ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 134/2016

Decizia nr. 134/2016 Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1702/D din 03 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A. S-a respins cererea pârâților privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul-pârât B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Bacău și pârâtul-reclamant A. Au fost obligați pârâtul-reclamant A. și pârâta SC C. SA să plătească reclamantului-pârât 45.000 lei despăgubiri pentru daunele morale. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant A., ca neîntemeiată.

S-a luat act de declarația reclamantului-pârât privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată. Prin Decizia nr. 250 din 1 octombrie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 1702/D/2013 pronunțată de Tribunalul Bacău. A admis apelurile declarate de pârâții SC C. SA și A. împotriva aceleiași sentințe civile. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: A respins, ca nefondată, cererea principală. A menținut din sentința apelată dispozițiile cu privire la: respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, respingerea cererii pârâților privind obligarea reclamantului-pârât la plata despăgubirilor având ca temei abuzul de drept și respingerea cererii reconvenționale.

A înlăturat din dispozitivul sentinței apelate dispozițiile contrare prezentei decizii. Împotriva deciziei de apel au formulat cereri de recurs reclamantul B. și pârâtul A. 1.Reclamantul-pârât B. a formulat următoarele motive de recurs: 1.a. Decizia nu cuprinde motivele pentru care s-a respins apelul pe care l-a declarat împotriva sentinței primei instanțe, prin care a formulat critici sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate. 1.b. Decizia cuprinde motive străine de natura pricinii în ce privește soluția pronunțată asupra apelului declarat de partea adversă.

Pentru a reține că nu se poate atrage răspunderea delictuală a intimaților A. și SC C. SA, pentru inexistența unei fapte ilicite, instanța de apel a constatat nu că nu i-ar fi fost adresat calificativul "impostor" de către intimați, ci că, pe de o parte, nu ar fi fost încălcate normele constituționale, convenționale (Curtea Europeană a Dreptului Omului) ori comunitare care reglementează libertatea de exprimare, prin modul în care aceștia au înțeles să-și exercite în concret dreptul la apărare lato sensu, iar, pe de altă parte, acest lucru rezultă din mai multe paragrafe din Decizia nr. 793/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această justificare a instanței de apel este străină de natura pricinii pentru faptul că există o afirmație calomnioasă care i-a fost adresată și care nu are nicio legătură cu dreptul de apărare și cu aspectele reținute în Decizia nr. 793/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/110/2007*.

Dreptul la apărare al unei părți nu poate presupune dreptul la calomnia adresată adversarului, cum libertatea de exprimare nu naște dreptul de a jigni pe cineva. Paragrafele copiate din Decizia nr. 793/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la titlurile exhibate de părțile acțiunii în revendicare nu au nicio legătură cu existența sau inexistența afirmației calomnioase pe care intimații i-au adresat-o. Potrivit acestui raționament, este un impostor orice reclamant care a exercitat o acțiune în revendicare care i-a fost respinsă pentru că titlul său nu a fost preferat titlului adversarului din proces. În orice caz, nu a fost făcut impostor de către intimați pentru că titlul lor era preferabil titlului său (argument al deciziei de recurs), calomnia nefiind deci un argument pentru admiterea recursului intimaților în Dosarul nr. x/110/2007*.

1.c. Decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei și demnității unei persoane, respectiv a art. 72 raportat la art. 1357, art. 1373, art. 1381 și art. 1382 C. civ. A face pe cineva "impostor" este în mod evident o faptă calomnioasă, de natură a aduce atingere demnității și onoarei persoanei, iar gravitatea acestei fapte ilicite depinde de circumstanțele în care se face afirmația și de modul în care este percepută de persoana căreia i se adresează calomnia. Afirmația calomnioasă a fost consemnată în scris, în cuprinsul unei cereri adresate Înaltei Curii de Casație și Justiție - cerere de preschimbare a termenului de judecată, depusă la 13 decembrie 2012, ce a făcut obiectul Dosarului asociat nr. x/110/2007*/a4.

Potrivit art. 72 C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Răspunderea juridică pentru o asemenea faptă nu se poate atrage dacă fapta ilicită este săvârșită în legitimă apărare, potrivit art. 1360 din același cod. Atât timp cât intimații nu au demonstrat că ar fi avut consimțământul său să-l jignească sau că dreptul lor la apărare și la libertatea de exprimare le-a fost îngrădit de vreo acțiune sau inacțiune a sa, în legătură cu dosarul în care s-a formulat cererea cu afirmația calomnioasă, care să-i fi legitimat să-i adreseze calificativul "impostor", nu se poate reține că intimații ar fi fost în legitimă apărare.

