ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 134/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 134/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 134/2016

Asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1702/D din 03

decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău.

S-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.

S-a respins cererea

pârâților privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având

ca temei abuzul de drept.

S-a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamantul-pârât B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA

Bacău și pârâtul-reclamant A.

Au fost obligați

pârâtul-reclamant A. și pârâta SC C. SA să plătească reclamantului-pârât 45.000

lei despăgubiri pentru daunele morale.

A fost respinsă

cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant A., ca neîntemeiată.

S-a luat act de

declarația reclamantului-pârât privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe

cale separată.

Prin Decizia nr. 250

din 1 octombrie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 1702/D/2013

pronunțată de Tribunalul Bacău.

A admis apelurile

declarate de pârâții SC C. SA și A. împotriva aceleiași sentințe civile.

A schimbat, în parte,

sentința apelată, în sensul că:

A respins, ca

nefondată, cererea principală.

A menținut din

sentința apelată dispozițiile cu privire la: respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii pârâților privind

obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de

drept și respingerea cererii reconvenționale.

A înlăturat din

dispozitivul sentinței apelate dispozițiile contrare prezentei decizii.

Împotriva deciziei de

apel au formulat cereri de recurs reclamantul B. și pârâtul A.

1.Reclamantul-pârât

B. a formulat următoarele motive de recurs:

1.a. Decizia nu

cuprinde motivele pentru care s-a respins apelul pe care l-a declarat împotriva

sentinței primei instanțe, prin care a formulat critici sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate.

1.b. Decizia cuprinde

motive străine de natura pricinii în ce privește soluția pronunțată asupra apelului

declarat de partea adversă.

Pentru a reține că nu

se poate atrage răspunderea delictuală a intimaților A. și SC C. SA, pentru inexistența

unei fapte ilicite, instanța de apel a constatat nu că nu i-ar fi fost adresat

calificativul "impostor" de către intimați, ci că, pe de o parte, nu

ar fi fost încălcate normele constituționale, convenționale (Curtea Europeană a

Dreptului Omului) ori comunitare care reglementează libertatea de exprimare,

prin modul în care aceștia au înțeles să-și exercite în concret dreptul la

apărare lato sensu, iar, pe de altă parte, acest lucru rezultă din mai multe

paragrafe din Decizia nr. 793/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Această justificare a

instanței de apel este străină de natura pricinii pentru faptul că există o

afirmație calomnioasă care i-a fost adresată și care nu are nicio legătură cu

dreptul de apărare și cu aspectele reținute în Decizia nr. 793/2013 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/110/2007*.

Dreptul la apărare al

unei părți nu poate presupune dreptul la calomnia adresată adversarului, cum

libertatea de exprimare nu naște dreptul de a jigni pe cineva.

Paragrafele copiate

din Decizia nr. 793/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la

titlurile exhibate de părțile acțiunii în revendicare nu au nicio legătură cu

existența sau inexistența afirmației calomnioase pe care intimații i-au adresat-o.

Potrivit acestui raționament, este un impostor orice reclamant care a exercitat

o acțiune în revendicare care i-a fost respinsă pentru că titlul său nu a fost

preferat titlului adversarului din proces. În orice caz, nu a fost făcut

impostor de către intimați pentru că titlul lor era preferabil titlului său (argument

al deciziei de recurs), calomnia nefiind deci un argument pentru admiterea

recursului intimaților în Dosarul nr. x/110/2007*.

1.c. Decizia a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la răspunderea

civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei și

demnității unei persoane, respectiv a art. 72 raportat la art. 1357, art. 1373,

art. 1381 și art. 1382 C. civ.

A face pe cineva

"impostor" este în mod evident o faptă calomnioasă, de natură a aduce

atingere demnității și onoarei persoanei, iar gravitatea acestei fapte ilicite

depinde de circumstanțele în care se face afirmația și de modul în care este

percepută de persoana căreia i se adresează calomnia.

Afirmația calomnioasă

a fost consemnată în scris, în cuprinsul unei cereri adresate Înaltei Curii de

Casație și Justiție - cerere de preschimbare a termenului de judecată, depusă

la 13 decembrie 2012, ce a făcut obiectul Dosarului asociat nr. x/110/2007*/a4.

