel, legislația comunitară în domeniu) presupune ca situație premisă ca semnul protejat prin înregistrare să fie folosit de terț cu titlu de marcă, deci prin asociere cu propriile servicii sau produse. După cum a reținut instanța de apel, pârâtul nu folosește marca reclamanților cu titlu de marcă, pentru că nu o asociază unor produse sau servicii proprii (nefiind profesionist), astfel încât pretinsele fapte ilicite ale acestuia ce implică folosirea denumirii A. nu îmbracă forma ilicitului sancționat de art. 36 din legea nr. 84/1998 în varianta aplicabilă litigiului. Chiar dacă ar fi adevărat ceea ce susțin recurenții, că prin accesarea paginii web cu aceeași denumire, clienții reclamantei vor considera că accesează o pagină unde vor afla despre serviciile acesteia, ceea ce este relevant pentru analiza de față este fapta de a asocia semnul protejat, fără a avea acordul titularului, unor produse sau servicii concrete ale terțului, numai în prezența unor asemenea repere putând fi analizată incidența vreunuia din cazurile de încălcare reglementate de lege. De aceea, în absența constatării de către instanța de apel a folosirii semnului pentru produse sau servicii, în mod corect a fost înlăturată susținerea privind încălcarea mărcii, fiind nefondate toate motivele dezvoltate cu privire la acest aspect. De asemenea, față de dezlegările exprese cuprinse în decizia atacată, nu este fondată nici susținerea în sensul că această chestiune nu a fost analizată, cu încălcarea celor statuate prin decizia de casare, examinarea considerentelor deciziei de casare relevând că a doua instanță de apel a atins toate chestiunile rămase în discuție după admiterea recursurilor în primul ciclu procesual, cu respectarea art. 501 C. proc. civ. Considerente similare sunt valabile și pentru motivul de recurs care se referă la încălcarea Legii nr. 11/1991 privind concurența neloială. Astfel, în plus față de legea mărcilor - în privința căreia jurisprudența a acceptat că încălcarea nu trebuie să se realizeze exclusiv de către o întreprindere, fiind posibilă și încălcarea realizată de un neprofesionist, dacă acesta atașează semnul înregistrat ca marcă sau unul similar unor produse sau servicii identice sau similare și există riscul de confuzie - în cazul legii concurenței neloiale prevederile legale arată cu claritate cine poate să săvârșească actele prohibite de aceasta. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din lege în forma aplicabilă litigiului, "Constituie concurență neloială, în sensul prezentei legi, practicile comerciale ale întreprinderii care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei - credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.", iar art. 1 1 lit. b) definește practicile comerciale ca fiind "orice comportament, respectiv acțiune, omisiune, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de o întreprindere, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs." Or, cât timp pârâții nu sunt întreprinderi și nu au desfășurat o activitate care să cuprindă practici comerciale în sensul legii, faptele imputate acestora nu pot constitui nici fapte de concurență neloială. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 677/2001, se observă că instanța de apel a analizat calitatea pârâtului F. de operator de date cu caracter personal în sensul art. 3 lit. e) din lege, conchizând că acesta nu deține o astfel de calitate, împrejurare în care a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile actului normativ invocat în ceea ce privește condițiile de prelucrare a datelor cuprinse în art. 4, a cărui nesocotire a fost invocată de reclamanți. Suplimentar, instanța de apel a reținut că, și dacă s-ar considera aplicabilă legea în discuție, este incidentă norma de excepție (de la necesitatea consimțământului persoanei vizate pentru orice prelucrare a datelor sale) cuprinsă în art. 5 alin. (2) lit. f), observând totodată și sursa informațiilor pentru datele de identificare ale reclamanților utilizate în postările de pe pagina web a pârâtului, considerând că aceste documente și date sunt accesibile publicului, astfel cum prevede legea. Contrar susținerilor recurenților, concluzia privind absența calității de operator de date cu caracter personal a pârâtului excludea verificările cerute de art. 4, astfel încât nu se identifică un viciu în ceea ce privește argumentarea instanței de apel în această privință. Corelativ, nu au fost încălcate dispozițiile instanței de casare și limitele rejudecării, deoarece instanța de recurs a constatat doar că în privința aplicării prevederilor art. 4 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001 situația de fapt nu este pe deplin stabilită; or, cu ocazia stabilirii situației de fapt, astfel cum s-a dispus, concluzia instanței de apel bazată pe aceste fapte a fost argumentată în modul arătat, fără ca prin aceasta să se fi produs o abatere de la îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare. Nefondat critică recurenții și dezlegarea ce privește conflictul dintre numele de domeniu și numele comercial, cu privire la care Curtea de apel a reținut că, atât timp cât înregistrarea numelui de domeniu nu constituie, per se, o încălcare a numelui comercial și cât timp pârâtul titular al numelui de domeniu nu a realizat acte de folosire a domeniului care să implice și o atingere adusă numelui comercial, conflictul susținut nu poate fi reținut. Susțin recurenții că, în prezența numelui lor comercial anterior, acesta prevala în fața numelui de domeniu pe care pârâtul l-a înregistrat ulterior. Dar această chestiune a fost tranșată de prima instanță de recurs, care a arătat că simpla înregistrare și deținere a numelui de domeniu nu constituie o încălcare a denumirii comerciale sau a numelui comercial (care în speță coincid, după cum s-a consemnat în aceeași decizie de recurs). De asemenea, s-a statuat în prima decizie de recurs că "confuzia consumatorului se poate produce doar dacă denumirea terțului este asociată cu același tip de activitate cu cel care face obiectul activității desfășurate de societate sau în strânsă legătură cu aceasta". Or, apreciind suveran asupra faptelor deduse judecății, instanța de apel a reținut că în speță nu s-au dovedit utilizări ale domeniului de internet care să constituie modalități de a profita de numele comercial, de a aduce atingere acestuia, astfel încât susținerile recurenților privind reaua-credință a pârâtului exced controlului judiciar permis instanței de recurs, pentru că nu privesc aplicarea legii, ci evaluarea probatoriului, iar o reluare a judecății în fapt în calea extraordinară a recursului nu este posibilă. Consecutiv, nu pot fi primite nici susținerile în sensul că era necesar a se dispune anularea numelui de domeniu deținut de pârât. Pe de-o parte, cum a reținut și prima instanță de recurs, nu există o dispoziție normativă care să permită sancțiunea anulării numelui de domeniu, revenind instanței sarcina de a găsi reparația adecvată în ipoteza unei încălcări a drepturilor unui terț prin utilizarea numelui de domeniu. Pe de altă parte, cât timp activitățile pârâtului nu au fost calificate ca fiind ilicite de către instanța de apel, discuția despre posibilitatea anulării sau adoptarea unei alte modalități de reparație a prejudiciului produs reclamanților nu este utilă cauzei, pentru că cerințele răspunderii delictuale sunt cumulative și absența uneia dintre ele (în speță, a faptei ilicite) exclude necesitatea de a aprecia asupra prejudiciului și a modalității concrete de reparare a acestuia. Pentru aceste considerente, recursul va fi respins ca nefondat., în temeiul art. 496 C. proc. civ., iar în temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenții reclamanți, căzuți în pretenții, vor fi obligați la plata către intimații-pârâți a cheltuielilor de judecată, constând în onorarii avocațiale conform dovezilor depuse la dosar, respectiv 3500 RON către intimata-pârâtă G. și 2975 RON către intimatul-pârât F..