Nimic nu justifică afirmația pe care intimații au consemnat-o în cuprinsul cererii în cauză. 2. Pârâtul-reclamant A. susține că decizia este nelegală, pentru următoarele motive: 2.a. Instanța de apel i-a încălcat drepturile la apărare și la un proces echitabil, consacrate de Constituție (art. 24), C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ.). La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014 instanța a respins proba cu înscrisuri solicitată prin cererea de apel, potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu toate că acestea au fost propuse în condițiile legii și duceau la soluționarea procesului, fiind documente din care reieșeau injuriile și afirmațiile calomnioase formulate la adresa sa în nenumărate rânduri de către reclamant, în cursul soluționării Dosarului civil nr. x/110/2007*.

Acționând în acest mod, ce a dus la încălcarea drepturilor subliniate, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), nu și-a îndeplinit obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, așa cum prevede art. 22 alin. (2) C. proc. civ., și a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). 2.b. Motivarea deciziei este sumară și superficială, echivalând cu nemotivarea (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), întrucât se rezumă la afirmația că baza factuală care îl îndreptățește pe B. să-l calomnieze este dată de faptul că recurentul a fost membru al Partidului Comunist Român.

Prin cererea de apel a arătat nenumăratele injurii pe care i le-a adus B., inclusiv că la termenul de judecată din 18 noiembrie 2013, așa cum rezultă din încheierea de ședință a Tribunalului Bacău, acesta, prin avocat, l-a acuzat că este criminal.

Cu toate acestea, instanța de apel s-a rezumat la a afirma că toate faptele lui B. aveau o puternică bază factuală, fără a analiza toate afirmațiile calomnioase care i-au adus atingere onoarei și demnității, fără a ține cont de acuzația făcută în cadrul ședinței de judecată de la Tribunalul Bacău și fără a analiza ce înseamnă deținerea calității de membru al Partidului Comunist Român (înainte de 1989), calitate care în niciun caz nu justifică cuvintele jignitoare ce îi sunt adresate 25 de ani mai târziu, nici acuzațiile cu privire la așa - zisa apartenență la nomenclatura comunistă, căreia i s-ar fi datorat funcția de conducere a societății SC C. SA, nici afirmația că deține bunul imobil pe nedrept, etc. Deținerea calității de membru era pur formală, recurentul nedeținând nicio funcție în cadrul partidului, iar simpla referire generică la deținerea calității de membru al Partidului Comunist Român a recurentului nu constituie o motivare convingătoare, toate realizările profesionale datorându-se muncii și reușitei pe cont propriu.

Judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, iar în lipsa acestora este imposibil de exercitat controlul judiciar, ceea ce atrage casarea deciziei. Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, subliniindu-se și că nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument. 2.c. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), cu detalierea argumentelor care susțin acest motiv și cu invocarea dispozițiile art. 1357 și urm., art. 1381 C. civ. și art. 483 și urm. C. proc.

civ. Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, în limitele și în considerarea argumentelor ce succed: 1.Recursul declarat de reclamantul-pârât B. 1.a. Atât timp cât prin decizia de apel s-a schimbat sentința primei instanțe (prin care se admisese în parte cererea formulată de reclamantul recurent), în sensul respingerii acesteia în integralitate, aceleași considerente au fundamentat și respingerea apelului declarat de această parte, care a vizat numai cuantumul despăgubirilor acordate deja - neputându-se astfel reține motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1.b. Decizia nu cuprinde motive străine de natura pricinii în soluționarea apelului declarat de intimați, de natură a atrage incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. Aceste dispoziții procedurale intervin în ipoteza în care argumentele utilizate în motivarea unei hotărâri judecătorești nu au nicio legătură cu natura cauzei. Or, considerentele reținute au legătură cu litigiul, putând pune însă probleme din perspectiva legalității, respectiv a motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 1.c. Decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru o faptă ilicită care aduce atingere onoarei și demnității unei persoane, completate cu normele convenționale aferente, cu incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 72 C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale (alin. (1)) și este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 (alin. (2)). Articolul 75 din același cod prevede că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte (alin. (1)) , în vreme ce exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune (alin. (2)). Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede în art. 8 că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale (alin. (1)) și că nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei,

ori protejarea drepturilor și libertăților altora ( alin. (2)). Articolul 10 din aceeași Convenție prevede că o rice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare (alin. (1)). Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești (alin. (2)). Dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut, al doilea alineat permițând restrângerea exercițiului acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar democrației însăși.