Potrivit art. 72 C.

civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind

interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației, fără consimțământul

acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Răspunderea

juridică pentru o asemenea faptă nu se poate atrage dacă fapta ilicită este

săvârșită în legitimă apărare, potrivit art. 1360 din același cod.

Atât timp cât

intimații nu au demonstrat că ar fi avut consimțământul său să-l jignească sau

că dreptul lor la apărare și la libertatea de exprimare le-a fost îngrădit de

vreo acțiune sau inacțiune a sa, în legătură cu dosarul în care s-a formulat

cererea cu afirmația calomnioasă, care să-i fi legitimat să-i adreseze

calificativul "impostor", nu se poate reține că intimații ar fi fost

în legitimă apărare. Nimic nu justifică afirmația pe care intimații au consemnat-o

în cuprinsul cererii în cauză.

susține că decizia este nelegală, pentru următoarele motive:

2.a. Instanța de apel

i-a încălcat drepturile la apărare și la un proces echitabil, consacrate de

Constituție (art. 24), C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a

Drepturilor Omului (art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ.).

La termenul de

judecată din data de 10 septembrie 2014 instanța a respins proba cu înscrisuri

solicitată prin cererea de apel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc.

civ., cu toate că acestea au fost propuse în condițiile legii și duceau la

soluționarea procesului, fiind documente din care reieșeau injuriile și

afirmațiile calomnioase formulate la adresa sa în nenumărate rânduri de către reclamant,

în cursul soluționării Dosarului civil nr. x/110/2007*.

Acționând în acest

mod, ce a dus la încălcarea drepturilor subliniate, instanța a depășit

atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), nu

și-a îndeplinit obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru

aflarea adevărului, așa cum prevede art. 22 alin. (2) C. proc. civ., și a

încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității

(art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

2.b. Motivarea

deciziei este sumară și superficială, echivalând cu nemotivarea (art. 488 alin.

(1) pct. 6 C. proc. civ.), întrucât se rezumă la afirmația că baza

factuală care îl îndreptățește pe B. să-l calomnieze este dată de

faptul că recurentul a fost membru al Partidului Comunist Român.

Prin cererea de apel a

arătat nenumăratele injurii pe care i le-a adus B., inclusiv că la termenul de

judecată din 18 noiembrie 2013, așa cum rezultă din încheierea de ședință a

Tribunalului Bacău, acesta, prin avocat, l-a acuzat că este criminal.

Cu toate acestea,

instanța de apel s-a rezumat la a afirma că toate faptele lui B. aveau o puternică

bază factuală, fără a analiza toate afirmațiile calomnioase care i-au adus

atingere onoarei și demnității, fără a ține cont de acuzația făcută în cadrul

ședinței de judecată de la Tribunalul Bacău și fără a analiza ce înseamnă

deținerea calității de membru al Partidului Comunist Român (înainte de 1989),

calitate care în niciun caz nu justifică cuvintele jignitoare ce îi sunt

adresate 25 de ani mai târziu, nici acuzațiile cu privire la așa - zisa

apartenență la nomenclatura comunistă, căreia i s-ar fi datorat funcția de

conducere a societății SC C. SA, nici afirmația că deține bunul imobil pe

nedrept, etc. Deținerea calității de membru era pur formală, recurentul

nedeținând nicio funcție în cadrul partidului, iar simpla referire

generică la deținerea calității de membru al Partidului Comunist Român a recurentului

nu constituie o motivare convingătoare, toate realizările profesionale

datorându-se muncii și reușitei pe cont propriu.

Judecătorii sunt

datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul

cărora și-au format convingerea, iar în lipsa acestora este imposibil de

exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage casarea deciziei.

Art. 6 pct. 1 din

Convenția Europeana a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze

deciziile, subliniindu-se și că nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat

la fiecare argument.

2.c. Hotărârea a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), cu detalierea argumentelor care susțin

acest motiv și cu invocarea dispozițiile art. 1357 și urm., art. 1381 C. civ.

și art. 483 și urm. C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că ambele recursuri sunt fondate, în limitele și în considerarea argumentelor

ce succed:

1.Recursul declarat

de reclamantul-pârât B.

1.a. Atât timp cât

prin decizia de apel s-a schimbat sentința primei instanțe (prin care

se admisese în parte cererea formulată de reclamantul recurent), în sensul

respingerii acesteia în integralitate, aceleași considerente au

fundamentat și respingerea apelului declarat de această parte, care a vizat

numai cuantumul despăgubirilor acordate deja - neputându-se astfel reține

motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

1.b. Decizia nu cuprinde

motive străine de natura pricinii în soluționarea apelului declarat de intimați,

de natură a atrage incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceste

dispoziții procedurale intervin în ipoteza în care argumentele utilizate

în motivarea unei hotărâri judecătorești nu au nicio legătură cu natura

cauzei. Or, considerentele reținute au legătură cu litigiul, putând pune însă

probleme din perspectiva legalității, respectiv a motivului de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.c. Decizia a fost

dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la răspunderea

civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei și

demnității unei persoane, completate cu normele convenționale aferente, cu

incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 72 C.

civ., orice persoană are dreptul

la respectarea demnității sale (alin. (1)) și este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației

unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor

prevăzute la art. 75 (alin. (2)).

Articolul

75 din același cod prevede că

nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această

secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele

internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte (alin.

(1))

, în vreme ce exercitarea

drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea

pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu

constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune (alin. (2)).

Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede

în art. 8 că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și

de familie, a domiciliului și a corespondenței sale (alin. (1)) și că nu este

admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în

măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură

care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională,

siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii

faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor

și libertăților altora ( alin. (2)).

Articolul

10 din aceeași Convenție prevede că o

rice persoană are dreptul la libertatea de

exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi

sau de a comunica informatii ori idei fără amestecul autorităților publice și fără

a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună

societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim

de autorizare (alin. (1)). Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri

și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau

sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța

publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau

a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica

divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și

imparțialitatea puterii judecătorești (alin. (2)).

Dreptul garantat de art.

10 din Convenție nu este unul absolut, al doilea alineat permițând restrângerea

exercițiului acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este

îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra

sau chiar democrației însăși. Cu alte cuvinte, ca drept esențial într-o

societate democratică, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo

de orice limite, care presupun luarea în considerare, pe lângă interese de

ordin general, a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile

ce aparțin unor persoane.

Aceste limitări se

concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților

statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, pentru a realiza

scopurile enunțate în alin. (2) al art. 10 din Convenție. Aceste ingerințe

trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege -

instituția răspunderii civile delictuale este reglementată în C. civ., putându-se

reclama pe această cale încălcarea demnității, onoarei și reputației unei

persoane, să urmărească un scop legitim - care este dat de interesele de ordin

general și de cele individuale prevăzute de norma convențională enunțată

(acesta fiind întotdeauna evocat de stat), să fie necesare într-o societate

democratică (limitele aprecierii fiind mai largi în cadrul unei persoane

publice decât în cazul individului obișnuit/ subiect de interes general sau de

interes personal), fiind necesar și să se găsească un echilibru între

libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art.

8 (echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de

comiterea afirmațiilor denigratoare), respectiv un raport de proporționalitate

între ingerință și scopul legitim urmărit.

În ceea ce privește dreptul

la viață privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea

de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei

persoane, cum ar numele, imaginea, integritatea sa fizică și morală, garanția

oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure

dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în

relațiile cu semenii (cauza Von Hannover împotriva Germaniei).Totodată, dreptul

la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții

private, este legat de art. 8 din Convenție (cauza Chauvy și alții împotriva

Franței).

S-a mai statuat în

jurisprudența Curții că trebuie găsit un echilibru între libertatea de

exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, și că „îi

revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor

pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru

între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al

dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art.

10 (cauza Sipoș împotriva României, cauza Petrina împotriva României, cauza

Andreescu împotriva României,Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea

Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție

trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze

reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din

perspectiva art. 10 din Convenție ( cauza Petrina, citată anterior).

În aprecierea

depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării

dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la

reputație, Curtea Europeană are în vedere raportul dintre judecățile de valoare

și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic,

proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza

Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României).