Cu alte cuvinte, ca drept esențial într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, care presupun luarea în considerare, pe lângă interese de ordin general, a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin unor persoane. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, pentru a realiza scopurile enunțate în alin. (2) al art. 10 din Convenție.

Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege - instituția răspunderii civile delictuale este reglementată în C. civ., putându-se reclama pe această cale încălcarea demnității, onoarei și reputației unei persoane, să urmărească un scop legitim - care este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de norma convențională enunțată (acesta fiind întotdeauna evocat de stat), să fie necesare într-o societate democratică (limitele aprecierii fiind mai largi în cadrul unei persoane publice decât în cazul individului obișnuit/ subiect de interes general sau de interes personal), fiind necesar și să se găsească un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 (echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare), respectiv un raport de proporționalitate între ingerință și scopul legitim urmărit.

În ceea ce privește dreptul la viață privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar numele, imaginea, integritatea sa fizică și morală, garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii (cauza Von Hannover împotriva Germaniei).Totodată, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (cauza Chauvy și alții împotriva Franței).

S-a mai statuat în jurisprudența Curții că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, și că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Sipoș împotriva României, cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României,Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție ( cauza Petrina, citată anterior).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană are în vedere raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan împotriva României, cauza Dumitru împotriva României). Este necesar astfel să se facă distincția cu care Curtea Europeană operează în întreaga sa jurisprudență în materia libertății de exprimare între afirmații factuale - exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate, pentru care este necesară o bază factuală solidă, și judecăți de valoare - exprimarea unei opinii despre calitățile profesionale, morale și personale ale unei persoane, pentru care este necesar să se facă dovada bunei credințe.

Afirmația indicată de către recurentul reclamant ca fiind denigratoare a fost făcută în cuprinsul unei cereri de preschimbare a termenului de judecată a unui dosar de recurs, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de către SC C. SA Bacău, prin administrator A., în care se arată că se speră ca „Înalta Curte să facă aplicarea corectă a legii și să nu permită unor impostori să obțină ceea ce nu li se cuvine, prejudiciind în acest mod subdobânditorii de bună credință.” Chemată fiind să verifice modul de aplicarea a legii, instanța de recurs constată că, în analiza cerințelor mai sus subliniate, instanța de apel a confirmat că afirmația incriminată este un fapt de natură a afecta viața privată a reclamantului, însă aceasta este fundamentată pe o bază factuală precisă, dovedită în cauză, contrar celor reținute de prima instanță, care ar înlătura caracterul ilicit și nu ar justifica ingerința în exercițiul dreptului la liberă exprimare.

Astfel, din considerentele deciziei rezultă că instanța a înlăturat caracterul ilicit al faptei, cu referire la exercitarea în concret a dreptului la contraacțiune al intimatului, ca formă de manifestare a dreptului fundamental la apărare, care nu ar putea fi restrâns față de considerentele reținute de instanța de recurs în Decizia civilă nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunțată în dosarul de revendicare (în care s-a făcut afirmația reclamată), din care s-a redat pasajul ce urmează: „În ceea ce îl privește pe reclamant, se constată că acesta nu deține un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia.

De aceea este nereală susținerea instanțelor de fond și apel potrivit căreia recunoașterea nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat ar atrage protecția oferită de către Convenție dreptului de proprietate invocat de către reclamant.

Mai mult, reclamantul nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul autorului său nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004. Față de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.

Referitor la titlul pârâtei SC C. SA, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deținând un bun și bucurându-se de garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu are un titlu potrivit dreptului intern și nici un bun, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, iar pârâta are un bun în sensul Convenției, lipsirea sa de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar acordarea de preferabilitate a titlului invocat de reclamant ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