Este necesar astfel

să se facă distincția cu care Curtea Europeană operează în întreaga sa

jurisprudență în materia libertății de exprimare între afirmații

factuale - exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate,

pentru care este necesară o bază factuală solidă, și judecăți de

valoare - exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale

și personale ale unei persoane, pentru care este necesar să se facă dovada

bunei credințe.

Afirmația

indicată de către recurentul reclamant ca fiind denigratoare a fost făcută în

cuprinsul unei cereri de preschimbare a termenului de judecată a unui dosar de

recurs, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, formulată de către SC C. SA Bacău, prin administrator A., în care

se arată că se speră ca „Înalta Curte să facă aplicarea corectă a legii și să

nu permită unor impostori să obțină ceea ce nu li se cuvine, prejudiciind în

acest mod subdobânditorii de bună credință.”

Chemată fiind să

verifice modul de aplicarea a legii, instanța de recurs constată că, în analiza

cerințelor mai sus subliniate, instanța de apel a confirmat că afirmația

incriminată este un fapt de natură a afecta viața privată a reclamantului, însă

aceasta este fundamentată pe o bază factuală precisă, dovedită în cauză,

contrar celor reținute de prima instanță, care ar înlătura caracterul ilicit și

nu ar justifica ingerința în exercițiul dreptului la liberă exprimare.

Astfel, din

considerentele deciziei rezultă că instanța

a înlăturat caracterul ilicit al faptei, cu

referire la exercitarea în concret a dreptului la contraacțiune al intimatului,

ca formă de manifestare a dreptului fundamental la apărare, care nu ar putea fi

restrâns față de considerentele reținute de instanța de recurs în Decizia civilă

nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată în dosarul de revendicare (în care s-a

făcut afirmația reclamată), din care s-a redat pasajul ce urmează:

„În ceea ce îl

privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil,

deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării,

iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre

administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în

patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia.

De aceea este nereală

susținerea instanțelor de fond și apel potrivit căreia recunoașterea

nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar

atrage protecția oferită de către Convenție dreptului de proprietate invocat de

către reclamant.

Mai mult, reclamantul

nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a

dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul

autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura

în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea

redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior,

există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea

de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură

mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.

Față de aceste

considerente, se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.

Referitor la titlul

pârâtei SC C. SA, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de

proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de

lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv

fostului proprietar, deținând un bun și bucurându-se de garanțiile oferite de art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar faptul că legea specială a

instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea

titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice,

ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

În condițiile în

care, așa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are

un titlu potrivit dreptului intern și nici un bun, potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Dreptului Omului, iar pârâta are un bun în sensul

Convenției, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional, iar acordarea de preferabilitate a titlului

invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată și

disproporționată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de

protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

De aceea, constatarea

faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil,

în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate

la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un

non dominus.”

În continuarea

motivării deciziei se mai arată și că, mai mult decât atât, așa cum s-a reținut

și în decizia mai sus-menționată, Curtea Europeană a Dreptului Omului a afirmat

ritos, încă din anul 2005 (a se vedea hotărârea din cauze Străin și alții

împotriva României din 30 iunie 2005) că „bunul actual” presupune existența

unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască

direct sau indirect dreptul de proprietate.

Procedând în acest

mod, instanța de apel a justificat baza factuală care ar înlătura ingerința în

exercițiul dreptului la liberă exprimare, circumscris dreptului la apărare,

deși prin afirmația în discuție reclamantul recurent a fost supus unei judecăți

de valoare.

Cum însă situația de

fapt analizată în cauză ca bază factuală este cea de care se prevalează partea

adversă,

susținută

inclusiv în întâmpinarea formulată împotriva cererii de recurs analizată,

urmează ca aceasta să fie valorificată în procesul de față din perspectiva

corectă, respectiv cea a unei judecăți de valoare.

În acest context,

Înalta Curte constată că decizia reținută de instanța de apel în înlăturarea

caracterului ilicit al faptei imputate este pronunțată ulterior formulării

cererii în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, și în ipoteza în

care s-ar accepta totuși o confirmare ulterioară, aceasta nu este susținută de

considerentele redate - aspecte în măsură să afecteze buna credință în

afirmarea incriminată.

Astfel, sentința

primei instanțe și decizia de apel pronunțate în dosarul de revendicare,

favorabile reclamantului recurent, nu au fost schimbate în recurs pe

considerente care să susțină o atitudine neconformă a acestei părții prin

reclamarea unui drept care nu ar fi aparținut autorului său și care să poată justifica

folosirea unui termen de genul celui incriminat (persoană care caută să înșele,

profitând de necunoașterea sau de buna credință a oamenilor; șarlatan;

mincinos; persoană care caută să se substituie altcuiva, pentru a profita în

numele lui; farsor), ci prin aplicarea normelor convenționale și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului. Din contră, în decizia de recurs se

reține că bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, însă

dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre

administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în

patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia, de natură

să-i confere un „bun actual” în contextul convențional analizat.

Practic, reclamantul,

prevalându-se de calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar, confirmată

de altfel în cauză, a formulat o acțiune în revendicare în fața unei instanțe

de judecată, care este chemată să-i soluționeze pretențiile, cu aplicarea

dispozițiilor legale incidente.

Mai mult, prin sentința

primei instanțe și decizia de apel,

pronunțate

în dosarul de revendicare

până la

formularea cererii de preschimbare a termenului de judecată, instanțele nu

au reținut niciun element care să creeze vreo urmă de îndoială în ceea ce

privește calitatea reclamantului.

Astfel, din decizia

de recurs pronunțată în dosarul de revendicare rezultă că prima instanță a

confirmat calitatea de moștenitor a reclamantului, iar bunurile ce fac obiectul

acțiunii „au fost preluate de stat în mod abuziv, astfel că acesta are deschisă

calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a

ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind valabil transmis acestuia

prin moștenire”, în vreme ce „(…) legea de naționalizare nu poate constitui, în

opinia instanței, un titlu valabil al statului, astfel că statul nu poate opune

un titlu valabil reclamantului. Ca urmare, nici deținătorul actual al bunurilor

naționalizate, pârâta SC C. SA, nu poate, la rândul său, să opună un titlu

valabil reclamantului, astfel că tribunalul a acordat preferință acestuia.” În

aceeași decizie de recurs s-a mai reținut că prin decizia de apel, pronunțată

în același dosar de revendicare, s-au arătat argumentele pentru care nu s-a

primit critica de apel referitoare la nelegala respingere de către prima instanță

a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. Argumentându-se

caracterul abuziv al preluării și „ procedându-se la compararea titlurilor de

proprietate de care se prevalează părțile în susținerea acțiunii, respectiv a

apărării, s-a reținut preferința titlului de proprietate invocat de

intimatul-reclamant, avut anterior celui învederat de pârâtă (…)”.

Mai mult, instanța de

apel face proprii aprecieri în completarea celor existente și considerate în

mod greșit drept bază factuală, deși buna credință în judecata de valoare

trebuie apreciată numai în raport cu considerațiile personale ale autorului

faptei la data respectivă - bună credință ce nu poate fi reținută având în

vedere normele legale enunțate și considerațiile anterior expuse.

Faptul că cererea de

preschimbare a termenului de judecată s-a soluționat în camera de consiliu (nu

în ședință publică) și fără citarea părților, iar în respingerea acesteia

instanța nu a luat în considerare afirmația incriminată - aspecte invocate prin

întâmpinare, nu au nicio relevanță în analiza faptei reclamate, din perspectiva

atât a normelor naționale, cât și a celor convenționale. Sub aspectul

personalității, este important nu doar ceea ce cred alții despre tine,

reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria subiectivitate, care

poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți.

În considerarea

acestor argumente, Înalta Curte constată că în mod greșit s-a înlăturat

caracterul ilicit al faptei incriminate, cu consecința neanalizării celorlalte

condiții care, întrunite cumulativ, ar antrenarea răspunderea civilă delictuală

a pârâtului-recurent, în aplicarea normelor interne în materie și a celor din

Convenția Europeană, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene - nefiind

astfel posibil controlul judiciar în fața prezentei instanțe.

Curtea de apel a și

reținut în motivare că lipsa unei condiții cumulative a răspunderii civile

delictuale (caracterul ilicit al faptei) face de prisos analiza celorlalte

condiții ale acestui tip de răspundere.

de pârâtul-reclamant A.

2.a. Se reclamă încălcarea

drepturile la apărare și la un proces echitabil, consacrate de Constituție (art.