De aceea, constatarea faptului că reclamantul nu are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamantul, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.” În continuarea motivării deciziei se mai arată și că, mai mult decât atât, așa cum s-a reținut și în decizia mai sus-menționată, Curtea Europeană a Dreptului Omului a afirmat ritos, încă din anul 2005 (a se vedea hotărârea din cauze Străin și alții împotriva României din 30 iunie 2005) că „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Procedând în acest mod, instanța de apel a justificat baza factuală care ar înlătura ingerința în exercițiul dreptului la liberă exprimare, circumscris dreptului la apărare, deși prin afirmația în discuție reclamantul recurent a fost supus unei judecăți de valoare. Cum însă situația de fapt analizată în cauză ca bază factuală este cea de care se prevalează partea adversă, susținută inclusiv în întâmpinarea formulată împotriva cererii de recurs analizată, urmează ca aceasta să fie valorificată în procesul de față din perspectiva corectă, respectiv cea a unei judecăți de valoare.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia reținută de instanța de apel în înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate este pronunțată ulterior formulării cererii în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, și în ipoteza în care s-ar accepta totuși o confirmare ulterioară, aceasta nu este susținută de considerentele redate - aspecte în măsură să afecteze buna credință în afirmarea incriminată.

Astfel, sentința primei instanțe și decizia de apel pronunțate în dosarul de revendicare, favorabile reclamantului recurent, nu au fost schimbate în recurs pe considerente care să susțină o atitudine neconformă a acestei părții prin reclamarea unui drept care nu ar fi aparținut autorului său și care să poată justifica folosirea unui termen de genul celui incriminat (persoană care caută să înșele, profitând de necunoașterea sau de buna credință a oamenilor; șarlatan; mincinos; persoană care caută să se substituie altcuiva, pentru a profita în numele lui; farsor), ci prin aplicarea normelor convenționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din contră, în decizia de recurs se reține că bunul a ieșit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, însă dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorului acestuia, de natură să-i confere un „bun actual” în contextul convențional analizat. Practic, reclamantul, prevalându-se de calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar, confirmată de altfel în cauză, a formulat o acțiune în revendicare în fața unei instanțe de judecată, care este chemată să-i soluționeze pretențiile, cu aplicarea dispozițiilor legale incidente. Mai mult, prin sentința primei instanțe și decizia de apel, pronunțate în dosarul de revendicare până la formularea cererii de preschimbare a termenului de judecată, instanțele nu au reținut niciun element care să creeze vreo urmă de îndoială în ceea ce privește calitatea reclamantului.

Astfel, din decizia de recurs pronunțată în dosarul de revendicare rezultă că prima instanță a confirmat calitatea de moștenitor a reclamantului, iar bunurile ce fac obiectul acțiunii „au fost preluate de stat în mod abuziv, astfel că acesta are deschisă calea acțiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind valabil transmis acestuia prin moștenire”, în vreme ce „(…) legea de naționalizare nu poate constitui, în opinia instanței, un titlu valabil al statului, astfel că statul nu poate opune un titlu valabil reclamantului.

Ca urmare, nici deținătorul actual al bunurilor naționalizate, pârâta SC C. SA, nu poate, la rândul său, să opună un titlu valabil reclamantului, astfel că tribunalul a acordat preferință acestuia.” În aceeași decizie de recurs s-a mai reținut că prin decizia de apel, pronunțată în același dosar de revendicare, s-au arătat argumentele pentru care nu s-a primit critica de apel referitoare la nelegala respingere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului. Argumentându-se caracterul abuziv al preluării și „ procedându-se la compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile în susținerea acțiunii, respectiv a apărării, s-a reținut preferința titlului de proprietate invocat de intimatul-reclamant, avut anterior celui învederat de pârâtă (…)”.

Mai mult, instanța de apel face proprii aprecieri în completarea celor existente și considerate în mod greșit drept bază factuală, deși buna credință în judecata de valoare trebuie apreciată numai în raport cu considerațiile personale ale autorului faptei la data respectivă - bună credință ce nu poate fi reținută având în vedere normele legale enunțate și considerațiile anterior expuse. Faptul că cererea de preschimbare a termenului de judecată s-a soluționat în camera de consiliu (nu în ședință publică) și fără citarea părților, iar în respingerea acesteia instanța nu a luat în considerare afirmația incriminată - aspecte invocate prin întâmpinare, nu au nicio relevanță în analiza faptei reclamate, din perspectiva atât a normelor naționale, cât și a celor convenționale.