24), C. proc. civ. (art. 6 și 13) și art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin.

(1) lit. 4) și 5) C. proc. civ.

Nerespectarea

normelor procedurale din materia probatoriului ar fi putut fi analizată din

perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., nepunând probleme de depășire a atribuțiile puterii judecătorești, în

lumina art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat în cererea de recurs.

În respingerea

cererii de probatorii la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014

instanța a făcut referire și la dispozițiile art. 194 lit. e) și art. 150 C.

proc. civ. (la care face trimitere art. 194 lit. e), referitoare la procedura

aferentă probei cu înscrisuri, fără ca prin cererea de recurs să se formuleze

critici de nelegalitate care să vizeze efectiv modul de soluționare de către

instanță a cererii sale. Așa cum prevede art. 483 alin. (1) C. proc. civ.,

hotărârile date în apel sunt supuse recursului, iar art. 486 alin. (1) lit. d)

impune, sub sancțiunea nulității, ca cererea de recurs să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea

că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Simpla redare a

conținutului motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., fără a se dezvolta motivul de nelegalitate, respectiv fără a se arăta de

ce a greșit instanța în aplicarea normelor procedurale reținute, nu satisface

cerința impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Art. 470 alin. (1) lit.

d) C. proc. civ., indicat a fi respectat prin cererea de recurs, arată că

cererea de apel cuprinde probele invocate în susținere, însă instanța de apel a

făcut aplicarea și a art. 194 lit. e) și art. 150 C. proc. civ.

Din perspectiva

aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

se mai arată în cererea de recurs și faptul că instanța nu și-a îndeplinit

obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului,

așa cum prevede art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - aspect de legalitate ce

excede analiza cerințelor de formă impuse în materia probatoriului de normele

de procedură civilă, a căror aplicare a făcut-o instanța de apel.

Aspectele invocate în

cadrul criticii, astfel cum au fost acestea susținute, nu sunt în măsură să atragă

incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană și,

astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

2.b. În analiza

apelului declarat de pârâtul recurent, instanța de apel a reținut, cât privește

cererea reconvențională, că nu se poate reține caracterul ilicit al faptelor

reclamantului, deoarece acestea aveau, conform probatoriului administrat în

cauză, o puternică bază factuală, ceea ce face de prisos analiza celorlalte

condiții ale acestui tip de răspundere.

Astfel, s-a reținut

că pârâtul A. a recunoscut la interogatoriul ce i-a fost luat la solicitarea

reclamantului că a fost membru al Partidului Comunist Român, iar executarea

silită efectuată de executorul judecătoresc la solicitarea reclamantului s-a

întemeiat pe un titlu executoriu valabil, fără a exista o hotărâre

judecătorească care să constate caracterul nelegal sau netemeinic al acestei

executări silite.

Modul de soluționare

a apelului declarat de pârâtul reclamant atrage incidența în cauză a

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu permite efectuarea

unui control de legalitate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită

a normelor de drept material, invocat în susținerea recursului.

Aceasta deoarece criticile

invocate prin cererea de apel în contestarea modului de soluționare a cererii

reconvenționale, ce vizează atragerea răspunderii civile delictuale a

reclamantului-pârât, sunt amplu detaliate și nu au fost avute în vedere de

instanța de apel, iar în ceea ce privește apartenența politică,

pârâtul-reclamant a susținut că înainte de 1990 majoritatea populației era,

într-o formă sau alta, implicată în partidul comunist, contestând eventuale

beneficii ale acestei calități (ca fiind susținute în cauză) și consecințele

folosirii expresiei incriminate la mare distanță după scoaterea partidului în

afara legii. În considerentele deciziei de apel nu se arată care sunt motivele pentru

care s-au înlăturat criticile de apel, astfel cum acestea au fost formulate,

așa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Acest mod de

soluționare a fost sancționat în mod constant în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, împotriva României începând cu cauza Albina, din

perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenție.

În consecință, Înalta

Curte va face aplicarea și a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și, consecință

admiterii recursurilor, va casa decizia și va trimite cauza pentru rejudecare

la aceeași curte de apel, care va avea în vedere cele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul B. și de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 250 din

data de 1 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a I-a civilă.

Casează decizia și

trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2016.