Sub aspectul personalității, este important nu doar ceea ce cred alții despre tine, reflectarea imaginii tale, alteritatea, ci și propria subiectivitate, care poate fi atinsă prin expresii insultătoare proferate de terți. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că în mod greșit s-a înlăturat caracterul ilicit al faptei incriminate, cu consecința neanalizării celorlalte condiții care, întrunite cumulativ, ar antrenarea răspunderea civilă delictuală a pârâtului-recurent, în aplicarea normelor interne în materie și a celor din Convenția Europeană, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene - nefiind astfel posibil controlul judiciar în fața prezentei instanțe. Curtea de apel a și reținut în motivare că lipsa unei condiții cumulative a răspunderii civile delictuale (caracterul ilicit al faptei) face de prisos analiza celorlalte condiții ale acestui tip de răspundere.

2. Recursul declarat de pârâtul-reclamant A. 2.a. Se reclamă încălcarea drepturile la apărare și la un proces echitabil, consacrate de Constituție (art. 24), C. proc. civ. (art. 6 și 13) și art. 6 alin. (1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) lit. 4) și 5) C. proc. civ. Nerespectarea normelor procedurale din materia probatoriului ar fi putut fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nepunând probleme de depășire a atribuțiile puterii judecătorești, în lumina art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat în cererea de recurs. În respingerea cererii de probatorii la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014 instanța a făcut referire și la dispozițiile art. 194 lit. e) și art. 150 C. proc.

civ. (la care face trimitere art. 194 lit. e), referitoare la procedura aferentă probei cu înscrisuri, fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate care să vizeze efectiv modul de soluționare de către instanță a cererii sale. Așa cum prevede art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt supuse recursului, iar art. 486 alin. (1) lit. d) impune, sub sancțiunea nulității, ca cererea de recurs să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Simpla redare a conținutului motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fără a se dezvolta motivul de nelegalitate, respectiv fără a se arăta de ce a greșit instanța în aplicarea normelor procedurale reținute, nu satisface cerința impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc.

civ. Art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., indicat a fi respectat prin cererea de recurs, arată că cererea de apel cuprinde probele invocate în susținere, însă instanța de apel a făcut aplicarea și a art. 194 lit. e) și art. 150 C. proc. civ. Din perspectiva aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se mai arată în cererea de recurs și faptul că instanța nu și-a îndeplinit obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului, așa cum prevede art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - aspect de legalitate ce excede analiza cerințelor de formă impuse în materia probatoriului de normele de procedură civilă, a căror aplicare a făcut-o instanța de apel.

Aspectele invocate în cadrul criticii, astfel cum au fost acestea susținute, nu sunt în măsură să atragă incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană și, astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 2.b. În analiza apelului declarat de pârâtul recurent, instanța de apel a reținut, cât privește cererea reconvențională, că nu se poate reține caracterul ilicit al faptelor reclamantului, deoarece acestea aveau, conform probatoriului administrat în cauză, o puternică bază factuală, ceea ce face de prisos analiza celorlalte condiții ale acestui tip de răspundere.

Astfel, s-a reținut că pârâtul A. a recunoscut la interogatoriul ce i-a fost luat la solicitarea reclamantului că a fost membru al Partidului Comunist Român, iar executarea silită efectuată de executorul judecătoresc la solicitarea reclamantului s-a întemeiat pe un titlu executoriu valabil, fără a exista o hotărâre judecătorească care să constate caracterul nelegal sau netemeinic al acestei executări silite. Modul de soluționare a apelului declarat de pârâtul reclamant atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu permite efectuarea unui control de legalitate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, invocat în susținerea recursului.

Aceasta deoarece criticile invocate prin cererea de apel în contestarea modului de soluționare a cererii reconvenționale, ce vizează atragerea răspunderii civile delictuale a reclamantului-pârât, sunt amplu detaliate și nu au fost avute în vedere de instanța de apel, iar în ceea ce privește apartenența politică, pârâtul-reclamant a susținut că înainte de 1990 majoritatea populației era, într-o formă sau alta, implicată în partidul comunist, contestând eventuale beneficii ale acestei calități (ca fiind susținute în cauză) și consecințele folosirii expresiei incriminate la mare distanță după scoaterea partidului în afara legii. În considerentele deciziei de apel nu se arată care sunt motivele pentru care s-au înlăturat criticile de apel, astfel cum acestea au fost formulate, așa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. Acest mod de soluționare a fost sancționat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, împotriva României începând cu cauza Albina, din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenție. În consecință, Înalta Curte va face aplicarea și a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și, consecință admiterii recursurilor, va casa decizia și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel, care va avea în vedere cele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul B. și de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 250 din data de 1 octombrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a I-a civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2016.